Sufletul nu cunoaste distantele

Pia Pillat (n. 1916) este fiica poetului Ion Pillat (1891–1945) si a pictoritei Maria Pillat-Brates (1892–1975) si sora romancierului si criticului literar Dinu Pillat (1921–1975). Ea insasi a inceput sa scrie poezie si proza inca din adolescenta. In 1934, s-a maritat cu aviatorul Ilie Arapu; s-a despartit insa de el nu dupa multa vreme pentru a locui impreuna cu Mihai Farcasanu, de care se indragostise. Familiile Bratianu si Pillat au renegat-o si au izgonit-o din casa (episod amintit in fragmentele publicate mai jos), reprimind-o in familie abia in 1938, dupa oficializarea legaturii cu Mihai Farcasanu, prin casatorie. In toamna lui 1946, Pia si sotul ei – pe atunci sef al Tineretului Liberal si director al ziarului Viitorul, aflat pe lista neagra a autoritatilor comuniste – au fugit in strainatate. Asa a inceput lungul exil al Piei si bogata ei corespondenta cu familia ramasa in tara, pe care o va putea revedea abia in 1965. In 1955, sotii Farcasanu se despart, iar ea se recasatoreste cu chirurgul Antony (Tony) Edwards, stabilindu-se la Birmingham.
Nepoata ei, Monica Pillat, a reunit cele mai frumoase pagini din aceasta corespondenta intr-un volum intitulat, cu vorbele Piei, Sufletul nu cunoaste distantele. Un alt volum de corespondenta, Biruinta unei iubiri, avandu-i ca protagonisti pe Dinu si Nelli Pillat, dar in care este prezenta si Pia, a aparut la Editura Humanitas in 2008. Dupa romanul Zbor spre libertate, publicat in romaneste in 2006, volumul de corespondenta semnat de Pia Pillat contine cele mai importante pagini – avand nu numai o valoare literara, ci si una documentara – scrise de autoare. (Lidia Bodea, editor)

Doua scene din copilarie

Voi cauta sa pescuiesc tot ce pot din acele lacuri cu ape adanci si intunecate ale copilariei noastre. Anumite scene imi apar ca sfacand parte dintr-t un fel de film in care exist si eu, pe undeva, dar la care asist, in acelasi timp, privind din afara, ca spectator detasat.
Asa, de exemplu, este cea mai de demult amintire pe care o am despre Dinut sPillatt. El avea vreo 2 ani si era absolut adorabil. Eu eram crescuta de Maica, bunica mea (mama tatei), in casa lor din str. Romana, care pe atunci asa se numea, iar casa aceea batraneasca (exista si acum) era aproape de Calea Victoriei. Sus, in casa, era un apartament separat unde, pana sa fie cladita casa din Olga Bancic, locuiau mama, tata si Dinu mic. Eu insa locuiam jos cu Maica, eram copilul ei, de fapt, nu al parintilor mei. Dar Dinut, da, el era, in sfarsit, copilul lor. Uneori, rar, mergeam si eu sus in apartamentul lor foarte, foarte dragut si ma uitam la Dinu, bebelus mic, nou-nascut, crescand sub ochii si ingrijirea mamei (si a unei femei de care nu-mi amintesc). Pe tata il vad doar vag de tot acolo, impreuna cu Adrian Maniu, Perpessicius si altii, citindu-si reciproc poeziile, dar neparticipand deloc (tata) la viata noastra, a copiilor.
Si, intr-o zi, mama m-a anuntat ca voi dormi sus, in aceeasi camera cu Dinu, pentru o noapte. Nu stiu din ce motiv. Poate era Maica bolnava? Dinu atunci avea, cred, vreo 2 ani. Vorbea minunat si intelegea absolut tot ce ii spuneai. Era noapte, eu, intr-un pat normal, el, intr-un patuc de copil, cu zabrele, ca sa nu cada. Mama ne-a sarutat pe amandoi sdet noapte-buna si a iesit din camera, inchizand usa.
Intuneric bezna. Mi-e frica – a spus Dinu – si a inceput sa planga. Asculta – am zis eu – am sa-ti spun o poveste. Si am inceput sa inventez o poveste, care mi se parea fascinanta. Dinut a tacut ca prin minune. Eu o pornisem… Din cand in cand, cand i se parea ca ezitam sau erau pauze mai lungi, Dinu spunea: si, si… iar eu smergeamt cu povestea mai departe. Pe cand ii povesteam asa, am simtit in mine, pentru prima data, cum urca un mare val de dragoste pentru el. Pana atunci imi fusese perfect indiferent acel bebeu, care mi se parea adorabil fiziceste. Dar atunci, in noapte, s-a tesut intre mine si el primul fir al iubirii. sEram pentrut prima data constienta acut de acest sentiment.
Tocmai atunci a intrat mama in odaie. Era suparata foc pe mine, pentru ca ma auzise vorbind (din alta camera) si m-a certat foarte tare, spunand ca l-am trezit pe Dinu din somn cu prostiile mele. L-a luat pe Dinu afara din camera, ca sa „poata dormi“, cred, in patul ei. Eu, in camera deodata goala, am inceput sa plang pe infundate, pentru ca ma poticnisem de ceea ce numeam eu „nedreptate“. Iar Dinut, luat asa din patucul lui si smuls din povestire, urla cu nesat si mult timp i-a trebuit mamei ca sa-l potoleasca. Evident, de atunci, mama nu m-a mai chemat sus sa dorm cu Dinu, pe care, spunea ea, il nelinistisem prea tare. Cred ca doar cateva luni mai tarziu ne-am mutat de la Maica in casa din sstradat Olga Bancic, unde m-au luat si pe mine cu ei.
Apoi, in Olga Bancic, imi amintesc de alt episod cu Dinu mic. Avea vreo 3 ani si toti il numeau „ursuletul“ – era plin de gropite, cu par balai, ondulat si cu ochi imensi, care se uitau la oameni si la viata cu un fel de expresie de minunatie si uimire in acelasi timp. Nu radea tare, dar avea un zambet extraordinar de dulce, de bland, chiar atunci, sfiindt mic de tot, si avea niste dintisori ca niste perle mici.
Mi-l amintesc atat de viu cum era atunci – chiar acum, dupa o viata. Mama si tata plecasera in strainatate, ca de obicei, iarna. Ne lasasera pe amandoi in grija unei guvernante nemtoaice, Fräulein Milly. Odata cu plecarea lor, se lasase asupra noastra, sat amandurora – caci, chiar de mic de tot, Dinu era oribil de lovit sufleteste de cate ori parintii nostri plecau si ne lasau in mainile guvernantelor –, se lasase deci un fel de mantie cenusie de deznadejde. Afara era intunecat si ningea si era un frig cumplit. Inauntru, in casa, iar era frig. Sau poate ne era frig de disperare? Sentimentele in copilarie sunt excesiv de puternice, iar faptul ca mama si tata aveau sa lipseasca, cred, aproape doua luni, mi se parea, intr-adevar, o vesnicie in care noi urma sa traim scat intr-un tunel de bezna.
Scena pe care mi-o amintesc e foarte, foarte scurta. Camera lui Dinut era cea mica din fund (in stanga camerei mari de dormit, a parintilor nostri). Eu ma jucam in sufrageria din fata, singura. La un moment dat, am auzit din camera lui Dinu niste urlete de teroare. Am alergat sa vad ce se intamplase. Dinut era pe oala lui, unde era pus, in fiecare zi, la ora fixa, ca sa faca treaba mare. (Poate nici nu avea trei ani, ci doi ani?…) Iar Fräulein Milly – grasa, vulgara si cu ochi nebuni – il batea frenetic. Dinut primea loviturile urland, dar sramanandt nemiscat pe oala si privirea lui ametita de neintelegere si teroare mi-a ramas in minte pe vecie. Eu m-am aruncat asupra lui Fräulein Milly si am muscat-o de mana, ca un caine. Eram prea mica si nu stiam ce sa fac altfel ca sa deturnez furia ei de sadica (caci ii facea o placere mare sa-l bata pe Dinu – asta ma frapase ingrozitor, sasat mica cum eram!).
Fräulein Milly l-a abandonat pe Dinu si s-a napustit asupra mea. Era tocmai ce vroiam. Ea, mare si grea, eu – mica, slaba si agila. I-am scapat ca un viezure sdin mainit si am alergat in sufragerie. Ea – mastodont – dupa mine, pufaind si fumegand de furie. M-a fugarit in jurul mesei din sufragerie, evident fara nici cea mai mica sansa sa puna mana pe mine. Cand a incetat fugaritul, era rosie-vanata si seut, copil, asteptam cu curiozitate ca sa vad daca o sa plesneasca. N-a plesnit. Dar atunci am inceput sa tip – daca nu-l lasi pe Dinu in pace, te spun mamei – si i-am tipat acelasi lucru mereu, nestiind cum altfel sa-l apar pe Dinu.
Spre uimirea mea, pufaind ca o locomotiva, s-a retras si ss-at incuiat in odaia ei, cea din fund, din fata celei de-a doua odai de baie. Eu am alergat inapoi la Dinu. Era tot pe olita lui, nu facuse evident absolut nimic inauntru, saveat obrajii uzi de lacrimi, dar nu mai scotea niciun sunet, svedeamt doar acei ochi mari, mari deschisi, privind undeva in gol, cu un fel de absoluta neintelegere si uimire. L-am scos de pe olita si i-am pus pantalonasii – era inghetat de tot, bietul – si am inceput sa-l sarut si sa-i vorbesc. Nu mai stiu ce-i tot spuneam. Dar a inceput sa rada.
De atunci, Fräulein Milly nu s-a mai atins de Dinu – nu-i vorba ca o urmaream ca o umbra rea si dusmanoasa, caci o uram cu patima si ea simtea asta. Dar nici pe mine nu ma mai plesnea peste obraz, cum o facea des inainte. Cand parintii nostri s-au inapoiat, i-am spus mamei ce se intamplase si cum ne batea intotdeauna cand ei nu erau acasa. A fost data afara imediat. Dar cred ca de atunci, de cand era atat de mititel, i s-a tras lui Dinut acea teroare a durerii fizice, a torturii nemeritate si neintelese, nejustificate.

Privirea care vine de departe

In noaptea asta am visat-o pe mama. Era atat de reala. Intra la mine in camera, avea vreo 30 de ani si era exact ca in copilaria mea. Nu spunea nimic. M-am trezit si apoi am adormit din nou. Si iar a intrat mama in camera mea, la fel imbracata, in gri, ca prima oara, la fel de tanara si inalta si raspandind aceeasi ambianta ca demult, cand eram mica. N-a spus nimic, doar m-a privit.
Unul dintre marile mele regrete e ca, atunci cand traiam in preajma ei, eram intr-o rebeliune continua (sau asa imi pare acum, vazut de la o mare distanta) si nu cred ca i-am aratat vreodata ce imensa admiratie si ce adanc respect am avut intotdeauna pentru „omul“ din ea. Cine stie ce traume, incuiate intr-un subconstient vinovat, ma faceau s-o resping spe mamat, desi o iubeam, sa n-o inteleg, desi o intuiam.
Cand esti foarte tanar si nebun, cum eram eu, si chemat imperativ de aventura, nu-ti analizezi si judeci parintii. Le accepti calitatile ca fiind normale si firesti si te razvratesti impotriva personalitatilor lor tari, care cauta poate inconstient sa o ingradeasca pe a ta, spre binele tau (adica al meu), desigur. Si devii un razvratit nedrept, impacient sa dea din aripi si sa scape din cusca. Eu am fost cea rebela, cea care s-a departat, cea care nu a avut blandetea si umanitatea de a netezi asprimile mamei.
Ca sa ma vindece de timiditatea mea paralizanta din copilarie si adolescenta, tata mi-a spus ca nu are nicio importanta cum sunt sau ce spun sau ce fac, pentru ca, de fapt, nimeni nu-mi da atentie si de ce sa ma cred intr-atata, incat sa am impresia ca ochii si urechile celorlalti sunt atintite asupra mea – eu, care nu sunt cu nimic interesanta? Nici o clipa nu m-am crezut atunci tinta unei remarci crude sau anihilante afectiv din partea lui si am inteles perfect ceea ce spunea, de ce o spusese – si pentru acest lucru i-am fost recunoscatoare viata mea intreaga. (…)
Mai tarziu, contrar caracterului sau intelegator si tolerant – tata a luat fata de mine atitudinile intransigente ale „clanului“. Cand m-au dat afara din casa si nu au mai vrut sa aiba nimic de a face cu mine, i-au interzis si lui Dinu (inca licean atunci) sa ma vada, spunandu-i – da, tata! – ca, daca o va face, il va da si pe el afara din casa. Biata mama, rupta intre aprobarea ei fata de actiunea tatei sin ceea ce ma priveat si groaza ca Dinu nu-l va asculta si va fi si el dat afara, se certa cu el, fata de noi doi, cu o vehementa si disperare care ne facea praf. Am fost data afara, evident. (…)
Bratienii puteau fi aprigi si cruzi intr-un fel tribal, caci ei nu erau o familie, ci un trib si, ca trib, taiau nemilos crengile care-i jenau si le aruncau, fara imaginatie, in flacarile lumii din afara, convinsi ca vor arde si vor deveni o cenusa sinofensivat crezului lor tribal. Greseau, evident. Crengile nu au ars, ci au prins radacini aiurea, au dat frunze, chiar si flori uneori, si la umbra lor s-au adapostit altii, poate mai slabi, mai nenorociti, si au gasit poate o liniste.
Insa, niciodata ce s-a intamplat atunci nu a alterat afectiunea ce am purtat-o tatei si mamei. Asta era altceva. I-am inteles neasteptat de bine, in adancime, pe fiecare. Dar, ce vrei, so iubeam pe mamat doar ca, intr-un sens, poate pentru ca siit semanam in unele sprivintet prea mult, ne izbeam. Atunci doar. Dupa ce am plecat, distanta, suferintele tuturor, dorul, iubirea, totul au restabilit echilibrul, armonia si dragostea. Intr-un fel, despartirea, distanta si mai ales timpul au decantat ceea ce era tulbure in mine si ochii mei launtrici au inceput sa vada, in adancul celor departati, mult mai limpede decat cand simit erau aproape.
Privind inapoi la mine, peste anii scursi, cu focurile din mine mai potolite, aproape stinse, o vad pe mama, o inteleg si sot iubesc altfel, prin fumul rarefiat al vietilor mele ispasite, ascunse, srarefiatt de timp si departare. Cred ca mama, in marea ei pudoare de sentimente si in lipsa ei de ostentatie, s-a inconjurat de un zid greu de patruns. Singurul care a stiut intotdeauna sa-l patrunda – singurul, de altfel, pentru care acest zid nici nu a existat vreodata – e Dinu. El a intuit-o pe mama de cand era mic de tot si i s-a daruit ei tot atat cat ea i s-a daruit lui, fara restrictii. Dinu, de mic, era mai uman, mai bun, mai intelegator si mai tolerant decat mine – si mult, mult mai intelept. De aceea era firesc ca mama sa-l iubeasca mai mult si de aceea nici nu mi-a trecut vreodata prin gand sa fiu geloasa.
In fundul sufletului ei de artista si de facatoare de camin, stiu cat e mama de pasionata. Dar pasiunea ei a fost intotdeauna ingradita de un extraordinar simt al echilibrului. Si traind cu suflete nedisciplinate si furtunoase ca ale noastre, ea a trebuit sa-si impuna o disciplina, care i-a devenit, cu anii, fireasca si care a creat ambianta artistica necesara tatei. Daca tata a scris sobru, echilibrat si poetic, dainuitor, cum a scris, e numai datorita atmosferei create de mama in jurul lui. Din mama isi tragea tata forta, echilibrul si armonia. Restul era trecator si neimportant. Curajul si demnitatea mamei, si mai ales dragostea ei pentru el, i-au dat puterea si indurarea de a ramane sot constanta sat vietii lui. Caci el o iubea si pretuia mai presus de orice.
Straniu cum ajung la parintii mei acum, la varsta mea, atat de tarziu. Fiecare din noi ii vedem pe ceilalti prin ochii nostri. Cred ca poezia tatei, in care nu exista decat masura, armonie, echilibru si lipsa de zbucium interior, este, de fapt, o masca – extraordinara lui pudoare sufleteasca, dusa pana la extrem – ascunzand valvatai si furtuni, ca si mari adancimi de simtire. Dar, ca sa n-o raneasca pe mama si mai rau decat o facea, vrand-nevrand, el si-a lasat nu numai poezia ordonata si neteda in puritatea artei lui, dar la fel si-a impaturit viata cand stia ca va muri tanar si fulgerator. In tot timpul acelui an premergator mortii lui, el a ars tot, a adunat si aranjat tot ce putea ramane dupa el, scat sa nu dea durere nimanui. La fel cu operele lui complete – era obsedat sa lase in urma lui poeziile si scrierile aranjate si alcatuite de propriul lui gust, cu propria lui mana. Si a stiut – aproape inspaimantator de vizionar – ca nu avea decat un sintervalt anumit si foarte precis (intre anumite date, in acei foarte putini ani) ca sas-sit termine de aranjat opera si de incheiat viata lui de „om“ exact la timp, pana cand l-a lovit moartea intr-un colt de strada. A murit in camera mea de copil, unde fusese transportat, dar ca fiinta cugetatoare si simtitoare murise deja atunci, pe strada. (…)

* * *

A fost o zi ciudata ziua de azi, inceputa la 6 dimineata, cu telefonul Monicai sPillatt anuntandu-mi moartea mamei – si vreau sa va multumesc ca m-ati facut partasa dintru inceput si ca nu ati lasat sa treaca zile si zile, cu o scrisoare. Caci, desi ssuntt departe, este atat de important pentru mine sa pot trai concomitent cu voi o despartire ca asta. Si mai ales sa pot fi si eu cu mama chiar la inceputul calatoriei ei.
Zic ca a fost o zi ciudata pentru ca mergeam departe, in nordul Tarii Galilor, la nunta fiicei marii mele prietene Mary. N-am vrut sa merg la inceput, dar Tony sEdwardst a spus ca trebuie. Si am mers. Si atat de ciudat a fost – pentru ca, in acea veche si armonioasa biserica de tara, unde un preot batran si un cor de copii au slujit la unirea a doua fiinte tinere care se iubeau – acolo, da, era si mama. Acolo m-am rugat pentru sufletul ei, acolo m-am rugat pentru linistea si fericirea ei. Si stii, sDinut, in loc s-o vad moarta, dusa dintre noi, am vazut-o vie si foarte tanara, cu tata.
Casatoria care se oficia in biserica era casatoria ei si a tatei. Noi, copiii lor, nici nu existam pe pamant. Si ma gandeam „Doamne, ce minunat este ca astazi, in chiar prima zi a mortii ei, eu sa nu-i vad sfarsitul pamantesc, ci sa asist misterios la inceputul svietiit ei – adica la acel moment al vietii ei cand era foarte tanara, vibranta, indragostita si cand tata era la fel ca ea, si cand oamenii si Dumnezeu ii uneau intr-o biserica de tara“. Si ma intrebam daca nunta lor avusese loc la Bucuresti sau in bisericuta de la Florica? Dar asta in fond nu avea importanta. Important era faptul ca mama era cu tata. Ce-ti spun nu era imaginatie sau vis, sau halucinatie, ci ceva real. Tata o intampinase pe mama si erau impreuna, insa, vezi, raspanditi peste tot, acum ca nici unul nu mai avea limitarile impuse de trup. Iar mama era radioasa si plina, plina de iubire, si tata, alaturi de ea, la fel.
Chiar si acum, cand iti scriu cu hartia pe genunchi, in pat, noaptea, simt ca a intrat ceva in camera mea, sceva care et imponderabil, intangibil si totusi este aici, aplecat asupra umarului meu. Si cred ca este astfel tocmai pentru ca iti scriu. Vezi, intr-un sens, eu nu am resimtit durere ca mama a murit, ci o mare, mare tristete ca eu nu am s-o mai vad niciodata. Dar e un sentiment de profund egoism, imi dau seama. Durere cum sa pot avea cand viata ei din ultimul timp era doar un chin si cand ea insasi se deznoda incet, incet si poate chiar cu mare greutate (caci e greu sa te desprinzi, lumeste, de cei pe care-i iubesti), ca sa ajunga, in sfarsit, acolo unde totul din ea tanjea si tindea sa fie.
Acum ea a ajuns acolo. Si de acum incolo spiritul ei este fara limite, asa cum este si cel al tatei (eu l-am iubit, imi dau seama, mult pe tata) si al tuturor celor care au iubit-o si pe care ea i-a iubit. Tata, in mod special, a luat-o de mana ca sa-i arate drumul. Un drum figurativ, caci nu stiu ce cuvant sa intrebuintez pentru acea infinita dimensiune in care a intrat mama si in care, la inceput, in primele zile dupa moarte, se simte poate putin straina, putin confuza, prinsa poate inca intre doua lumi, doua dimensiuni, una limitata, cealalta fara limite, atotvazatoare, atotcuprinzatoare.
Trebuie, pentru unii – in scazult mortilor tinere si subite –, sa fie foarte greu sa se desprinda de pamant, de tot ce i-a fixat, inradacinat si tinut legat strans prin iubirea ce au avut-o pentru cativa oameni pe pamant, care au insemnat totul pentru ei, care au fost insusi motorul vietii lor. Pentru altii, ca mama, cred ca nu a fost greu de vreme ce sufletul ei, treptat, isi incepuse deja peregrinarea inca de cand trupul ei mai traia, dar mai mult vegetativ. Privirea ochilor ei venea de foarte departe in ultimul timp. Si poate ca tacerea ei sse explicat tocmai sprin faptult ca ea deja traia si pe planul celeilalte dimensiuni, ca exista doar pe jumatate scu voit si nu mai putea vorbi intr-un limbaj pamantesc despre ceva care nu are niciun fel de echivalente. Ma exprim atat de greu si de vag pentru ca incerc sa pun in cuvinte anumite lucruri pe care le simt si confuz, dar si clar, sin modt paradoxal.
Dar senzatia ca acel „ceva“ e in chiar clipa de fata in camera mea, difuz in jur, ca il simt mult, mult mai putin difuz langa umarul meu, acum, cand iti scriu, e foarte reala. Si e un fel de prezenta care, am convingerea, e mama. Din ce in ce mai mult simt ca este si aici cu mine, asa cum este si acolo, cu tine. Asta este una dintre marile binecuvantari ale sufletelor, ca pot fi pretutindeni in acelasi timp.

Fragmente din Sufletul nu cunoaste distantele. Pagini de corespondenta cu familia Pillat, in pregatire la Editura Humanitas.