Stop-cadru, pe final

Dupa cateva carti de istorie recenta, filme documentare si talk-show-uri de televiziune cu mare audienta, Stelian Tanase revine brusc la proza cu un roman surprinzator - de aproape 600 de pagini - si declara ca aici va ramane. Nu pot sa nu-mi amintesc o scena de prin 1975, cand eram studenti si am dat mana, spre cunostinta, peste doua randuri de scaune: "Stelian Tanase, cel mai mare prozator roman in viata" - s-a prezentat. Instinctiv, am fost tentata sa verific asta cu fiecare dintre cartile lui, fara sa ma opresc la vreun raspuns. De curand, am recitit Playback cu acelasi gand amuzat si mi s-a parut mult mai amar, mai disperat si mai agitat decat la prima lectura. Nu si mai atragator. In schimb, toata zgura vietilor noastre de optzecisti mi-a revenit intre dinti, fara melancolie, cu furie si neplacere. Am regasit locvacitatea nevrotica, de monoloage paralele, a personajelor lui, ca un instantaneu nedorit al unei stari de spirit care a durat cel putin zece-doisprezece ani, pana in 89.
Noul roman, Maestro, este, fara indoiala, cartea maturitatii. Corectate sau nu, defectele mai vechi ale scriitorului se dilueaza sub autoritatea imperioasa a unei noi seninatati: lumea stagneaza, locuitorii ei involueaza, civilizatia se degradeaza fara sa se predea, cu iluzia secreta ca ne-ar putea supravietui. Bucurestiul monstruos, despre care e vorba aici, suntem chiar noi, dar tot a noastra e si privirea de sus, cumva salvata, desi neiertatoare, la care ne invita scriitorul.
De ce un roman asa de lung? E o intrebare care nu cred ca are un raspuns pe deplin convenabil. Cele 587 de pagini s-ar putea lipsi de cel putin 200, fara sa piarda din densitate. Autorul insusi simte nevoia unor recapitulari intermediare, iar pentru asta se foloseste de autopersiflanta comparatie cu telenovelele. Un personaj formidabil - Emiluta, fosta producatoare de televiziune, la timpul prezent doar invalida in carucior de pe urma unui accident de masina - arunca nesfarsite jeturi de istorii, cu o energie dementa si cu o violenta a limbajului autodirectionata. Nu de soc este vorba - literatura care se scrie si se publica in Romania ultimilor zece ani ne-a vaccinat indeajuns -, ci de mesajul subliminal al acestei agresivitati de fiinta haituita, pe care n-am mai intalnit-o decat la Ioana Bradea, in celebrul ei Bagau.
Maestro relateaza simultan o poveste adevarata a Bucurestiului, asa cum il vede Emiluta de la fereastra unui bloc jegos din Mosilor, si o biografie a mistificarii - Tina Marcu, vedeta de televiziune, surprinsa in apogeul carierei, cu tot cu declinul vertiginos. Lumina "de otrava, de voma si fiere", care se ridica din fojgaiala dantesca a orasului, nu face decat sa puna in valoare istoria de doi bani a tinerei reportere, deopotriva femeie gonflabila si papusa intepata cu ace vrajitoresti. Tina Marcu parcurge drumul de la gloria reflectoarelor, pastrata cu ghearele, cu dintii si cu limba ei afurisita, pana la sihastrirea de bunavoie din final. Nu este, insa, un drum al iluminarii, ci al renuntarii mai degraba. Fugind de minciuna, se opreste pe un petec de adevar zdrentuit si inutilizabil: propria biografie.
Romanul lui Stelian Tanase se hraneste din fara-speranta: ingerul e acolo, dar in gluma; diavolul e si el, dar parca la locul lui in peisaj. Oamenii gresesc, se caiesc, trec, raul ramane si face pui.
Pe scurt, pentru cine nu se va incumeta sa citeasca rand cu rand: Emiluta povesteste unui ziarist (mut si invizibil in text) cine a fost Tina Marcu - copil crescut la orfelinat, dupa ce tatal i-a disparut inexplicabil, iar mama i s-a inecat. Despre moartea ei scrisese chiar personajul ascultator ("Un articol extraordinar despre o domnisoara care nu s-a iertat si s-a sinucis", despre "o zana in pielea goala peste intinderea alba"). Studentie mizera, imbibata de toate relele (mai putin rautatea), in aceeasi camera de camin cu Emiluta. Remarcata de un sef de stiri TV, ajunge nu doar amanta lui, ci si emblema postului, stapana peste un talk-show politic de doua ore, numai bun de porcait sefii si marimile zilei, cu maxima audienta ("Aici aducem, seara la zece, un idiot popular. Il balacarim si ii scoatem matele. Vin tot felul de figuranti posomorati ai istoriei. Rahati lasati la vatra de Cacaciosul nostru Suprem.").
Pentru ca a cerut in direct demisia ministrului de Interne, Tina urmeaza sa fie scoasa pe tusa. E trimisa la Paris, sa faca un interviu cu scriitorul expatriat in anii comunismului Avram Duca (Premiul Médicis). Interviu neaprobat pe post, dar difuzat chiar in ziua sinuciderii celebritatii. Cum-necum, ajungem sa intelegem, odata cu Tina, ca Avram Duca este tatal ei, ca fusese scos peste granita de securitate, dupa ce urinase pe statuia lui Lenin, in ’68. Fiica nu-si poate ierta tatal. Sinuciderea mamei, copilaria facuta praf au nevoie de inca o revansa, dupa cea a puterii mediatice. De aici incepe declinul public al vedetei, dar si intoarcerea spre sine, sub lovitura imparabila a revelatiei ca totul e un bluf. Transmisiunile in direct de la ultima mineriada (1999) sunt facatura. Un incident (un miner o loveste pe jurnalista in direct) devine campanie TV de cateva luni, cu iz, fireste, de telenovela: vedeta la spital, vedeta a mancat, vedeta s-a dat jos din pat, vedeta a fost vizitata de primul ministru etc., etc. Nimic adevarat, pur produs de marketing, menit sa produca dependenta "capului de locuitor". Un fals urias se intinde retroactiv peste intregul parcurs al Tinei si peste tot ce reconstituie Emiluta in monoloagele ei halucinante. Incununarea - lungul episod al repatrierii cadavrului lui Avram Duca, pentru funeralii nationale. Aici, punerea in scena e un bulion fellinian de Gogol, Daniil Harms (ca tot e citat ca motto), Bulgakov, Petru Cimpoiesu, Dan Stanca, Daniel Banulescu, Cristian Mungiu (e si un avort in anii lui Ceausescu!), Radu Aldulescu si ce mai vreti sa adaugati. Farsa lugubra aduce personajul in cea mai convingatoare dintre posturi, pentru ca poza statuara dinainte, din episodul interviului facut la Paris de Tina Marcu, e mai degraba dezamagitoare. Mortul repatriat isi face dus in subsolul Ateneului si se dichiseste spre a se infatisa cum se cuvine, a doua zi, pe catafalc; vede si aude tot; comenteaza caustic si pisicher ce se spune la capataiul lui (vorbesc Jelescu, Borhot, Noaptes, Marmita, Trocan, Mardare, Max Bacalu si Ioneasca, "zisa Limbric dupa sot"), isi "traieste" vesel orele intoarcerii acasa, pe (sau mai degraba in) pamantul patriei.
Maestro vrea, insa, si mai mult. Prima parte a romanului hartuieste sensibilitatea cititorului cu povestile de cartier ale Emilutei. Fauna blocului din Mosilor da fiori: administratorul Manafu ("are niste urechi cat capacul de la closet"), fost exhibitionist, actual dictator de bloc; tenorul pensionar Camil Vivian, care iubea o purcica; domnul Iacob, bisericos care ia viagra si croseteaza. Scene goyesti intra succesiv in cadrul ferestrei de la care priveste Emiluta: un "deshidratat" zace patru zile pe caldaram, la stop, intr-o zi torida; cand se face rosu, lumea se aduna sa vada ce-i cu el, cum se schimba pe verde, dispar toti; mahari beti si drogati ies noaptea de la casino-ul de vizavi; un tanar homeless narcoman escaladeaza balconul Emilutei; motanul Guffy se bate cu sobolani uriasi; scurte episoade de erotism sunt tinute la limita scabrosului s.a.m.d.
Irezistibila ramane, insa, seria "sinuciderilor" Emilutei, relatata de ea insasi: taiat gatul cu un ciob de geam; luat pastile, urmate de spalaturi stomacale - salvarea o aduce inapoi acasa si o lasa la lift, unde sta... patru zile; spanzurare ("utautauta, misto senzatie", "baf", "am cazut pe ciment cu trei coaste rupte"); vene taiate inutil in cada, caci inundatia aduce instalatorul. A sinucidere aduce si accidentul de pe urma caruia a ramas in carucior cu rotile: in timp ce-si urmarea iubitul in plin flagrant de tradare, s-a rasturnat cu "Trabantelul". "Am fost pazita cu amabilitate de o haita de lupi obisnuiti sa scotoceasca prin gunoaie, in zona (...) S-au intins pe mine sa imi fie cald." Ultima incercare minutios pregatita - aruncarea de pe terasa blocului - se transforma intr-o apoteoza compensatorie ("Asta visez sa ajung: o stire"). Emiluta (dublul Tinei, de altfel, ajunge in direct la TV, cu audienta maxima: "Tina nu a facut ratingul asta in toata cariera ei stralucitoare".
Inteligent, ambitios si elaborat, Stelian Tanase si-a scris romanul cu tot cu exegeza lui incorporata. Straturile se pot separa, la nevoie, dar intregul simpatic-antipatic e de preferat. Un amplu interviu, cu care scriitorul - profesionist media - si-a prefatat aparitia, bareaza autoritar interpretarile nedorite si pune accentele in conformitate cu propriile intentii. Trebuie luat la pachet cu romanul, pentru ca Stelian Tanase este un personaj cultural aparte, inainte de a fi un prozator pur si simplu.
Maestro impresioneaza prin debitul fictional, prin robustetea brebaniana, prin patos (iata aceasta "punctie" nemiloasa in tesutul Romaniei de azi: "Popor cu celularele infipte in ureche, sub basca de comsomol, sub ciuf, sub baticuri inflorate"). Senzatia de exces ramane, dar neutralizata de chiar mesajul cartii, pe care il slujeste, in timp ce nereusitele stilistice (scenele daumieresti din conclavurile televiziunii sunt de carton, portretele multor personaje secundare - conformiste si plicticoase) se compenseaza in buna masura prin indemanarea demonstratiei, care se foloseste de schema clasica de omologare a kitsch-ului.
Stelian Tanase a tasnit, pur si simplu, cu acest roman puternic si vital, in felul in care poate fi vital urletul unei chirurgii fara anestezie. Carte a zilelor noastre, Maestro reconfigureaza cariera autorului Corpurilor de iluminat, in timp ce cu materia prezentului literar procedeaza ca un adevarat moderator de emisiune: un stop-cadru excelent ales, pe final.