Pe aceeași temă
Stepan Miskjian a scăpat din iad. Iadul care l-a chinuit şi în care au murit cei mai mulţi dintre cei apropiaţi lui, rude, prieteni sau colegi în suferinţă. Iadul din care a scăpat Stepan Miskjian se numeşte Deir Zor – un loc pe harta tragediei armenilor. Miskjian, un om scund, cu vână, întreprinzător, perseverent şi meticulos, avea un obicei: nota cu regularitate şi exactitate cele văzute şi trăite. Astfel s-au adunat patru caiete cu observaţiile şi experienţele sale notate atunci – în imediata vecinătate temporală a evenimentelor; caiete publicate în integralitate în limba armeană (1965-1966, Paris: Haratch) şi utilizate de istorici: Memorii, I, 1897-1913; Memorii, II, 1902-1905; Memorii, III, 1914-1915; Memorii, IV, 1915-1917. Destinul, istoria, alegerile personale şi relaţiile din comunitatea armenească, toate împreună, au făcut ca nepoata lui Stepan să refacă, după o sută de ani, drumul bunicului din iad până în America, reflectat în volumul The Hundred Year Walk. An Armenian Odyssey (Călătoria de o sută de ani. O Odisee armenească). America este ţara care l-a primit şi i-a oferit, ca multor altora, şansa renaşterii pentru care el a rămas recunoscător. Uneori, evadatul din infern îşi exprima recunoştinţa cântând la acordeon. Dawn Anahid MacKeen, nepoata lui Miskjian, care cunoştea istoria bunicului, precum şi pe cea a evenimentelor care au premers şi urmat anului 1915, se întreabă: „Aproape un secol mai târziu [de la „satanicul pogrom“, „Marea Crimă“ – Medz Yeghern], unde a fost simţul meu al obligaţiei morale? A nu face nimic este ca un fel de uitare și uitarea genocidului apare ea însăşi ca o crimă aproape la fel de hidoasă, mai ales din perspectiva negărilor acestuia de Turcia“ (2016, p. 7).
Alegerile morale au originea în fiecare individ; ele construiesc autonomia morală (Piaget). Dar interioritatea morală se construieşte în timp şi interacţiune cu întrebările celorlalţi. Autoarea a fost adânc impresionată de un obicei straniu pe care-l avea mama ei (fiica lui Stepan): „De când sunt capabilă să-mi amintesc, mama vorbea cu părinţii ei morţi. Crescând, o găseam în bucătărie, prinsă în conversaţie cu Mama şi Tata“. Conversaţia avea loc în armeană, limbă aproape necunoscută autoarei. Copilăria mamei a fost obsedată de istoria bunicului. La fel cea a nepoatei. Memoriile şi emoţiile fiind reactivate şi retrăite de noile generaţii. Mama îşi imploră fiica, o ziaristă revenită din New York în Los Angeles, spunând: „Dawn, ajută-mă. Ajută-mă să spun povestea lui Tata“. Răspunsul frecvent al fiicei: „Mami, nu te pot ajuta cu cartea lui Tata... Tata e mort“. Are loc un proces complex de persuasiune în care mama autoarei remarcă similarităţile evidente dintre bunic şi nepoată, precum organizare, atenţie la detaliu, persistenţă şi combinaţia fericită dintre empatie şi compasiune pentru cei în suferinţă. Astfel se naşte, după o sută de ani, călătoria pentru reconstituirea evadării din iad. Capitolele alternează între trecutul trăit de Stepan (pe baza memoriilor) şi experienţele trăite, după o sută de ani, de nepoată: o psihoistorie participativă, care recurge la istorie, geografie, arheologie, antroplogie şi la bun-simţ - toate exersate din dorinţa de înţelegere.
Călătoria reconstructivă începe, după o scurtă şedere în Istanbul, descris şi în memoriile lui Miskjian sub numele de Constantinopole, în oraşul natal al bunicului: pe atunci numit Adabazar, azi numit Adapazarï. MacKeen observă că în notele lui Miskjian evenimentele sunt înregistrate cu detalii, precum fac ziariştii profesionişti sau antropologii. Caietele descriu evenimentele şi contextul lor: ziua, ora din zi, durata, locul, participanţii, inclusiv numele acestora, atmosfera, cele petrecute, efecte etc. Toate fiind de mare ajutor pentru reconstituirea contextului de atunci prin mijloace moderne care ajută la identificarea altor elemente, precum posibili descendenţi (p. 13). Autoarea recurge la hărţi, fotografii şi amintirile unor supravieţuitori ai acelor locuri, amintiri încredinţate oral sau în scris celor mai tineri, inclusiv autoarei.
În comunitatea armenească din Los Angeles autoarea devine cunoscută ca: „Femeia care scrie o carte despre genocid. Ea urmează drumul bunicului de la Adabazar la Deir Zor“. Tot acolo a fost avertizată de un „universitar“ să nu o facă, pentru că „Nu avem nevoie de un alt martir“. Autoarea urmează drumul lui Stepan: de la locul de naştere, devenit loc de deportare, la locul din iad. Pentru orice călător harta este un prieten de nădejde. Mai ales o hartă pe care se află repere semnificative notate de supravieţuitori.
Ajunsă la Adabazar/Adapazarï într-o zi toridă de august, MacKeen a căutat punctele de reper notate pe hartă, mai ales patru biserici gregoriene (Surp Hreshdagababed, Surp Garabed, Lusavorich, Surp Stepannos – surp=bisercă), vechiul parc al oraşului şi mult mai vechiul cimitir armenesc. Repere de durată. Cu empatie interculturală, ne spune că „un musulman turc ar fi căutat moscheile“. Recepţionerul de la hotel, căruia i-a cerut ajutorul, răspunde sec: „Cutremurul a distrus“. Mai multe cutremure, toate măsurate pe scara Richter: 1943, 6,6; 1967, 6,8; 1999, 7,4. Într-o ultimă încercare de a găsi cimitirul, îl întreabă cum se ajunge la râul Sakarya. Răspunsul: „Nu se poate pe jos“. Folosind harta originală, autoarea spune: „Credeam că este pe aproape“. Răspunsul: „A fost aşa. S-a mutat“. Căutarea reperelor trecutului devine o escavare în timp care nu aduce niciun rezultat. Împreună cu translatorul a pornit, cu maşina, în căutarea urmelor trectului care ne apropie de veşnicie: cimitirul. Dar, mai întâi, cu ajutorul aceleiaşi vechi hărţi, a localizat cimitirul turcesc şi s-a dus acolo: „l-am găsit“. Pornind spre locul cimitirului armenesc, acolo unde ar fi trebuit să fie, află o mare grădină de zarzavat. Cei întrebaţi nu ştiu nimic, n-au auzit nimic despre „cimitirul armenesc“. Autoarea notează lapidar că peste istoria de generaţii a familiei s-a lăsat „umbra pierderii“ – o pierdere existenţială (p. 79). Nu a putut nici măcar să cureţe buruienile de pe mormintele strămoşilor, precum sperase. Cimitirul a pierit şi el. În schimb, călătoarea a început să atragă atenţia „vie“ a poliţiei. Suntem în 2007.
MacKeen alternează constatările şi trăirile ei cu notele de atunci şi acolo ale bunicului; remarcă simpatia cu care este tratată de mulţi localnici, de turci obişnuiţi, care-i oferă ajutorul prietenos în călătoria ei pe urmele bunicului. O paralelă cu gesturile altruiste făcute de oameni obişnuiţi, precum un simplu soldat turc, faţă de bunicul ei aflat pe drumul deportării. O paralelă peste generaţii care hrăneşte speranţa.
În drumul prin Anatolia, pe urmele calvarului îndurat de Miskjian, Anahid a dorit să intre într-o moschee. Ştia că trebuie să respecte portul local, după cum cere tradiţia musulmană. A intrat, pentru cele necesare, într-un magazin. Translatorul ei (Baykar) este întrebat de vânzătoarea care o ajuta să-şi aleagă vestimentaţia potrivită: „Ea a devenit musulmană sau este pe cale de a deveni? Ai învăţat-o Kelime-i Shehadet [Declaraţia de Credinţă Musulmană]?“. Moment crucial pentru tensiunea identitară a călătoarei care este o americancă de origine armeană: cu naturaleţe, ea face cunoscută atât originea ei, cât şi scopul călătoriei. Atitudinea primitoare a turcoaicei rămâne neschimbată.
Trecerea graniţei în Siria, descrisă simplu ca „un stat poliţienesc, intolerant faţă de disidenţă – gata să trimită în închisoare pe oricine ameninţă regimul“, este dominată de semnele „dictaturii“. Evident, în Siria „condusă de mâna fermă a Preşedintelui Bashar al-Assad“ se simte omniprezenţa „infamei Mukhabarat, obişnuit numită poliţia secretă siriană“ (p. 155). Urmărirea, sub soarele pârjolitor al deşertului sirian pe care l-a umblat Stepan, ajungând să bea propria-i urină fiind însetat de moarte, este pe faţă. Cinismului poliţiei secrete i se răspunde cu un gest omenesc care îmi aminteşte de un gest creştinesc similar făcut de Havel pe o zi geroasă faţă de cei care-l ţineau sub arest la domiciliu. Havel le-a oferit păzitorilor înfriguraţi un ceai cald. MacKeen, sub soarele nimicitor al deşertului care a albit oasele armenilor morţi pe drum, le-a oferit urmăritorilor, care se coceau în maşină, o băutură răcoritoare.
La Marqada vizitează memorialul dedicat genocidului suferit de armeni. Folosind notele lui Miskjian, ajunge la Deir Zor şi reuşeşte să localizeze familia celui care i-a salvat viaţa bunicului - Sheikh Hammud al-Aeklehnu, un şef de trib beduin. În familia acestuia este primită cu compasiune şi dragoste. Firesc, Anahid îşi exprimă recunoştinţa. La dorinţa ei este condusă la cimitirul beduinilor, unde îşi exprimă respectul şi gratitudinea pentru toţi cei care în timpul genocidului l-au ajutat pe bunicul ei, precum şi pe alţi armeni.
The Hundred Year Walk. An Armenian Odyssey se află la intersecţia dintre studiul istoric, care foloseşte documente oficiale, publicaţii de specialitate, presa vremii (1900-1923, mai ales), documente personale (note, memorii), documente interpersonale (scrisori), surse de istorie orală (inclusiv interviuri), precum şi observaţii făcute pe drumul reparcurs al deportării în iad. Această reconstitutire este dominată de o motivaţie morală. Nici urmă de sentimente agresive, precum furia sau răzbunarea. Sentimentele negative se vindecă greu. Bunicul a meditat la şi în iertare. Soldatul turc, care s-a luptat cu un prieten de arme pentru a salva viaţa unui armean, a rămas prezent în această meditaţie.
Iertarea şi pacea interioară nu şterg memoria tragediei. Împreună, ele contribuie la evaluarea şi corectarea morală a tragediei. Pe acest tărâm, deciziile politice devin esenţiale nu doar pentru cele petrecute demult, ci şi pentru încrederea în politicieni şi sănătatea morală a politicii. Atitudinea faţă de tragediile trecutului devine un test crucial pentru caracterul politicienilor. Valorile morale pot intra în coliziune cu interese politice. O astfel de coliziune, documentează autoarea, a avut loc în preajma alegerilor prezidenţiale ale SUA din 2007 - nucleul coliziunii fiind recunoaşterea sau nerecunoaşterea genocidului armenilor. Un publicist din Los Angeles, Harut Sassounian, după ce preşedintele Obama a survolat acest nucleu moral, a declarat: „Preşedintele Obama şi-a pierdut poziţia morală“ (p. 287). De multe ori, pentru cei fără de posturi politice, drumurile deciziilor prezidenţiale sunt necunoscute. Am fost nedumerit atunci când, la aniversarea a 50 de ani a schimbării istorice generate de Civil Rights Movement, dincolo de eroii recunoscuţi Martin Luther King, Jr., Rosa Parks..., preşedintele Obama i-a menţionat pe Gandhi, Mandela... indiscutabil, justificat, printre fondatorii acestei practici, dar l-a omis pe Thoreau – care a fost recunoscut și de Gandhi, şi de King... ca fondator al nesupunerii civile. O omisiune de proporţii istorice ce suscită întrebări.
MacKeen arată că imaginţia morală oferă soluţii generoase: autoarea ne propune să medităm la semnificaţia morală a unei campanii lansate în 2009 de 200 de intelectuali turci, cu numele edificator I Apologize. Mai ales în contextul de azi, empatia reconstitutivă, compasiunea, dorinţa de dreptate şi imaginaţia morală prezente în carte pot fi surse de speranţă.