Statul de drept, un şantier în construcţie

Chiar dacă este compusă din texte scrise în perioade diferite, cartea Iuliei Motoc Despre democraţie în Europa unită prezintă o remarcabilă unitate de idei.

Orice carte a Iuliei Motoc este o provocare intelectuală, iar, după o lectură atentă, poţi avea sentimentul unei împliniri cu totul aparte. Aceasta deoarece autoarea are o dublă specializare, în drept şi fi­lo­sofie politică, având o prestigioasă carieră academică în domeniul şti­inţei politice şi o solidă cu­noaştere a lite­ra­turii uni­versale. Întreg acest amal­gam de preocupări face ca temele alese de Iulia Motoc să se situeze premeditat şi sistematic la graniţa mai mul­tor discipline, astfel în­cât juristul descoperă că normele pe care le aplică au o raţiune superioară simplei voinţe a legiuitorului, iar politologul, că obi­ectele sale de analiză nu trebuie ra­portate doar la comportamentul actorilor politici.

Cea mai recentă carte a Iuliei Mo­toc, Des­pre democraţie în Eu­ropa unită, se în­scrie în aceeaşi categorie a frontierelor in­ter­dis­ciplinare, frontiere ce se deschid în faţa cititorului şi se arată ca fiind pline de sensuri ce aşteaptă a fi descoperite.

Textul care deschide acest volum, Fina­li­tatea Uniunii Europene. Există o viziune est-europeană? Reflecţii pe marginea dis­cur­su­lui lui Joschka Fischer, arată cum o scriere de acum aproape 10 ani poa­te fi ex­trem de actuală şi poate căpăta o nouă cheie de lectură. Explicaţia este că dis­cursul menţionat propunea o formă de in­tegrare federală a Europei, chestiune care a fost mult timp considerată o temă aproa­pe tabu la nivelul oficialilor eu­ro­peni, pen­tru a fi reluată în septembrie cu­rent, abor­darea împrumutând multe din­tre ideile forte exprimate de fostul mi­nis­tru de Ex­terne german. Iulia Motoc con­sideră că nu putem vorbi de revigorarea proiectului po­litic european fără a pune în centrul aten­ţiei problema identitară a Eu­ropei: fără o „reinventare spirituală“, nu putem vorbi de una politică. Astfel, ală­tu­rarea numelor unor filosofi precum Jan Pa­točka, Václav Havel sau Constantin Noi­ca cu tema fe­de­ralismului nu mai este atât de paradoxală cum ar părea la prima ve­dere. Iulia Motoc porneşte în analiza sa de la o altă cons­tatare, cea care ne arată că na­ţiunile est-europene au avut în­tot­de­a­una reticenţa proiectelor federaliste, de­oarece expe­rien­ţa a arătat că egalitatea în cadrul federaţiei se dovedeşte a fi, mai de­vreme sau mai tâ­r­ziu, doar o utopie. O al­tă dificultate a ori­cărui proiect federalist este aceea că „de­mersul de «cons­titu­ţio­na­lizare» pare insu­ficient şi nu are deo­camdată im­pact“, deficitul federal fiind strâns legat de cel constituţional, remarcă va­labilă şi as­tăzi.

Cel de-al doilea text, Parteneriatul Uni­u­nii Europene cu ţările din Europa Cen­trală şi de Est. Criteriile politice, are un destin foarte asemănător celui dintâi. Scris într-un moment în care nu era încheiat procesul de aderare a ţărilor din Centrul şi Estul Europei, acest text este sur­prin­zător de actual. Fără consolidarea de­mo­craţiei, nu putem vorbi de o europenizare deplină a acestor state. Or, această con­so­lidare nu poate exista în absenţa statului de drept. Iulia Motoc preia astfel modelul lui Linz şi Stepan, care văd statul de drept ca pe una dintre cele cinci componente ale unei democraţii consolidate, alături de societatea civilă, politică şi economică şi existenţa unui consens referitor la pro­ce­durile democratice. Veriga cea mai slabă în acest context este pen­tru Iulia Motoc tocmai sta­tul de drept. Restul com­ponentelor enumerate pot fi remediate, adaptate din mers, dar statul de drept rămâne ineficient, câtă vre­me există o moştenire ca­racterizată prin lipsa struc­turii administrative, care „a marcat apariţia sta­tu­lui modern în Vestul Eu­ro­pei“. Cu alte cuvinte, dacă, în privinţa eco­nomiei sau a participării politice ori civile, pot exista împrumuturi care se pot adapta în timp, în privinţa statului de drept, un asemenea împrumut nu este po­sibil, deoarece lipseşte tradiţia unei bi­ro­craţii eficiente şi imune la schimbările po­litice. Iulia Motoc avertiza la momentul scri­erii acestui text că aderarea la Uniunea Eu­ropeană nu va rezolva problema ca­renţelor statului de drept, o problemă ca­re va face ca procesul de europenizare să fie multă vreme incomplet. O viziune ca­re, din păcate, s-a adeverit şi la care nu exis­tă remedii pe deplin acceptate de ac­torii politici. O altă temă abordată de Iulia Motoc se referă la raportul dintre ce­tă­ţenie şi identitatea naţională. Fără un con­sens asupra existenţei şi naturii cetăţeniei europene, nu se poate vorbi de o viziune eu­ropeană comună. În acest domeniu, tra­diţiile naţionale sunt încă foarte puternice şi vor continua să fie. Numitorul comun ar trebui să fie un criteriu universal ac­cep­tat, precum protecţia drepturilor omului.

Textul intitulat Europa unită şi Europa postcomunistă. Raţionalitatea şi etica ex­tinderii este structurat asemănător, având în centru aceeaşi problemă a fun­da­men­telor unificării europene. Pentru Iulia Mo­toc, există două viziuni asupra integrării europene, chiar dacă acestea nu sunt pre­zentate astfel. Una este bazată pe pru­den­ţă, pe empirism şi a fost îndelung expe­ri­mentată drept „metoda Monnet“. Cealaltă este bazată pe raţionalitate politică, având în centru eficacitatea şi mai puţin con­si­derente etice. Singura variantă a unui mo­del reuşit de integrare politică nu se poate baza, în viziunea Iuliei Motoc, decât pe o justă adecvare a celor două viziuni. Revine în acest text tema statului de drept: ab­senţa sa nu este doar o constatare, ci „o al­tă trăsătură a comunismului“. În ab­senţa unei culturi birocratice, comunismul s-a instaurat cu mai multă eficienţă decât dacă ar fi existat o administraţie stabilă ca rezultat al intrării în modernitate. Statul de drept este o carenţă astăzi şi pentru că a fost desconsiderat în teoria marxistă. Faptul că „Marx, în descendenţa he­ge­li­anismului, demistifică dreptul, îl con­si­de­ră o simplă suprastructură“ are efecte pe termen lung asupra desconsiderării rolului statului de drept în consolidarea de­mo­craţiei. Chiar dacă statul de drept este un actor cvasiabsent din dezbaterea publică, europenizarea contribuie indirect la buna funcţionare a acestuia. Europenizarea s-a substituit democratizării, remarcă Iulia Mo­toc, ceea ce reprezintă un aspect po­zi­tiv, dar şi un motiv de reflecţie asupra ca­pa­cităţii societăţilor est-europene de a se au­toregla. Europenizarea a jucat şi joacă un rol benefic şi deoarece dezbaterea pu­blică din aceste societăţi s-a orientat spre vi­i­tor, fără a se bloca într-un trecut asu­pra căruia este greu de obţinut un con­sens.

Ultimul capitol al cărţii, Tradiţia europeană şi dreptul inter­na­ţional. Câteva consideraţii des­pre moştenirea totalitară, por­neşte de la o premisă extrem de incitantă din punct de vedere inte­lectual: există două feluri de raportare la drept, fiecare dintre ele specific celor două jumătăţi ale continentului. Doctrina marxistă a dreptului nu trebuie des­con­siderată, ea fiind perpetuată în forme care de multe ori înşală asupra originilor inte­lectuale. Moştenim şi suntem influenţaţi de acest mod de gândire mai mult decât ne place să credem. Lipsa unor mecanisme eficiente de garantare a drepturilor, în pa­ralel cu garantarea lor prin textul Cons­tituţiei, este marca gândirii marxiste, foar­te eficientă în a nu respecta drepturile fun­damentale, în timp ce se proclamă exact contrariul. Pentru Iulia Motoc, acest du­blu limbaj nu ar fi posibil dacă justiţia ar fi independentă şi neutră politic. Acesta este motivul pentru care regimurile co­muniste au făcut concesii pe linia regle­mentării unor drepturi fundamentale, dar au rămas pe deplin consecvente până la capăt unui model de organizare care ex­clude independenţa justiţiei. Iulia Motoc aminteşte că modelul originar al mar­xis­mului pornea de la premisa că extinderea dreptului public în detrimentul celui pri­vat va contribui la o mai bună garantare a drepturilor individului. Această viziune nu a fost preluată nici măcar de cons­ti­tuţiile comuniste, care s-au dovedit a fi nici fidele canonului marxist, cu atât mai puţin celui democratic. Din acest motiv, „pentru cetăţenii din statele comuniste, Constituţia are acelaşi statut cu Mani­fes­tul Partidului Comunist, un obiect ex­­tern“. Nici dreptul internaţional nu a fost scutit de o interpretare ideologică, din mo­ment ce prevederile sale nu puteau fi in­vocate direct în faţa instanţelor, ci doar dacă erau transpuse prin norme de drept intern. În acest fel, statele comuniste au sem­nat instrumente internaţionale de pro­tecţie a drepturilor omului, ignorând total respectarea lor. Modelul occidental este diferit de cel marxist în multe privinţe, dar domeniul în care interpretarea este nu doar diferită, ci radical opusă este cel al felului în care ar trebui să funcţioneze justiţia. Lecturând aceste reflecţii ale Iuliei Motoc, nu ne putem decât întreba în ce mă­sură modul de gândire marxist asupra dreptului a reuşit să supravieţuiască şi cum anume se poate face desprinderea ra­dicală de acesta, pentru a asigura aplicarea întregului sistem normativ al statului de drept. Deoarece dezbaterea publică nu atin­ge asemenea subiecte sau, când aces­tea apar, sunt tratate superficial, discuţia „despre constituţionalismul european nu a atins încă miezul problemei“. Există un remediu pentru a pune discuţia asupra fun­damentelor statului de drept în Europa pe un făgaş constructiv: felul în care Curtea Europeană de Justiţie a contribuit, dis­cret, dar eficient, asupra precizării con­ţinutului unor termeni cheie în înţelegerea structurii normative care stă la baza pro­iectului de integrare european. Tot în ca­drul acestui capitol, Iulia Motoc expune unul dintre cele mai percutante argu­mente din cuprinsul acestei cărţi, care sur­prinde prin felul în care implică reflecţia filosofică în explicarea dreptului. Este ne­voie de mai mult decât de toleranţă pen­tru a reconcilia cele două abordări ale dreptului, chiar dacă, în aparenţă, avem de-a face cu un consens. Toleranţa este pentru Iulia Motoc, în linia lui Derrida, „ospitalitate condiţionată“, un concept ca­re defineşte, în cele din urmă, argu­mentul celui mai puternic. Este nevoie de o deschidere totală din partea susţi­nă­to­rilor celor două tradiţii, de „ospitalitate fa­ţă de cel care te vizitează pe neaş­teptate“, ospitalitate care este mai mult decât toleranţa, „invitarea unui oas­pe­te“.

Chiar dacă este compusă din tex­te scrise în perioade diferite, car­tea Iuliei Motoc prezintă o re­mar­cabilă unitate de idei. Con­ceptele cheie folosite sunt cele dintr-un vocabular ce tinde spre ba­na­lizare prin excesul de utilizare: demo­craţie, stat de drept, europenizare, in­dependenţa justiţiei etc. Prin cartea sa, Iulia Motoc redă sensul acestor concepte şi le face să descrie o realitate ascunsă unei priviri superficiale, o realitate care, prin iluminarea acelor dimensiuni mai puţin scoase la suprafaţă, devine mai uşor de înţeles. //