Pe aceeași temă
Cărțile aveau calitatea rară (pe care lumea rețelelor sociale nu o are) de a deveni capsule aruncate în timp de către oameni peste a căror viață s-a așternut de mult uitarea. Din păcate, interesul din ce în ce mai restrâns față de cărți în formatul lor tradițional duce automat la așternerea uitării definitive și peste aceste destine. Cum altfel am fi știut că I. Ștefănescu-Nottara a vizitat China1, atât de prezentă în realitatea noastră imediată prin celebra gripă a buclucașului coronavirus, de unde se trage, dacă nu ar fi publicat o carte? China interbelică era o cu totul altă lume față de cea de azi, iar autorul încerca să o surprindă într-o carte, chiar dacă mijloacele lui de exprimare erau totuși destul de limitate. Nu este clar motivul autorului de a vizita China și nici măcar anul când a întreprins periplul său destul de lung în China (cartea nici măcar nu este datată de către Editura Ancora din București). I. Vasilescu-Nottara a fost diplomat în perioada interbelică, dar îl regăsim și ca unul din mulții apărători în celebrul proces de pe Dealul Spirii din ianuarie-iunie 1922, când au fost judecați aproape trei sute de comuniști români, acuzați de trădare, sabotaj, terorism etc. La 6 iunie 1922, un număr de 213 inculpați au fost grațiați de Regele Ferdinand, în timp ce alți 48 au fost condamnați la închisoare. Remarcăm încă o dată diferențele uriașe între justiția burghezo-moșierească și cea stalinistă, de după 1945.
Nu este deloc clar în ce calitate a mers Ștefănescu Nottara în China și nici măcar când. În mod sigur în perioada interbelică, el făcând referire atât la Marele Război, cât și la faptul că în China era o republică (proclamată în 1912). În timpul Primului Război Mondial, chiar dacă Republica Chineză a declarat în 1917 război Germaniei, nu a fost lăsată de Japonia să lupte efectiv, de teama Tokio-ului că ar pierde din influența deja acumulată în zonă ca singură mare putere asiatică. Însă guvernul chinez avea să fie de acord să trimită mii de muncitori chinezi în Marea Britanie (94.500), Franța (37.000) și Rusia, pentru a-i înlocui pe cei înrolați în armatele Antantei. Muncitorii chinezi au fost plătiți, trimițând acasă 2,2 miliarde de dolari, o sumă importantă în epocă. Guvernul chinez spera să recupereze orașul Qingdao, care fusese ocupat de germani, alungați din el în 1914 de japonezi, care și l-au însușit. La Conferința de pace de la Paris, Chinei i s-au acordat doar două locuri la masa tratativelor, în timp ce Japonia, care a luptat efectiv, a avut cinci, fiind și marele câștigător în Asia al Primului Război Mondial, punând bazele viitoarei expansiuni.
Puțin probabil însă ca din banii lui să‑și fi permis să stea o jumătate de an în China, chiar dacă prețurile i se păreau foarte mici, în comparație cu cele din Europa! A navigat pe un vapor britanic, unde era mirat de consistența micului-dejun englezesc, debarcând la Shanghai. Se miră că nimeni nu-i cere pașaportul, scriind că „este singura țară care, chiar în timpul războiului, nu întreba pe nimeni nici cine este, nici de unde vine”. Descrie cu mijloacele lui limitate și influența europeană din Shanghai: „Părăsind hotelul, mergi pe străzi largi, drepte, asfaltate curat și perfect întreținute. Tramvaiele electrice elegante străbat orașul în toate direcțiile, la fiecare cinci minute”. S-a aflat și în partea din marele port unde se aflau concesiunile europene, zone de extrateritorialitate, unde guvernul chinez nu avea nici o autoritate. Ordinea era asigurată de indieni cu bastonul în mână sau de vietnamezi aduși de francezi din Indochina. Vasilescu-Nottara menționează o asociație a cerșetorilor din Shanghai, foarte puternică. Un cerșetor care ar fi fost refuzat de un cetățean onorabil putea să se plângă asociației, care făcea presiuni puternice, specifice asupra respectivului insolent, pentru a-l convinge să fie mai darnic data viitoare. Un cârd de cerșetori murdari betegi l-ar fi urmărit în fiecare zi pe contravenient, iar dacă acesta tot nu răspundea, se putea ajunge la incendierea casei.
Încă din perioada interbelică, mii și mii de tineri chinezi ar fi plecat să studieze în Statele Unite și Europa. Călătorul român s-a strecurat în Shanghai și în orașul chinezesc, pentru a observa un cazinou ilegal, populat de occidentali care își puteau permite să joace la ruletă, nu și de chinezi care doar serveau. Fiind cel mai mare port chinezesc, nu avea cum să nu aibă și o stradă unde se concentrau bordelurile. Iar aici, nu mică i-a fost mirarea când fiind auzit vorbind în limba română, o evreică originară din Regatul Român, eșuată într-un bordel din Shanghai, a fost bucuroasă să schimbe câteva cuvinte cu el. Însă Ștefănescu-Nottara, pudic fiind, nu a știut cum să o șteargă mai repede. „La ce nevoie atât drum, când pâinea aceasta nenorocită o putea găsi și acolo unde s-a născut”. Vizitează și un colegiu-orfelinat susținut de iezuiții francezi, unde erau educați orfanii chinezi. Un capitol special este dedicat femeii chineze: „În China, femeile sunt mici, delicate, de statura fetelor noastre de patrusprezece ani, cu figură ovală, frumos croită, cu părul lins, fără pieptănătura exagerată a japonezelor, cu o ținută întotdeauna modestă și neprovocatoare, fie că fac parte din societatea aleasă, fie că sunt curtezane celebre, care frecventează casele de ceai, fie că sunt nenorocitele de sclave în casele de toleranță”. Mai departe, oferă informații despre un obicei curios al chinezilor, de a deforma picioarele fetelor încă de la 7 ani, printr-o tehnică specială de strângere a labelor picioarelor în legături foarte strânse. Cu cât un picior era mai mic, cu atât era mai senzual și dorit de bărbați. Părinții își vindeau fetele. La un târg a observat cum un negustor avea două coșuri mari, într-unul se aflau pui de pechinezi albi, care costau 5 dolari, în timp ce în celălalt se găseau fetițe de vânzare pentru numai 3. „Dacă am reflecta, diferența de preț este logică, căci mai ușor se crește un câine decât un om”, decretează el înțelept.
A părăsit Shanghai, îndreptându-se către Nanking pentru a ajunge în finalul periplului său chinezesc în capitala Pekin. La Nanking a vizitat mormântul unui împărat din dinastia Ming, fiind un oraș mai puțin supus influenței europene decât era Shanghaiul, însă și aici a dat peste concesiunile europene care nu erau unite într-o singură așezare precum în marele port, ci erau disparate (doar concesiunile germane și austro-ungare dispăruseră, fiind preluate de guvernul chinez ca urmare a declarativei intrări în marea conflagrație de partea Antantei în timpul Primului Război Mondial). În concesiunile din Nanking se aflau militari ai statelor respective. Nanking urma să aibă o soartă crudă la numai câțiva ani de la vizitarea lui de către Vasilescu-Nottara, în cadrul celui de-al doilea război sino-nipon, el fiind capitala forțelor naționaliste ale lui Chiang Kai-shek, care se opuneau pretențiilor japoneze de dominare a Chinei. În 1937, orașul a fost asediat de Armata Imperială Japoneză, cucerit, iar o bună parte din populație masacrată, femeile violate.2 Masacrele și violurile au durat șase săptămâni, în acest interval fiind uciși în jur de 250.000-300.000 de oameni, atât femei, cât și zeci de mii de militari chinezi care se predaseră. Această cifră este contestată în unele cercuri japoneze.
Diplomatul român a ajuns în Pekin (Beijing), capitala chineză, vizitând mai multe locuri, printre care și cartierul ambasadelor, care era puternic fortificat. A fotografiat o caravană de cămile care intra în capitala chineză, venind din nord, încărcată cu bunuri, ca acum cinci secole. Alte obiective vizitate au fost observatorul astronomic, pagoda albă care fusese vandalizată de soldații europeni în timpul rebeliunii boxerilor (1899-1901), ca răspuns la violențele comise de chinezi împotriva europenilor, o biserică ortodoxă ridicată de ruși, grădinile palatului imperial unde se afla și Templul Cerului. Mostră din stilul său didactic: „Fiul cerului singur și numai el avea dreptul să se suie pe aici și să intre în altarul acestui templu al cerului, unde reculegându-se și uitând tot ceea ce este omenesc, lua inspirații divine, de la tatăl său- cerul, spre fericirea poporului. În tot acest timp, marii demnitari și suita așteptau în tăcere, împrăștiați pe scările de marmoră înconjurătoare”. În capitolul 15, autorul rămâne extaziat în fața confucianismului, taoismului și budismului.
Concluzia este la fel de lipsită de vigoare sau de talent literar precum întreaga narațiune (cele 64 de poze alb negru fiind, ce-i drept, mai reușite, oferind cititorului de acum posibilitatea de a observa o Chină mult rămasă în urmă față de lumea europeană, ceea ce evident că nu mai este cazul acum, la nici măcar un secol). „China văzută în fugă îți lasă o impresie nelămurită (...) Mă despart de China cu regretul că n-am văzut tot, că aș mai avea multe de învățat de la acest popor de muncitori și filosofi, că nu luni, ci ani mi-ar trebui pentru a înțelege tot rostul lor.” //
1.
Străbătând China, Editura Ancora, f.a.
2.
În august 1937, Armata Imperială Japoneză (AIJ) a invadat Shanghaiul, în cadrul celui de-al doilea război sino-japonez (primul s-a derulat între 1894 și 1895), suferind pierderi destul de importante din partea forțelor Kuomintang-ului (KMT) condus de liderul naționalist Chiang Kai-shek. După cucerirea celui mai important port chinezesc, trupele AIJ și-au îndreptat atenția către nord. Capitala KMT era orașul Nanking, care fusese abandonat de conducerea KMT și de către Chiang Kai-shek, din considerente strategice, cele mai bune trupe chinezești fiind retrase, pentru a fi folosite în lupte ulterioare împotriva invadatorului nipon. Au fost lăsate să apere Nanking-ul doar trupele rămase în urma luptelor de la Shanghai, oricum epuizate, și câteva regimente de recruți, prea puțin experimentate pentru un astfel de conflict violent, cu un adversar atât de puternic și crud. Chiang Kai-shek nu a fost de acord cu declararea Nanking-ului oraș deschis, pentru a-l feri de distrugeri.
I. Ștefănescu-Nottara
Străbătând China
Editura Ancora
