Pe aceeași temă
Numele lui Augustin Cupșa s-a impus în proza românească contemporană, chiar dacă a publicat la interval de câțiva ani: a debutat cu roman în 2006 (Perforatorii), apoi cu proză scurtă în 2013 (Marile bucurii și marile tristeți), ca să revină la roman în 2017 (Așa să crească iarba pe noi) și să reediteze, în formă augmentată, volumul Marile bucurii și marile tristeți, în 2021. A scris și scenarii de film, per total, o traiectorie editorială în zigzag poate și pentru că o vreme a trăit în Franța. De profesie psihiatru, Augustin Cupșa scrie însă proză scurtă atât de bine, încât se detașează net în valul de scriitori români (încă) tineri.
Ultima sa carte, de povestiri, se numește Străinătate și a apărut în 2022 la Ed. Humanitas, în colecția „Scriitori români contemporani”.
Ar trebui poate amintit că genul scurt în proză nu e mai facil decât romanul. Dacă într-un roman de 300 de pagini autorul poate rata, puse cap la cap, câteva zeci de pagini, într-o povestire nu poate rata nici măcar o pagină. Se vede imediat. Organizarea unei povestiri e mult mai vizibilă decât în roman, totul e mult mai vizibil, iar maeștrii prozei scurte pot fi și ei geniali, nu doar romancierii.
Revenind la Augustin Cupșa, povestirile sale din Străinătate se citesc relativ ușor, deși scriitura este elaborată, limba este bogată și expresivă, descrieri de natură alternează cu descrieri de interioare (rurale și urbane) și cu dialoguri într-un limbaj realist, într‑un scris nerecomandabil cititorilor începători, am spune. Deși diferite, prozele sunt legate strâns de afinitatea dintre personaje și un același univers din care provin și la care se întorc.
Nu este o carte despre românii din diaspora, deși multe dintre personaje au trăit sau trăiesc o vreme, ca să muncească, în Occident. E o carte despre aspirațiile acestor personaje de a trăi într-o lume mai bună. Cum Pământul Făgăduinței a fost mereu pentru români Occidentul, ei se duc în Marea Britanie, în Franța, în Italia, dar se simt acolo străini. Când se întorc în România însă, se simt tot străini. Nu își pierd noțiunea de Acasă, aceea rămâne România, dar pierd noțiunea de apartenență și de armonie la și cu un spațiu. Străinătatea nu le oferă acest lucru și nici patria-mamă, după ce revin. În interiorul lor, un no men’s land plin de aspirații trecute și amintiri, sufletul lor nu prea mai are la ce să viseze. Occidentul fiind un vis consumat, ei rămân orfani de vise. Dar nu deprimă, ci se agită într-un cotidian tern, încercând să rezolve treburi aparent mărunte, însă importante pentru ei, de supraviețuire, să comunice, deși nu reușesc să lege legături profunde, de iubire sau de prietenie.
Fie că evocă un sat sau Bucureștiul, un oraș de provincie sau Londra, autorul își prezintă personajele ca pe niște oameni singuri, care, deși caută companie sau un/o partener/ă, rămân tot singuri. Sunt oameni simpli, care, deși au avut o copilărie și o adolescență trăite în comunism sau în anii ’90, în sărăcie și în anomie socială, sunt însuflețiți puternic de dorința de a-și clădi o viață mai bună. Și totuși, ceva din neputința și melancolia istoriei patriei își lasă amprenta asupra lor, debilitându-i și făcându-i recognoscibili oriunde. Aceasta este și una dintre calitățile prozei lui Augustin Cupșa, faptul că își prezintă personajele, nu se vede că autorul le-ar fi compus. Nu par niște creații, ci oameni vii. Scriitorul păstrează distanță față de ei, e neutru, nu intervine niciodată subiectiv în evoluția eroilor săi, ci îi aduce în lumina reflectorului și îi lasă acolo, să acționeze – aparent - singuri.
S-a scris deja despre arta detaliului deținută de Augustin Cupșa, textele sale sunt pline de detalii revelatoare, nimic nu ar trebui adăugat, dar nici scos din precizările asupra cadrului de desfășurare a acțiunii. Ceea ce face scriitorul este inversul artei cinematografice, în care camera de luat vederi înregistrează o multitudine de lucruri, dar ochiul, deși le percepe pe toate, nu le vede pe toate la adevărata valoare. Avem în Străinătate opusul imaginii unei camere de luat vederi, pentru că scriitorul oferă o descriere care merge mai degrabă spre arta picturală. Tot ce e descris, cadru sau personaj, este înfățișat cu atenția și rafinamentul unui artist plastic pentru care, într-un tablou, fiecare tușă de penel este la fel de importantă. Imaginea nu fuge, ca în cinema, ci rămâne pe loc și e pregnantă, ca într-un tablou.
Lucruri banale capătă, astfel, o importanță considerabilă, iar lumea în care trăiesc personajele are propria ei personalitate, nu e doar un decor inert: „Sus, la etaj, un podeț de lemn înconjura careul și acolo se deschideau o serie de uși, băițuite și scorojite de umezeală și apoi de arșiță, în mai multe anotimpuri. Locul arăta ca un conac boieresc căzut în ruină, naționalizat și împărțit între mai multe familii de pripășiți. Sufletul vechiului oraș, pe care nu reușise să-l descifreze niciodată, dar care era încă viu și bine ascuns, dirijând din umbră, aproape supranatural, viața de la suprafață, pe unde se scălda și ea”.
Deci cadrul trimite imediat și la ceva dincolo de el, la o profunzime, la un sens adânc: „Între timp, aerul devenise plumburiu și tăios, și după-amiaza de toamnă când urcase cu bărbatul acela la Lotru, făcuseră pești în țepușe și se culcaseră pe iarbă, sub ramurile arinilor cu frunze veștede, i se părea tare îndepărtată, o bobiță de chihlimbar, pe care, dacă o privești atent în soare, până la urmă îi găsești grăuntele de negreală, de unde a început totul”.
În fine, descrierile detaliate sunt uneori făcute în registru fantasc pentru a coborî apoi, firesc, credibil, în realism crud. Pot fi niște imagini de coșmar care coboară, natural, în realul proxim: „Curând lumina urma să capete reflexe de oțel, să facă secțiuni prin aer, unde oamenii puteau fi studiați în ipostazele martiriului: cu capetele atârnate deasupra geamurilor, scoțând bule de aer ca niște mormoloci în mâl, apăsând claxoanele din volan și picioarele în ambreiaje, cu cefele transpirate, cu priviri hipnotizate de iluzia salvării din capătul pasajului de la Unirea”.
Singurătatea personajelor nu este doar una cauzată de destinul românesc, în care visul Occidentului poate fi, în fine, încercat. Este o singurătate care vine din lumea cea nouă, a metropolelor care se întind pe vertical, iar asta se întâmplă chiar și în România.
Povestirea poate cea mai elocventă în acest sens este „Imponderabil”, în care eroina, Crina, este o femeie trecută de prima tinerețe, care lucrează într-o agenție imobiliară. Văzând cum casa unei foste profesoare, ieșită la pensie și care trăiește în Occident ca să-și crească nepoții, de acolo, nu se poate închiria, pentru că proprietara vrea să o închirieze cu mobile cu tot, intactă, Crina vine cu uleiuri esențiale, ca să o vindece pe fosta profesoară de frica de buldozere, care dărâmaseră totul până aproape de casa ei! Apoi, în apartamentul Crinei de la un etaj înalt, privind cabina unei macarale, eroina are ideea locuinței ideale, pe care o caută șeful ei. Îl sună și îi spune că aceasta posedă tot ce a cerut el: e sus de tot, e izolată, e singur acolo, dar vede 25.000 de oameni în jur, are căldură solară și, demonstrativ, îi trimite prin telefon o poză cu cabina macaralei pe care o vede pe fereastra ei și în care se ghicește un om. O glumă cu gust amărui. Înfruntarea dintre lumea caselor și cea a apartamentelor din blocuri uriașe vorbește despre un habitat uman depersonalizat și despre un nou tip de sensibilitate, ca și despre alienare.
Ceva straniu se degajă din proza lui Augustin Cupșa, dincolo de tot ceea ce cititorul poate percepe la nivelul tuturor simțurilor, pentru că viața însăși palpită în text, cu imagini, sunete, mirosuri etc., ceva straniu se degajă, precum ceea ce rămâne neînțeles până la capăt atât din oameni, cât și din multe evenimente. Dar viața însăși are întotdeauna o parte bună de mister. //
Augustin Cupșa
Străinătate
Editura Humanitas, 216 pagini,
București, 2022
