Pe aceeași temă
Avem de-a face, înainte de orice, cu un volum al despărţirii de identitatea poetică „lunedistă“ din Aer cu diamante şi de narcoza epocii ceauşiste în care Poezia era, încă, regina balului. Un volum al ieşirii din iluzie „cu un pocnet, cu un scâncet“ printr-o poezie postapocaliptică şi postmaximalistă (nu e oare Levantul o „veselă apocalipsă“ a istoriei poeziei româneşti, suprapusă prăbuşirii regimului comunist?). Imagismul vizionar din anii ‘80 lasă acum locul unui aparent minimalism biografic şi unei retorici pauvre a modestiei, dar cu păstrarea aceluiaşi absolutism dintotdeauna. Căci „nimic“ nu e, la urma urmei, decât reversul „totului“...
Punctul extrem al acestui minimalism e atins în hiperesenţializatul Ce am înţeles trăind, un text blanc alcătuit din două cuvinte la distanţă: „viaţa // trece“. Virtuozul nu renunţă totuşi la vechile trucuri – abil manipulate, chiar dacă sensibil restrânse. Şi livrescul îşi reduce cota, fără să dispară. Un bacovianism ironic ici: „Orice ironie / vă rămâne vouă“, un eminescianism colo, ceva trimiteri la Kierkegaard, Thomas Mann, Sei Şonagon… Nici la poemele lungi, despletite, sau la scenarizarea de fapte diverse atroce (întâlnirea cu gravida fără braţe din Sábato ar fi luat-o ca pe o presimţire), deşi discursul cată să fie tot mai fracturat, mai dezarticulat. O anumită previzibilitate retorică se instalează, de la un punct încolo, şi auctorele aruncă peste bord lestul imaginilor, se autocomentează ironic, se ia băşcălios peste picior când se vede „un nume adunat pe-o carte“, citit de frumoasele din autobuze… Face, apoi, consideraţii amărui despre femei şi literatură, rememorează isprăvile cenacliste de altădată în contrast cu maturitatea „terminată“, lipsită de vechiul feeling vizionar… (în realitate, poetul-fanion al generaţiei ‘80 îşi muta deja armele, bagajele şi ambiţiile maximaliste în cartierul prozei, cu rezultate pe măsură). Jerbele de intertexte high culture care incendiau poemele „lunediste“ sunt abandonate, frapant, în favoarea celor pop-rock, tandre, melodioase şi sentimentale. Nota Bene, mai ales a celor oldies, ca într-o discotecă personală din vremurile bune. Lasă să fie e o matriţare biografistă mucalită pe calapodul textului de la Let it Be.
Lennon e prezent solo în 14 august (ascultând „Woman“), dar şi prin versiuni la Jealous guy (Sunt gelos, lua-m-ar naiba…) şi altele. Sunt convocaţi şi cei de la Dire Straits, într-un poem omonim – mai depresiv şi mai scrâşnit -, unde numele formaţiei apare tradus mot-à-mot ca „strâmtori înfricoşătoare“ (în loc de „la ananghie cu banii“), un poem luminat de versul knopflerian din Tunnel of Love: „Şi castelul spaniol din copilărie“… Apar în scenă şi nume mai lejere, ca Belinda Carlisle (romantismul pop din A, la luna…) sau Eddy Grant, pe lângă tot felul de trimiteri la Paul Simon, Pink Floyd, Bob Dylan, Lou Reed, Tom Waits, Queen şi alţi clasici ai anilor ’60-‘70, pe calapodul nostalgic al lui ubi sunt: „s-a dus şi Fred Mercury / s-a adăugat străbunilor lui. / Paul McCartney face un fel de fălcuţe. / lui Elton John i-a crescut un cercel / Dom`Zimmerman, l-am văzut la Yowa City / în concert / haios / … / sunt al naibii de deprimat. / maică-mea Maria îmi creşte fata. / mai ascult muzică din joi în paşte - / ceva Dire Straits e tot ce mai suport. / dar acum zece ani / ascultam Lennon, Lennon mai presus de orice. / Pe când făceam Aer cu diamante / mă credeam Lennon, dar acum ştiu: / n-am fost Lennon, ci Ringo, / Ringo, trăgând la măsea într-un bar împuţit / şi povestind a milioana oară / cum a fost el un Fab, / deşi…“. Suntem încă în epoca magnetofonului şi a maşinii de scris, iar „scuturarea podoabelor“ (a „diamantelor“ din Aer cu diamante şi Lucy in the Sky with Diamonds) se asociază unei asumări „realiste“, „mature“ a existenţei.
Geniul solitar şi neînţeles de altădată se prezintă ca un om banal din mulţime, artistul lasă tot mai mult locul burghezului, iar fostele „gagicuţe“ inaccesibile apar în ipostaze mai terestre (de exemplu, „privatizata“ Gilda). Un titlu de poem capătă valoare de manifest: Fiindcă refuz să mai scriu despre ce n-am trăit, scriu despre dimineaţa asta. Dominantă devine instalarea - uneori confortabilă, alteori disperată - în cotidianul unui Bucureşti cenuşiu, „de tranziţie“, unde doar presimţirea vagă a altor lumi, pierdute sau depărtate, colorează melancolic atmosfera. Eroul lor alunecă dinspre idila conjugală spre deriva şi „criza vârstei mature“, cu reîncărarea vechilor disperări de licean solitar „cu viaţa futută definitiv“. Câteva frumoase poeme de interior au ceva din graţia pieselor lui Alexandru Andrieş (Iarna). Altele, în schimb, falsează decepţionant când, pentru a cenzura impulsul romantic sau estetizant, apasă mult prea tare pedala badinajului şi a deriziunii mucalite (Poem de ziua victoriei şi, mai ales, Stelili, frumoasili, în care kitsch-ul „de lume“, deşi asumat, triumfă: „Odată iubeam stelili, o, da… / şi lunicica atârnând peste Bucur Obor…“). Piesa finală – lungul, discursivul, pateticul poem Occidentul – este spovedania unui învins, o penitenţă în faţa Americii postmoderne: „…iar poezia? Mă simt ca ultimul mohican / ridicol asemenea dinozaurului denver / poezia cea mai bună e poezia suportabilă / … / occidentul mi-a deschis ochii şi m-a dat cu capul de pragul de sus. / las altora ce a fost viaţa mea până azi. / să creadă alţii în ce am crezut eu. / să iubească alţii ce am iubit eu. / eu nu mai pot. / nu mai pot, nu mai pot“. Occidentul lui Cărtărescu nu e America lui Ginsberg, ci un Zid al Plângerii.
Într-un comentariu de pe coperta a patra a acestui op întunecat, Cărtărescu îşi apropriază astfel „postumele din timpul vieţii“ publicate „pentru beneficiul câtorva prieteni“: „Şi deodată mi-am dat seama că în graffiti-urile astea e mai mult adevăr (chiar dacă mult mai puţină literatură) decât în toată poezia mea anterioară, că de fapt aşa am vrut să scriu întotdeauna, că aici mă recunosc, că aici respir, că aici sunt în sfârşit liber“. Ne putem întreba, maliţios, de ce oare acest artist al nostalgiei şi maestru al lamentaţiei nu a revenit la poezie, dacă lucrurile stau astfel? Ar fi fost mai bine dacă şi-ar fi scris poezia aşa încă de la Faruri, vitrine, fotografii? Mă îndoiesc... Dar avem oare aici un „alt M.C.“, unul, să zicem, capabil să intre în competiţie peste timp şi pe terenul lor cu poeţii douămiişti, sau…? Blues-urile din Nimic sunt, la urma urmei, aidoma cu destule piese mellow, direct-confesive din precedentele volume, de la Poeme de amor la Dragostea, şi nu (mai) pot fi citite decât în umbra lor, ca un anticlimax şi ca un binevenit final în surdină al unei opere poetice de referinţă. Mizând pe autenticitate, nu pe contrafacerea literaturizantă (deşi nici aceasta nu lipseşte). Cărtărescu scrie aici poeme „respirabile“ care nu mai ţin să copleşească şi să epateze: poeme de criză şi supravieţuire, poemele de final, în surdină, care-şi contemplă, nu fără o doză de histrionism, epuizarea. Chiar dacă unele texte cuceresc prin masca de arlechin pop (Femeile ş.a.), iar altele emoţionează prin vulnerabilitatea deriziunii afişate (Te rog, Sunt atât de trist), le prefer pe acelea în care tonul depresiv şi elegiac se încarcă de culorile unor lumi visate, dar inaccesibile (Oh, Natalie, Când ninge, când ninge şi ninge…) sau în notaţiile hipnotice ale unei singurătăţi sordide, mizerabile, fără ieşire (Întomnare bruscă, 30 august 1989). Nimic putea însemna pentru autorul Levantului o reinventare într-o lume nouă. Numai că, în libertatea de după 1989, poezia nu i-a mai putut oferi lui Mircea Cărtărescu ceea ce el îi oferise – adică totul. „Despărţirea“ a devenit prin urmare inevitabilă. Cartea de faţă e, într-un fel, ceea ce sunt Stanţele burgheze pentru Bacovia. //
// MIRCEA CĂRTĂRESCU
// Nimic
// Editura Humanitas
// Bucureşti, 2010
