Pe aceeași temă
Pe lângă instituțiile consacrate, muzee, galerii, fundații, de-a lungul și de-a latul României sunt active tot felul de proiecte și spații hibride, mici laboratoare unde se produce, experimentează și dezbate o artă liberă și curajoasă. Precare și în general efemere, ele există la firul ierbii din entuziasmul și contribuția directă a artiștilor. Unele funcționează pentru un singur proiect, altele împlinesc decade...
Revista 22 a prezentat într-un Supliment spațiile conduse de artiști din Sibiu. Continuăm această serie cu unul dintre cele mai importante și longevive din Cluj. (D.P.)
White Cuib
White Cuib este un spațiu independent din Cluj. E mic – are mai puțin de 12 mp –, dar îmi place să cred că e viu și relevant pentru scena locală de artă. Un grup de prieteni l-a deschis prin 2016, iar fără sprijinul lor moral și financiar n-ar exista nici acum. Până în prezent, aici au fost organizate peste 80 de expoziții de artă contemporană. Au expus atât studenți, artişti aflați la început de carieră, cât şi artişti cunoscuți la noi și pe afară. A fost gândit tocmai pentru a fi un loc de exprimare pentru artiștii care în Cluj au prea puține spații unde să-și expună lucrările, fără a fi constrânși de obligații financiare sau de apartenență la anumite grupări/cercuri. Mi-ar plăcea să înșir aici o listă cu toți artiștii care au expus, dar ar fi prea lungă. O să-i amintesc totuși pe Ciprian Mureșan, Șerban Savu, Lia Perjovschi, Dan Perjovschi, George Roşu, Gloria Luca, Tincuța Marin, Marius Bercea, Mihai Iepure-Górski, Ana Kun, Zsuzsánna Geréb, Cristi Pogăcean, Alexandra Mocan, Matei Toșa, Daniel Garcia Andujar, Musz, Lucian Indrei, Ana Avram, Bartha József, Monotremu, Mihaela Hudrea, Flaviu Cacoveanu, Alexandra Mereuți, Sebastian Danciu, Cristian Rusu, Cătălina Nistor, Koter Vilmos, Aproximativ 28, Alex Bodea, Ana Avram, Susanne Szombara, Raluca Pavelescu, Lea Rasovszky, Suzana Dan, Sasha Bandi, Belu-Simion Făinaru, Tudor Pătrașcu, Miholcsa Dávid, Megan Dominescu etc.
La modul subiectiv o să pomenesc două proiecte curatoriate de mine, formate din mai multe expoziții de grup. Primul se numește „Ceva frumos de pus pe perete” (din 2023), pus pe picioare împreună cu Asociația La Pătrat. Al doilea, „Dacă de mâine va începe războiul, în urma mea o să las asta” (din 2024). Ambele au venit ca reacții la discuțiile avute cu o parte din publicul care intră des la White Cuib. Primul proiect era legat de faptul că în Europa de Est arta mai este încă văzută ca fiind ceva decorativ, de pus în sufragerie, ceva care să nu supere rudele venite la masa de Paște sau de Crăciun. Așa, și care să se asorteze cu canapeaua și TV-ul. Poate și cu covorul. Evident, expozițiile au arătat că nu, nu trebuie să vedem așa lucrurile.
Al doilea proiect: „Dacă de mâine va începe războiul, în urma mea o să las asta” – se explică de la sine. Mai mulți artiști au arătat ce vor sau ce cred că ar lăsa în urma lor, dacă ar începe un război (și) la noi. Interpretarea a fost destul de largă – acest lăsat în urmă putea să însemne un scenariu în care artiștii ar fi plecat pe front, ar fi fugit/părăsit atelierul/murit. Cred că la aceste expoziții de grup publicul a reacționat cel mai puternic. Cei mai mulți vizitatori s-au gândit, inevitabil, la ce alegeri personale ar face – la ce ar lăsa ei în urmă și de ce. Și la moarte. La moartea lor și a celor dragi. Și asta pentru că lucrările au fost cât se poate de directe și intense, cu ceva care ți se înșuruba în creier și retine dacă stăteai și te uitai la ele mai mult decât câteva secunde.
De exemplu: Alexandra Mocan și-a expus lacrimile, mai exact urme vagi de lacrimi păstrate pe o bucată mică de sticlă. „Some salt left for later” se numește lucrarea. Musz a ales să expună o cutie cu prosoape – lucrarea fiind numită „Vălul subțire dintre pământ și cer”. Prosoapele brodate fac referință la ritualurile specifice din zona Moldovei, legate de înmormântări. Metaforic, prosoapele au rolul de a facilita trecerea persoanei decedate în viața de apoi, simbolizând lumina care ghidează sufletul mortului. În contextul expoziției „Dacă mâine începe războiul, în urma mea voi lăsa asta”, artista făcea o pledoarie către supraviețuitori să asigure drumul către o lume mai bună a celor care vor muri. Câteva dintre prosoape erau de la înmormântarea bunicului ei.
Flaviu Cacoveanu a ales să lase în urmă „Temperatura camerei”. Cuvinte pe care le interpretez, în contextul dat, ca făcând referire la absența propriului corp, la absența căldurii umane, și la absența lucrărilor și lucrurilor sale din atelier. George Roșu a expus o halbă de bere pe jumătate plină (sau pe jumătate goală) – sub care era un coaster pe care scria „Hold my beer”. În contextul temei expoziției, lucrarea poate fi citită ca un mesaj de la artist către prietenii săi că se va întoarce din război, că va supraviețui. Dan Perjovschi a expus un text – scris cu negru pe peretele alb – care se explică de la sine: „Totul va fi fost bine!”. Mihai Iepure-Górski a expus un video în care se vedea cum stă pe un scaun și se împușcă în cap cu un pistol de jucărie (umplut cu apă). Imaginile repetitive, obsesive, pot fi interpretate (și) ca un mesaj pacifist, mai exact refuzul de a ucide alți oameni. Gloria Luca a expus o fotografie făcută la Memento Park din Budapesta – un grup statuar cu soldați. Monumentul e degradat de vreme, iar în prim-plan sunt anvelope de mașini și buruieni. Fotografia este o observație critică la utilizarea monumentelor publice ca instrumente de propagandă. Lucrarea este și un simbol al efemerității regimurilor conduse ideologic. Sunt doar câteva dintre lucrări. În afară de ceea ce a fost expus, reacția publicului a părut o lucrare în sine, un performance discret, dar substanțial și aproape palpabil. Poate sună dramatic și exagerat, dar așa s-a (am) simțit în timpul expozițiilor.
Alte expoziții preferate (din nou, alese, evident, prin filtru subiectiv, cum altfel). „SENSE/Survival strategies in an indifferent context” – de Lia Perjovschi, „The Chewing Gum Residency” – de George Roșu, „Ziua tuturor sfinților” – de Șerban Savu, „Time flies I don’t” – de Flaviu Cacoveanu, „Venus menajeră” – de Adina Ochea, „Lost Paradise” – de Bartha József, „Deus Ex Saliva” – de Benedek Levente, „Of course, it’s a boy” – de Sandu Klosz, „Unde noaptea e plină de stele” – de Monotremu, „Odious painting for odious times” – de Suzana Dan, „Five easy pieces – de Cristi Pogăcean, „A thought that never changes” – de Bandi Sasha Robert.
Mai spun aici că White Cuib a găzduit și proiectul Jurnalul de Virus/Virus Diary, inițiat de Dan Perjovschi. Ideea jurnalului a apărut în martie 2020, ca o formă de adaptare la restricțiile impuse de pandemie. Virus Diary a fost exact ce trebuia în lockdown. A scos (parțial, desigur) artiştii şi publicul din starea de amorțeală și anxietate. La proiect au contribuit artişti din România, Spania, Germania, SUA, Marea Britanie, Austria, Italia, Portugalia, Grecia, Cehia, Bulgaria, Uruguay, Indonezia, Columbia, Franţa, Malaezia, China, Japonia, Polonia, Republica Moldova, Ungaria, Muntenegru. Iniţial, Jurnalul de Virus a fost publicat online de White Cuib (pe Facebook şi Instagram), fiind o formă de work-in-progress. Ulterior, expoziţia a ajuns şi pe pereţi reali – în Muzeul de Artă din Satu-Mare, în ABM Confecciones Art Space (Madrid), Borderline Art Space (Iaşi), Centrul Multicultural al Universității Transilvania (Braşov), în Consulate General of Greece (New York), ca parte a proiectului OCCUPY #3, la B5 Studio (Tg. Mureș), ICR Viena etc.
Sper ca White Cuib să prindă măcar 20 ani de existență (dacă nu mai mulți), ceea ce în contextul cultural, economic și politic de la noi pare improbabil și imposibil.
Alina Andrei este artist și curator