Soarta revistelor de cultură – din nou

Despre soarta revistelor culturale se tot vor­bește în România ultimilor ani. Dacă faci o cercetare pe Internet, vei constata cu uimire cum, de-a lungul perioadei post-1989 și mai ales de-a lungul ultimului deceniu, atenționările, îngrijorările, atitudinile belicoase, luările de poziție pro și contra în jurul lor se repetă în mod abundent și constant. Ches­tiunea principală o cons­ti­tuie supraviețuirea publi­cațiilor culturale în con­di­țiile unei economii de piață haotice și rapace și ale unui mediu politic care pare să nu fie sensibil la importanța lor și pare să nu înțeleagă spe­cificitatea acestora.

Problema e cronică și cu aspecte con­tra­dictorii. Pe de o parte, revistele culturale au reprezentat întotdeauna, în istoria mo­dernă a României, reperele în jurul cărora s-au structurat câmpul de acțiune, ierar­hiile de valori și curentele estetice ale uni­u­nilor de creatori din spatele lor. Din acest punct de vedere, revistele culturale au fost de fapt adevărate instituții cul­tu­rale care au modelat spiritualitatea și gus­tul generațiilor succesive de oameni ins­truiți din România ultimilor 150 de ani. Pe de altă parte, în liberalizarea adusă de pe­rioada de tranziție postdecembristă, nu­mă­rul publicațiilor de cultură, mai ales al ce­lor regionale și locale, publicate cu fon­duri locale/private a crescut vertiginos, lu­ând cumva cu asalt statu quo-ul revistelor de tradiție recunoscută. Pe de o parte, în această perioadă postcomunistă, uniunile de creație și-au obținut autonomia și chiar totala independență ideatică și crea­tivă față de factorul ideologic și politic an^­te­rior. Pe de altă parte, aruncate în vâl­toarea unui liberalism primitiv și instabil, aceleași uniuni și publicațiile lor au tre­buit să supraviețuiască cu greu lipsei unei subvenționări constante și convenabile din partea statului, cum se întâmpla în epo­ca comunistă.

Toate aceste lucruri sunt cunoscute de crea­torii din România, dar publicul larg s-ar putea să nu știe toate eforturile uriașe de imaginație și creativitate instituțională, toa­te „ingineriile financiare“ de care au dat dovadă uniunile de creație ca să su­praviețuiască și să-și îndeplinească rolul vi­tal pentru membrii lor, creatorii de cul­tură din România. Revistele culturale re­pre­zintă numai o parte, o latură din ac­ti­vitatea acestora, care e focalizată și pe nu­meroase proiecte culturale, și pe apărarea drepturilor de autor și sin­dicale ale producătorilor de cultură români. Dar re­vistele sunt poate partea cea mai vizibilă și mai cu­noscută a acțiunii uniunilor de creatori în mediul pu­blic românesc. Și tocmai re­vistele de cultură au fost su­puse în ultimii ani unei cons­tante tensiuni, ba chiar terori, a dispariției.

Și aceasta, din motive multiple. Sigur, con­curența pe care mediul online a creat-o publicațiilor pe print a constituit o uriașă provocare, la care, în cele din urmă, re­vistele tradiționale de cultură s-au adap­tat, deși cu pierderi. Sistemul haotic și per­nicios al distribuției revistelor pe print în chioșcuri și librării a reprezentat o altă, mare, provocare, având în vedere difi­cultatea și puținătatea cu care sunt recu­perate sumele de bani datorate de difu­zori. În aceste condiții, unele reviste au dis­părut – revistele Cuvântul și Idei în dia­log acum câțiva ani, revista Cultura foarte recent sunt doar câteva exemple. Ni­velul scăzut al educației generale de azi și concurența agresivă pe care mass-me­dia și internetul în general o fac lecturii sunt alte cauze ale situației fragile, chiar critice, a revistelor de cultură de azi.

În aceste condiții de precaritate, inițiativa uniu­nilor de creație – organizate în ANUC, Alianța Națională a Uniunilor de Creație – de a obține o lege pentru fi­nan­țarea de la bugetul de stat a publicațiilor de cultură a fost una legitimă. În definitiv, cultura reprezintă o plusvaloare specială în economia unei țări, cea care con­fi­gu­rează, hrănește și susține identitatea pro­fundă a unei națiuni. Cultura reprezintă un domeniu care aduce, prin acțiunile, serviciile și produsele sale, 5% la PIB-ul țării. Faptul că o lege care permitea finan­țarea constantă a revistelor tradiționale ale uniunilor de creație a fost contestată și retrimisă spre discutare în parlament la finele lui 2013 a însemnat un an și ceva de tergiversări inutile. Faptul că în iunie 2015 a fost în fine semnată Legea 136/2015 pri­vind finanțarea de la bugetul de stat, prin Ministerul Culturii, a revistelor de tra­di­ție ale uniunilor de creație a constituit o vic­torie binevenită, deși punerea ei în apli­care a fost posibilă numai din toamna lui 2015. Faptul că la începutul lui 2016 s-a produs o blocare temporară a aplicării aces­tei legi, datorată unei metodologii ina­dec­vate de aplicare a ei, la nivelul Minis­terului Culturii, a constituit un impas care a fost finalmente destul de repede de­pășit. Este meritul ANUC, dar mai ales al Uniunii Scriitorilor din România, prin pre­ședintele ei combativ Nicolae Manoles­cu, că a atras atenția și a cerut modificarea acestor norme. Este și meritul Minis­te­rului Culturii, prin ministrul Vlad Ale­xandrescu, că a revenit destul de rapid asu­pra lor, ținând seama de specificitatea finanțării revistelor culturale cu apariție periodică.

Să sperăm că nu vor mai fi impedimente în subvenționarea acestor publicații impor­tante. Sprijinirea lor înseamnă sprijinirea libertății de gândire și de expresie în Ro­mânia, în pofida constrângerilor econo­mice și administrative. Cine se atinge de re­vistele culturale se atinge de fapt de această libertate esențială.