Pe aceeași temă
Cuplul de sculptori Marian și Victoria Zidaru a constituit o „senzație” a lumii culturale românești din anii ’90, prin noutatea unui anumit fel de a trăi și a face artă necunoscut publicului larg, dar și celui de specialitate. Într-o lume abia ieșită din izolarea și închistarea ideologică comuniste, ei au întrupat condiția „artistului profet”, care vine cu un mesaj urgent și apocaliptic pe care trebuie să-l transmită, printr-un activism misionar și prin forța formei artistice, unei lumi total nepregătite pentru a-l primi. În haosul posttotalitar și precapitalist al primului deceniu liber, cuplul Zidaru – centrat atunci pe Marian – a impus prin obsesia religiosului ca dimensiune esențială a persoanei și a comunității, prin poziția morală intransigentă, prin energia luărilor de poziție curajoase și forța discursului lor vizual de o frapantă originalitate. Originalitate care venea din combinația unui modernism semiabstract postbrâncușian cu o simbolistică spirituală tradițională, de sorginte creștin-ortodoxă.
În primele decenii, Victoria a fost purtătoare de cuvânt și factotum pragmatic al cuplului, într-o vreme în care încă nu apăruse la noi ocupația de curator sau de PR (Public Relations) și, în armonie cu soțul său, ei au format duoul artistic original de pe scena vizuală românească. Dar expozițiile Victoriei din ultimii ani ne demonstrează că ea a reușit să-și dezvolte propriul stil, propria originalitate, manifestând o forță artistică impresionantă, comparabilă cu cea a lui Marian.
Debutând la începutul anilor ’90 cu instalații în care combina lucrări în bronz cu materiale textile, Victoria Zidaru se orientează destul de repede către explorarea cu precădere a materialului textil și mai ales vegetal, în cadrul unor instalații din ce în ce mai complexe, mai monumentale, plasate în cele mai diverse spații convenționale sau alternative. Ineditul pe care l-a adus în sculptură, într-o epocă încă a modei materialelor tari, dure, grele, constă tocmai în opusul lor, sculptura soft, moale, ușoară și aparent ușor perisabilă. O sculptură confecționată din fibră de cânepă, pânză de in, frunze, paie, fân, crengi, conuri, iarbă uscată și plante medicinale pe care artista le întrețese cu fire de plastic sau metal ori le închide în recipiente și tuburi de pânză, pentru a face din ele un instrument suplu și rezistent al discursului său vizual, care se pliază neașteptat de bine cerințelor expoziționale ale galeriilor de artă cele mai exigente.
Într-o vreme în care curentul ecologist se afla la începuturile lui în România, Victoria Zidaru a redescoperit o relație intimă, genuină cu natura și cu tehnicile tradiționale nu printr-un mimetism estetic prooccidental, cum s-ar putea crede, ci printr-o întoarcere spontană la tradițiile casnice rurale (cusut, țesut, împletit, brodat) ale lumii din care provine (Bucovina), pe care le folosește cu ingeniozitate și le transfigurează în sensul artei majore. Ea își asumă, de altfel, și dimensiunea feminină (mai degrabă decât feministă) a tehnicilor amintite (lucrate împreună cu femei din satul natal), cărora le adaugă – prin înscrisurile cusute pe mai toate formele astfel create – o dimensiune asumat spirituală. Această relație strânsă între forma sculpturală și cuvântul inspirat care o deschide spre niveluri mai subtile de iradiere și de receptare constituie, de altfel, un „brand” al cuplului Zidaru, preluat ulterior și de alți artiști.
După alte câteva expoziții anterioare („Hortus Deliciarum”, Veneția 2019, „Ziua Întâi”, MNAC 2024 ș.a.), expoziția „ReFACEREA”, deschisă de curând la galeria Nicodim de la Combinatul Fondului Plastic din București, în parteneriat cu Galeria Suprainfinit, este, în opinia mea, „vârful de orgă”, punctul maxim al evoluției Victoriei Zidaru din această etapă. În cea mai bună și mai vastă galerie privată de artă din Capitală, asistăm la o monumentală desfășurare de forțe a artistei, care-și dă întreaga măsură a talentului său. Când intri în expoziție, impresia imediată și copleșitoare este de „catedrală vegetală”, datorată unor tubulaturi sau cordoane lungi, din ierburi uscate prinse în plase metalice invizibile, care „curg” în rânduri verticale, dese și grele, de la o înălțime de aproximativ 10 metri, într-un fel de cascadă statică, „oprită” în mijlocul sălii, dar cu atât mai impresionantă. Tot din tubulaturi sau din cordoanele vegetale devenite o „marcă Victoria Zidaru”, se ordonează de-a lungul pereților galeriei instalații parietale care poartă cusute peste albul lor pur, întrerupt ici-colo de elemente de vegetație uscată, exhortații grave pe care artista le repetă de la o expoziție la alta cu un fel de urgență profetică (Fiat lux, Talitha cumi, Felix anima, Vai!Vai!Vai! etc.).
Expoziția este gândită ca un parcurs purificator, care – prin forme simple, arhetipale și prin inscripțiile lor de extracție biblică, prin materialele naturale folosite și prin antrenarea tuturor simțurilor, inclusiv cel olfactiv – permite celui care o parcurge o revenire la sinele său simplu și pur, la o lume a „tradiției eterne”, a valorilor umane intemporale, care provoacă o „înălțare lăuntrică” a gândului și ființei. Asistăm simbolic la o „re-facere” a unei continuități interioare vitale pentru psihic printr-o „resurgență” a filonului religios care aduce cu sine o „re-facere” a adevăratului bine interior, a armoniei inițiale a omului cu natura, cu lumea, cu Divinul. Într-un timp al imediatului factic și tranzitoriu, într-o lume accelerată frenetic, copleșită de negativitate și agresivitate explozivă, arta aceasta este trăită și propusă ca un act purificator și re-întemeietor pentru valori nobile și perene, pentru stabilitate lăuntrică.
Interesant, fundalul spiritual din care această viziune artistică țâșnește nu este doar creștinismul ortodox est-european, în care ne situăm și care mai are resurse de „salvare interioară”, ci sunt și câteva figuri mistice feminine din Evul Mediu occidental, între care cel mai des invocată de artistă este Hildegard von Bingen, alături de care apare și Herrad de Landsberg cu al ei Hortus Deliciarum. Dar vâna primordială de unde vin forța și reziliența mesajului acestei arte rămâne contactul neîntrerupt cu „spiritul locului”, cu acea deschidere spre „creștinismul cosmic” de care vorbea Mircea Eliade. Printr-o înlănțuire de logică vizuală, gândul m-a dus la Anselm Kiefer, cu ale sale uriașe instalații dramatice cu mii de tije de floarea-soarelui uscate și înnegrite, urme ale distrugerii provocate de războaie și însemne ale unei memorii recuperatoare mortificate. Față de acest mare artist german, Victoria Zidaru vine cu o viziune purificată lăuntric și transfigurată de o comuniune pacificată cu natura și cosmosul, în care „sufletul omului” își poate regăsi sensul și rădăcinile, se poate „odihni” în lume, refăcându-și puritatea inițială și amintindu-și de semnificația prezenței sale în Univers.
Curatoriată cu atenție și empatie de Adina Drinceanu, însoțită de fundalul muzical foarte inspirat semnat de Călin Țopa și de partea video semnată de Tudor Cucu, expoziția „ReFACEREA” de Victoria Zidaru pune în valoare o mare artistă. Echilibrând cumva în mentalitatea culturală europeană greutatea psiho-spirituală a unui Kiefer, opera Victoriei Zidaru ar merita un destin pe măsură cu ajutorul instituțiilor românești și internaționale.
