Storytelling vizual la galeria Victoria Art Center

Magda Cârneci, Marilena Preda-Sânc, Roxana Trestioreanu, Aurora Király - Eu, En, Ich (II) – Mituri; Victoria Art Center (Calea Victoriei 12C, București); 23 septembrie – 19 octombrie 2013.

Magda Cârneci, Marilena Preda-Sânc, Ro­xa­na Trestioreanu și Aurora Király se reu­nesc în această perioadă în cadrul unei ex­poziții de grup speciale, deschise în spa­țiul generos al galeriei Victoria Art Center din București. Sunt patru creatoare cu­noscute, cu patru povești vizuale create în prelungirea unor mituri legate de iden­ti­tatea individuală și colectivă.

Expoziția este o demonstrație de storrytelling vizual. O serie de mi­turi naționale, politice, fa­mi­li­ale, corporale devin pretext pen­tru aceste povești diferite, com­plementare și în același timp unitare îm­preună. Cele patru artiste comentează, re­tușează completează, ironizează, arată cu degetul către semnificațiile acestor mituri, scriind vizual, în registre diferite, in­ter­pretările lor pline de ironie, tandrețe, nos­talgie, senzualitate, dar mai ales pline de sinceritate.

Marilena Preda-Sânc - Diva Combat (foto: Ciprian Ciuclea)	Magda Cârneci - Mitul Național și eu (foto: Aurora Kiraly)

Este o expoziție pe care artistele și-o asu­mă ca fiind una feminină și feministă. Din punctul meu de vedere consider că este și nu este o expoziție „feminină“. Se poate spune, desigur, că autoarele folosesc fe­mi­nitatea ca pe un „capital“ simbolic (în sen­sul lui Bourdieu), dar, în principiu, m-aș feri de schemele esențialiste în care lumea e polarizată între o parte feminină (a vul­nerabilității, fragilității, subiectivității, in­teresului pentru sfera privată) și o alta masculină (caracterizată de virilitate, for­ță, obiectivitate, raționalitate, accent pe spa­­țiul public). Este, într-adevăr, multă tandrețe și empatie în desenele Aurorei Ki­rály, senzualitatea și feminitatea abundă în propunerea vizuală a Roxanei Tres­tio­reanu, dar avem în același timp și o anu­me detașare și raportare ironică rece, obiec­tivă în interpretările Magdei Cârneci și mai ales ale Marilenei Preda-Sânc, iar reflecțiile din zona privată se combină echilibrat cu cele din sfera publică. Cel pu­țin din aceste considerente m-aș feri de această etichetă – „feminizantă“.

În schimb, expoziția este fără dar și poate una feministă. Demersul are multe dintre in­gredientele unui discurs feminist con­tem­poran, nuanțat, pluralist, neîn­crân­cenat, dar ferm, eliberat de șabloanele abor­dărilor esențialiste de la începutul feminismului militant din anii ‘70. Cu­vintele de bază pentru descifrarea ex­po­ziției într-o cheie feministă ar putea fi: ca­litativ, angajament, implicare, res­pon­sa­bi­litate, empatie, recuperare, subiec­ti­vitate și autoreflecție.

Abordarea calitativă este vizibilă. Avem pe simeze elemente de istoria vieții, jurnalul și fotografia apar ca forme de expresie, elemente din sfera privată (tocătorul de lemn) devin suport pentru lucrări, cer­ce­tarea vizuală este făcută la persoana întâi, și nu într-un registru impersonal. An­ga­jamentul este, de asemenea, de­fi­nitoriu pentru expoziție. Ironiile Magdei Cârneci față de reperele culturale, expuse anul trecut în cadrul expoziției Mitul Na­țional de la Muzeul Național de Artă din Bu­curești, sau cele ale Marilenei Preda-Sânc față de pleiada de sculpturi cu chipurile masculine ale „părinților“ Uniunii Eu­ro­pene, expuse în Parcul Herăstrău din Ca­pitală, constituie gesturi pe care le-aș pla­sa chiar într-o zonă a unui „activism ar­tistic/vizual“, a unei arte angajate, so­ci­a­le. Nu am văzut în expoziție lucrări făcute doar de dragul artei și al performanțelor ar­tistice (care există, fără discuție), ci am simțit artă pentru ceva, artă cu scop, artă prin intermediul căreia suntem invitați la o gândire critică și la o atitudine practică. În același timp, în toate poveștile spuse este vizibilă grija pentru ceilalți, pentru problemele noastre actuale imediate, pen­tru oameni și neoameni (nu întâmplător este prezentă, de pildă, tema eutanasierii), responsabilitatea în raport cu demitizările propuse agresiv în ultimele două decenii - fie că este vorba de Casa Poporului, de fa­milie, de istoria neamului reflectată în opere de artă etc. Consider, de asemenea, ex­poziția ca un demers feminist datorită ca­racterului ei recuperator. Desenele Au­ro­rei Király, plasate cu grijă (și ingenios în același timp) pe tocătoarele de lemn, sunt în acest sens un omagiu adus fe­mei­lor artiste celebre care au inspirat-o în evo­luția ei. Avem o incursiune delicată și respectuoasă în trecut, dar și un mesaj de respect față de cei și cele datorită cărora suntem ceea ce suntem. Expoziția este, de asemenea, una asumat subiectivă. Uni­ver­sul creat, de exemplu, de fotografiile Roxa­nei Trestioreanu ne plonjează într-o lume profund personală, intimă, senzuală, au­to­reflexivă.

Expoziția este, conform titlului, despre „eu“ (scris în titlu în română, maghiară și germană). Dar nu este vorba despre un eu egoist și egocentric, ci, din contra, despre un eu altruist, recunoscător față de alții și iubitor de alții (nu întâmplător, mama Ma­rilenei sau câinele Roxanei apar în lucrări, Magda-poeta îl ține tandru și recunoscător de după gât pe Eminescu, familia Aurorei este prezentă în lucrările ei). Este o ex­po­zi­ție despre „eu“, dar un eu în care ne re­găsim cu toții - noi, ceilalți, cu problemele și dilemele noastre existențiale.

Dincolo de aceste comentarii, ca­re nu sunt ale unui critic de ar­tă, ci ale unui sociolog fa­mi­liarizat cu tematica feministă, merită salutată această ex­po­zi­ție ludică, ironică, îndrăzneață, pro­vo­ca­toare, ancorată uneori direct, alteori mai subtil, în problemele actuale ale societății românești, dar și ale lumii globale în care trăim.