Singurătatea actorului

În 1957, cu ocazia premierei piesei Cabo­tinul, lord Laurence Olivier, interpretul, făcea o mărturisire ce poate fi asumată condiției actorului în general, apăsat de spectrul timpului și al gloriei efemere. Iată ce spunea atunci marele actor:
„M-am dus odată să-l văd pe John Osborne și să-l felicit pentru remarcabilul său personaj din Cartea de identitate și pentru piesa Privește înapoi cu mânie și am îndrăznit să-l întreb dacă el s-a gândit vreodată să scrie o piesă avându-mă pe mine în minte. Umilința cu care i-am sugerat această intenție m-a surprins și pe mine; el a avut însă grijă să mă întrebe dacă și eu m-am gândit cu adevărat la asta... în acea perioadă mă simțeam plictisit de propria carieră, iar viața personală devenise pentru mine o hărțuială istovitoare... într-un timp uimitor de scurt a sosit și primul act din Cabotinul”.

 Nu știm cum s-au petrecut lucrurile cu scrierea piesei Kean de J.P. Sartre, dedicată unui mare actor din alte timpuri, și nici cu Minetti de Thomas Bernhardt, și foarte puțin despre textul dedicat actorului Barrymore și lui Cristopher Plumer, care l-a interpretat și inspirat pe William Luce la scrierea textului. Cert este că viața unui actor, mai ales a unuia mare, emblematic, e o mină de aur și o ocazie de a trece de la experiențe personale la meditații despre teatru și lume, scenă, în special. Din mai toate aceste trăiri însă, răzbate un sentiment al melancoliei, al tristeții, până la urmă, pe care o simte actorul din spatele perdelei de lumini a scenei la căderea cortinei. El, care își consumă seară de seară dedublarea, ajungând într-un final la aproape o criză de identitate, nu poate să nu simtă trecerea din imaginar în real ca pe o plonjare în gol. Dar ce este mai frumos și întotdeauna emoționant e că această clipă a însingurării hrănește un noian de sentimente din care se adapă și cei care, deși se recunosc în acele stări, nu sunt capabili să le recunoască și exprime, adică spectatorii.

 Când eroul din Cântecul de lebădă al lui Cehov, definit cu autoironie de autorii spectacolului la care ne referim, Măscăriciul, suspină după viața personală, ratată și sacrificată pe podeaua scenei, o sală întreagă – publicul - oftează. Nu neapărat de părere de rău pentru personajul din scenă, ci mai degrabă fiecare cu gândul la sine. Pentru că dezbrăcat de costumul de scenă actorul redevine insul comun, din civilie, cu toate bucuriile, angoasele, grijile și frământările cotidiene ale omului. Un ochi interior se deschide atunci, parcă sub privirea pătrunzătoare a celui din scenă, dincolo de rampă și împreună cei de față trăiesc clipe unice. Poate, revelația adevărului.

 Am 73 de ani, exclamă cu năduf în spectacolul său aniversar Horațiu Mălăele, autorul unui regal emblematic pentru Actorul, cu A, care la senectute se lamentează elegiac pe scena aproape goală, în care au mai rămas doar resturi de decor și de viață.

 Cu o emoție de zile mari, cel care preia date din biografia modelului inspirator - Mălăele – își dezvăluie propria vârstă, cea de acum, după cca 15 ani de la premiera acestui spectacol, când se recomanda cu vârsta de atunci.

 Anii sunt alții, dar sentimentele aceleași, cu un plus de greutate poate, pe care experiența celui care nu a părăsit încă scena o poate adăuga, înnobilând darul. Și cu toate că vocea e mai gâjâită, mersul mai târșit, Svetlovidov/Mălăele pare că se opune cu și mai multă înverșunare uitării. E noapte. Singur în imensitatea scenei de la Naționalul bucureștean, în miez de vară, Horațiu vorbește cu el însuși, în numele actorilor și în fața unor martori (publicul) tăcuți. Confesiunile sunt îngândurate. Regretele, inevitabile… Judecata de apoi nu a venit, dar cea pământeană pe care și-o aplică e aspră. Nu există bătrânețe, se consolează cel care curtează nemurirea. Unde e artă, unde e talent, nu e bătrânețe. Și moartea e ceva relativ… Cum relative sunt și aceste vorbe, am zice noi, prin care orice om ar vrea să-și alunge spaimele. De necunoscut, de neant, de singurătate. Om fără alt rost decât teatrul, actorul are în plus teama de uitare. Deocamdată, în scena părăsită mai răsună doar ecoul. Ca un strigăt de disperare. O lumânare pâlpâie tremurat și în dâra ei de lumină se întrevede silueta sufleurului. El va fi tovarășul și martorul acestui act de adio numit și cântec de lebădă, pe care regizorul Mălăele l-a gândit unu la unu. Împreună, actorul și sufleurul, invocă amintiri, care în teatru au întotdeauna savoarea lor, și mai ales succesele de odinioară. Reiau fragmente din spectacole vechi, Richard, Hamlet, Lear, Romeo. Roluri pe care Horațiu nu le-a interpretat, dar pe care orice actor le visează. Deghizat în rol de ratat, Mălăele, care în cariera lui n-a cunoscut decât gloria, ia distanță de propria biografie, îmbrățișând-o pe cea a resentimentarului creat de Cehov pentru a-și pune în lumină ideile despre teatru. Dar nu rămâne indiferent, contribuind cu propria gândire la plurivalenta definire a adevărului scenic. Și transfigurările curg. Improvizat, schimbând costume de pe stelajul din scenă, actorul ne vorbește în nume propriu despre viață, moarte, iubire… Experimentează chiar și clovneria. Aici e maestru. Își pune melonul, fracul, bastonul și mustața, trăgând cu ochiul la Chaplin și la Clovnii lui Fellini, triști, dar demni. Nikitușa, sufleurul, veghează și acompaniază ca odinioară, din fosa lui, această inedită punere în scenă a vieții actorului Svetlovidov, alias Mălăele. Știe piesele pe de rost și dă conștiincios replica. Se simte important elogiind alături de protagonist, actorul adevărat care joacă cu toată ființa. Nicolae Urs e umanitatea în persoană. Candoarea și fragilitatea lui întrupează poate un alter ego. Pentru actor, scena  nu mai e decât o groapă în care se ascunde moartea. Pentru celălalt, culcușul, care adăpostește nopțile sărmanului fără căpătâi. Dar acum, în ceasul despărțirii, sunt datori cu o petrecere, cu elogiul orgiilor bahice. Ritualuri, ceremoniale de celebrare iau locul în imaginar celor reale, iar cei doi se întrec în a le pune în scenă. Se fac că beau și mănâncă. Momentul e fascinant. Îl revedem în amintire pe Mălăele- Truffaldino jonglând cu farfuriile la masa celor doi stăpâni. Cei care îl cunosc pe Horațiu știu că inspirația, improvizația genială de care e capabil, a fost mereu partea lui tare, dublată însă de muncă și meșteșug. Iar invenția comică, cu tâlc, pe care o practică e patentată în laboratorul propriu, în orele de repetiții când a fost de atâtea ori omul cu soluția, rezervându-și întotdeauna surpriza, minutul de aur. În Măscăriciul, ritualul băutului votcii din pocale de argint și acela al servitului mesei, când cei doi se prefac că mănâncă inventând felurite feluri de mâncare și efecte olfactive, sunt nu doar memorabile, ci și în deplină consonanță cu banchetul artistic extins printre spectatorii deveniți subit cu toții… gurmanzi.

 Umorul fin, tandrețea, relaxarea cu care e îmbrățișată scena de către cel care încă e regele ei îi dau dreptul să protesteze mai târziu față de stricătorii teatrului, cum sunt considerați aceia care ignoră regulile clasice, pe care și Shakespeare în celebra scenă a cursei cu șoareci le invocă. Actorul reia testamentar monologul lui Hamlet despre rostire, măsură, bun-simț și se asociază decalogului shakespearian în tot ce ține de responsabilitate, de soarta teatrului în viitorime. Și, deși părerile se mai schimbă - Cehov însuși când a scris Cântecul de lebădă nu ajunsese la concluziile din Pescărușul unde apără teatrul nou -, nu e rău că un actor ca Horațiu Mălăele își afirmă apartenența la clasicitate, în sensul apărării canoanelor obligatorii oricărei arte care se respectă. Mai ales când are peste 2000 de ani.

 Ieșirea din scenă a lui Svetlovidov e pentru regizorul Mălăele și ieșire din viață. Împușcătura care se aude e însă, într-un fel, pentru spectator, un final neașteptat. Teatrul e despre cine, ce, unde repetă expert actorul pe parcursul spectacolului. Nu și viața actorului, ne dă de înțeles însă cel care–și rezervă dreptul la mister. Nu cumva ne-ai mințit, Svetlovidov, jucându-ți cu cinism ultima carte a vieții ca pe ultimul rol?