Spitalul comunal… şi aliaţii deasupra

Spitalul comunal, de Hristo Boicev; traducerea: Cătălina Puiu; cu: Răzvan Vasilescu, Valentin Uritescu, Marius Manole, Marius Stănescu, Adela Mărculescu, Paul Chiribuţă, Andrei Hutuleac, Raluca Aprodu, Andreea Vasile, Florentina Ţilea, Maria Junghietu, Alexandru China, Alex Ştefănescu, George Rotaru, Cosmin Teodor Pană; scenografia: Nina Brumuşilă; light design şi ilustraţie muzicală: Felix Alexa;
un colind horror de Ada Milea; regia artistică: Felix Alexa; Teatrul Metropolis, stagiunea 2011-2102.

Pentru ca totul să fie perfect, Salonul nr. 6 are pereţi dubli. Dincolo de panoul înalt de sticlă murdară, privirea se izbeşte de un zid de cărămidă netencuită, iar mai departe pare să nu mai fie Nimic, exceptând raidurile strategice ale Alianţei, când, conform pro­to­co­lului, se stin­ge lumina. Nu chiar ni­micul, cât ceva pe care pa­cienţii Spitalului co­mu­nal din Salonul pse­udo-ce­ho­vian au, în vi­zi­u­nea re­gi­zorului Felix Alexa, la Tea­trul Metropolis, toată li­ber­tatea să şi-l imagineze, da­că tot nu le rămâne altceva de făcut. Iar în Balcani, unde totul este posibil, dra­me­le şi ironia, distorsiunile realităţii şi ca­rac­terul frust al ambianţei rezistente la ori­ce nu-i este pe potrivă formează un amal­­gam specific farsei tragicomice. Dar una în care umorul, sarcasmul, poezia şi rafinatul joc al subtextului se intersectează subtil în sensibilitatea omului con­tem­po­ran, ce nu se livrează comunelor cer­ti­tudini.

Cam aşa stau lucrurile cu fiecare ocupant al patului destinat, pe care-l schimbă în­tr-o frenezie, ca nişte copii, profitând de absenţa supraveghetorului - totuşi nu ab­sent, impregnând spaţiul cu spiritul vi­gi­lenţei de frate mai mare. Şi Fero (Andrei Huţuleac), băiatul „idealist“ de la ţară, su­ferind de hipermnezie, după cum sună di­agnosticul medical, şi bătrânul şmecher convins că dacă „nu se fură“, măcar „se compensează“ prin combinaţii învăţate de-a lungul unei întregi vieţi (rol im­pe­cabil interpretat de Valentin Uritescu, par­curgând o largă gamă de mijloace ex­pre­sive ce materializează faţetele unui per­so­naj mereu surprinzător), şi Kontuzov Ce­le­bris, „aviatorul“ amnezic, căruia îi vine mereu rândul să cumpere bere colegilor de salon, pentru că uită cum respiră, vi­sează la miracolul externării, căci altă cale nu există. În aşteptare, trăiesc într-o lume a ghilimelelor (şi fiindcă, odată intrat aici, eşti bun rămas), transferate la voia în­tâm­plării, dacă nu cumva după un plan intrat în firea lucrurilor.

Încât nu întâmplător asistăm, încă din pri­ma scenă, la o operaţie fără anestezie. Pa­cientul este tăiat şi cusut de Doctorul (ex­celent interpretat de Pa­ul Chiribuţă), ca­re, lu­ân­du-şi gustarea şi trăgând din ţigară, îşi con­tinuă ma­sacrul. Cade cu­rentul elec­tric, lipseşte foar­fecul chi­rurgical, nicio problemă, in­tră în joc lu­mânarea pen­tru a tăia un banal catgut, necesară în orice situaţie. Operaţie re­uşită, pacientul mort. Da’ de unde, Doc­to­rul trânteşte odată improvizata masă de operaţie şi iată că Bratoi (Marius Manole face aici una dintre cele mai relevante cre­aţii din cariera sa), internat pentru ex­tracţia apendicelui bolnav, revine la viaţă. Satisfacţie împărtăşită de Asistentă, dă­ru­ită şefului până în pânzele albe sau, mă rog, la camera de gardă. Că apendicele nu se află pe partea dreaptă va avea să o afle şi Bratoi mai târziu, dar lanţul în­cur­că­turilor a fost deja declanşat şi farsa e deja în elementul ei. Mai ales după sosirea Ins­pectorului, pe numele său William - Sha­kes­peare sau Puşkin, aceasta e în­tre­ba­rea... -, purtând pijamaua sub costum, gata pregătit să-şi intre în rol, adică, să scrie ceea ce altfel ar rămâne necunoscut celorlalţi. Şi, împreună cu el, am­bigui­ta­tea, fantasmele. Dintr-o dată, inspectorul devine centrul de interes în speranţa că, prospectându-le existenţa, vor găsi în sfârşit şansa de salvare. Kontuzov Ce­le­bris, personaj figurat de actorul Răzvan Vasilescu în nuanţe de mare fineţe, într-un crescendo reprezentativ pentru cel ce, privat de identitate, îşi poate revendica ce-i este pe plac, este şi aviatorul doborât, vizitat de Micul Prinţ al lui Saint Exupery, şi eroul medaliat de reprezentanţii Ali­an­ţei în numele devotamentului său ne­ţărmurit. În acest joc dintre iluzii şi re­ali­tate, alimentat de vrednicul scriitor Wi­lli­am (dublul autorului, asumându-se cu autoironie în chip de paranoic, ipostază ju­cată la aceeaşi intensitate impusă de re­gi­zor întregii trupe de actorul Marius Stă­nescu - Inspectorul căruia îi revine, nu-i aşa?, ultimul cuvânt), între feerie, farsă şi cinism nu e decât un pas.

Apariţiile personajelor reprezentate de Ade­la Mărculescu (consoarta bătrânului com­binator) şi Maria Junghietu (adevărata soţie a lui Kontuzov) dau un plus de sa­voare absurdului întreţinut de îndelungata convieţuire în realitatea exterioară actu­a­lului aşezământ, la care tânjesc cu toţii. Fractura e însă ireversibilă şi colindul hor­ror, compus de Ada Milea, punctează ca un ecou starea de fapt. Din babilonica lu­me a poveştilor de spital se răsfrâng în lumina crudă a cotidianului ipostaze pre­cum Cenuşăreasa (Raluca Aprodu), în­tâl­nindu-şi Prinţul, nimeni altul decât Kon­tuzov Celebris, cum altădată, prin pre­zen­ţa Micului Prinţ, geamurile năclăite ale Salonului nr. 6 proiectează imaginea unui univers mirific de pe altă stea. Decorul creat de Nina Brumuşilă serveşte ideal con­cepţia regizorului Felix Alexa şi sem­ni­fi­caţiile acestui spectacol impresionant. //