Pe aceeași temă
Patruzeci de kilometri din centrul Bucureștiului nu e o distanță mare; depinde în ce direcție mergi și la ce oră. Pe măsură ce suburbiile metropolei s-au umplut de cartiere rezidențiale, mai mult sau mai puțin ghetoizate, circulația în și din oraș e o loterie în care pierzi zilnic. Ceea ce ar putea să devină o zonă metropolitană care să ofere condiții de locuit decente și cartiere multifuncționale rămâne în cele mai multe cazuri o supraevaluare imobiliară a localităților din județul Ilfov, cel mai mic din țară, dar care în 2023 a ajuns, împreună cu Capitala, să fie una dintre cele mai bogate regiuni la nivel european, după calculul PIB-ului.
Până prin anii 1990, a existat o linie de tren care venea din București până la Snagov-Astoria, unde un complex cu hotel, restaurante, piscină olimpică și alte facilități recreaționale la marginea pădurii și pe malul Lacului Snagov primea zeci de mii de turiști săptămânal. Acum, malul lacului este aproape în întregime acoperit de vile private, fiecare cu ponton și barcă motorizată, cu excrementele marilor elite financiare și de divertisment deversându-se adesea direct în lac, cu aceiași locuitori tratând nuferii cu pesticide pentru a nu încurca motoarele bărcilor, a căror viteză creează condiții imposibile pentru canoiștii care vin de la baza Comitetului Olimpic. Complexul Snagov-Astoria a fost vândut pe un preț derizoriu, în stilul marilor afaceri imobiliare, cu complicități ministeriale, la începutul anului 2022.
Acestea sunt doar câteva dintre poveștile pe care le auzim în relație cu regiunea Snagov. Pe unele le știam atunci când, chiar la începuturile pandemiei, am început să căutăm un teren de cumpărat în zonă, pe altele
le-am aflat când deja eram acolo și ne întrebam dacă am ales bine. Între 2012 și 2019 am fost în București, lângă Casa Poporului, un spațiu de artă atipic, cu o grădină și o comunitate care a crescut în jurul lor. Când am plecat din acel spațiu, metrul pătrat pe strada Gazelei, unde ne aflam, costa 600 de euro de cumpărat. Mergând în cercuri concentrice, am descoperit că mai departe de centru, în satul Siliștea Snagovului, ajungea la un preț pe care să și-l poată permite un grup de muncitori culturali, individual nu, dar împreună da. Să nu mai trăim de la un proiect la altul, să putem oferi exemplul unei organizații de artă contemporană care se așază pe baze mai stabile, să vedem dacă putem restabili idei comunitare și colective într-o țară în care visul capitalist se materializează cu mașina personală, aer condiționat și garduri de beton cât mai înalte – așa ne gândeam în timp ce vizionam foste terenuri agricole și ne uitam la planuri cadastrale, și citeam despre marile jafuri comise în numele retrocedărilor post-Legea nr. 10/2001.
În cele din urmă, am cumpărat unul dintre aceste terenuri, cu dimensiuni potrivite, aflat la 20 de minute de mers de Mănăstirea Snagov și la 5 minute de stația STB, unde autobuzul 446 oprește cam o dată pe oră, aproape de pădure și de lac, așa gentrificat cum e el, un teren pe care l-am smuls agriculturii intensive și pe care l-am transformat în Stația experimentală de cercetare pentru artă și viață. Am propus biodiversitate în loc de monoculturi, artă care să înțeleagă ecologia prin practica ei, viață ca teritoriu pe care oamenii coexistă cu restul viului. Experimentul e firul roșu al Stației, de la modurile în care ne-am organizat la adaptarea copăceilor pe care îi plantăm la violențele climatice, de la formatele eco-pedagogice în care ne întâlnim cu publicul și cu alte comunități similare la eco-prototipurile pe care le construim.
În 2021, când am cumpărat terenul, părea că ne înscriem în fenomenul intensificat de pandemie, „Mutat la țară. Viața fără ceas”, însă pentru noi cheia era apropierea de oraș și de aeroport, păstrarea legăturilor cu scena culturală din oraș și mai largă, înțelegerea acestei relocări ca o invitație la schimbarea stilului de viață urban nu prin retragerea din oraș, ci prin regândirea raportului cu resursele naturale. În 2022, când a început războiul din Ucraina, am înțeles că războiul împotriva vieții se extinde, iar inițiativa noastră e complet inutilă în peisajul mai larg. Am adus totuși un container metalic, în spiritul stațiilor de cercetare, pe care l-am primit de la studioBasar împreună cu istoria sa de a fi fost folosit mai mulți ani de către un grup de inițiativă civică în București. Reutilizarea și adaptarea unor structuri existente au început să fie exemple de punere în practică a gândirii ecologice. Artistul Dan Vezentan ne-a adus cabina de lemn pentru toaleta uscată, pe care o folosim și astăzi. Și am săpat un puț, pentru a face posibilă irigarea Grădinii Cosmos, cel mai ambițios experiment al Stației, pe care o cultivăm, o îngrijim și de multe ori o compătimim.
În 2023, când ne-am luptat cu invazia napilor (topinambur), ne-am străduit să nu aplicăm asupra lumii vegetale vocabularul militar. Tot în 2023, am construit cuptorul Demetra, cu lut din satul alăturat și cărămizi reciclate din zonă, împreună cu poetul V. Leac (cel care ne construise în 2016 cuptorul Asimov în spațiul de pe strada Gazelei). Am decis să prioritizăm ceea ce putem construi, afirma, celebra. A urmat o seră semiîngropată, pe modelul walipini, cu structură metalică, adaptată pe loc, cu geamuri reciclate de la o altă seră, fabricate la Mediaș, într-o fabrică între timp închisă; o numim estică pentru că e improvizată, imperfectă, tot timpul în lucru, dar încercând din răsputeri să ofere ospitalitate și promisiunea căldurii (iarna, pentru că vara această promisiune este aproape fatală).
Treptat, oamenii au început să vină cu din ce în ce mai multă curiozitate. Am plantat colectiv arbuștii de pe marginile terenului, urmând planurile peisagistei Georgiana Strat; plante aromatice și medicinale aduse din Grădina Tranzit din București, o mică pădure Miyawaki, și mai mulți pomi fructiferi, un cedru libanez, multe semințe care n-au ieșit din cauza napilor, multă speranță că e încă posibilă o agricultură/permacultură de subzistență, și o grădină, în general, în sudul aflat în proces de deșertificare.
În 2024 am început lucrul la bucătăria de vară, Acaret 44°N 26°E, imaginată de duoul arhitectural Atelier Ad Hoc, un spațiu multifuncțional inspirat de anexele gospodărești din mediul rural. Un an mai târziu, pregătim în bucătărie masa pentru grupurile din ce în ce mai extinse care ne vizitează, gătim la cuptorul Demetra, iar apa gri rezultată de la spălatul vaselor este filtrată într-un bazin de geo și fito-filtrare, conceput de atelier d’architecture autogérée, și apoi ajunge înapoi în grădină.
Am mai instalat o stație meteo, plănuim un sistem de încălzire prin compost, un iaz natural, o bibliotecă și, la un moment dat, câteva studiouri de locuit și lucrat. Ne mișcăm contratimp, ne aliem cu cei care gândesc și practică principii similare, plantăm, irigăm, reparăm, o luăm de la capăt. Ne încurajăm reciproc cu vecinii, cei pe care i-am găsit acolo și cei pe care i-am adus noi mai târziu. Uităm de multe ori de artă, dar, în proces, artiștii învață că există practici a căror finalitate nu este un obiect vândut la târg și ajuns într-o colecție privată. Resemnificăm vocabulare legate de viață care au fost apropiate de extrema dreaptă, reînvățăm istoria și circuitele coloniale uitându-ne la plante, la instrumentele de măsurare a timpului, la practici rurale invizibilizate de discursul naționalist.
În 2025, se adâncesc crăpăturile din sol, deși a fost mai multă umiditate decât anul trecut, când s-au uscat plantațiile de porumb de lângă noi și din toată regiunea. Cheltuielile militare la nivel național și european sunt normalizate și duc țara înapoi în epoca unei austerități din care credeam că am învățat ceva post-2008. Off-grid poți supraviețui limitat, dacă e nor nu se încarcă bateria de la panoul solar, nu merge pompa pentru a iriga, castraveții sunt amari și roșiile oricum nu sunt productive în afara condițiilor controlate. Poți cumpăra legume de la vecinii din sat, care le cresc în solar, poți veni cu autobuzul și te poți adapta la un stil de viață minimal. Pe termen lung, dacă tu ești singurul care se adaptează, niciun astfel de experiment nu e sustenabil.
Însă efortul colectiv are nevoie de susținere din multe direcții.
Stația experimentală de cercetare pentru artă și viață este un proiect colectiv inițiat în 2021 de un grup de artiști, curator, teoreticieni, economiști și alți lucrători culturali, care, împreună cu Asociația tranzit.ro, îngrijesc un teren în satul Siliștea Snagovului. Situată în perspectiva duratei lungi și printr-un proces participativ și deschis de construire și contextualizare, Stația este un prototip al unei instituții culturale înrădăcinate în localitatea sa specifică, dar deschisă către alianțe cu alte comunități cultivatoare de viață.
Membrii Stației includ următoarele persoane și instituții: Anca Benera, Andrei Gavril, Arnold Estefan, Dana Andrei, Eduard Constantin, Florian Niculae, Iuliana Dumitru, Livia Pancu, Maria Eichhorn, Marius Babias, Olivia Mihălțianu, Ovidiu Țichindeleanu, Raluca Popa, Raluca Voinea*, Stoyan Dechev, Thomas Poeser, Vlad Basalici și Asociația tranzit.ro. //
Raluca Voinea este teoretician,
curator și fondator Stația de Cercetare.
