Talente orientale (si geniu latin)

Putina lume isi va aminti de victoria Sevillei. Epoca e teribil de ocupata, la acest inceput de mileniu hiperactiv si profesional. Nu e timp de fapte comune. Caci, in fotbalul profesionist occidental, mediteranean si sud-american, victoria Sevillei e un fapt comun, confirmarea de rutina a unui model activ si victorios. Nimic exceptional in acest 4-0 cu Middlesbrough. Nimic neobisnuit in aceasta victorie care atesta profesionalizarea, cucereste inca o Cupa (UEFA) si pleaca din memorie, asa cum pleaca gestul abia incheiat al muncitorului care produce calitate 8 ore pe zi, cu 800 sau 8.000 de miscari sigure. Insa, intre cei cativa care vor ramane fixati resentimentar asupra acestui meci, ne vom afla si noi. Si vom ramane asa, atat timp cat nu vom intelege noua si marea epoca a profesionismului tactic si psihologic al jocurilor sportive si al ocupatiilor generale.

Motor cu gagici

Vechea prejudecata a talentului suficient si arhisuficient a distrus Steaua in semifinala cu Middlesbrough si va distruge, ori de cate ori va fi cazul, un fotbal plin de talent, dar premodern in tinuta etica. Steaua se poate intreba la infinit "de ce n-am prins finala?". Raspunsul e de gasit atat in dezastrul de la Middlesbrough, cat si in recitalul isteric de la Bistrita. Amandoua vin din mahalaua mentala care a oprit, mereu, munca romaneasca sa fie un produs si a mentinut-o in stadiul de capriciu. Amandoua vor fi, in mod repetat, prilejuri de nostalgie, miez de resentiment si majuscula de testament. Sevilla a jucat impotriva lui Middlesbrough fotbalul pe care Steaua putea sa-l practice, dar n-a indraznit. Teama de excelenta e un reflex vechi. Ea presupune performanta de rasunet stradal, izbanda in conditii speciale si pe durate scurte. Motorul acestui gen de efort sunt "talentele" expuse fara risc, in fata gagicilor, a galeriei si a adversarilor inferiori. Teoria de deasupra acestui fel de joc a decis, fara demonstratie, ca reflectia lenesa asupra propriului talent e un dar latin, o ramasita bocna de carate a virtutii romane care ne separa si orneaza, intr-o mare de mentalitati slavo-maghiare. Ce prostie! Nimic mai oriental!

Cat dureaza un meci

Latinitatea n-a fost niciodata altfel decat inovatoare si severa. Dezordonata? Asa spune o superstitie niciodata confirmata. Rigoarea si preferinta pentru centralism organizator sunt, de fapt, date suta la suta latine si post-latine. Ideea latinitatii sprintare e un fals care confunda temperamentul cu viata sociala. Mentalitatea latina a facut din tehnica si talent o industrie ametitoare, nu un pretext de dezertare si in nici un caz un lesin asteptat de bratele moi ale gagicilor si faimei de cartier. Priviti fotbalul italo-hispano-francez. Nicaieri nu e vorba de relaxare, desi peste tot e vorba de tehnica si iar tehnica. Driblingul si devierea mediteraneana apar fulgerator si cu treaba, intr-un regim general de mare disciplina si conlucrare. Echipele italiene nu pleaca la meci cu gandul sa ridiculizeze, ci cu intentia sangeroasa si precisa de a forta succesul. Francezii fac din subtilitate cel mai fidel valet al miscarii colective. Sevilla s-a ocupat de Middlesbrough abordand inainte de toate durata de joc si a organizat, pe final, un forcing care a livrat trei goluri, in ultimele 20 de minute. Steaua si multe alte echipe romanesti decid, devreme, ca, odata superioritatea tehnica dovedita, meciul s-a incheiat. Oricat ar parea de curios, aceasta diferenta de mentalitate romano-latina vine, si in fotbal, dintr-o relatie complet diferita cu corpul si cu ideea de victorie.

Casanti contra esteti

Problema relatiei cu corpul e adjudecata de o observatie elementara, cu mai putin de o luna inainte de Cupa Mondiala. O treime din echipele calificate vin din marele spatiu mediterano-sud-american. Toate sosesc la Cupa Mondiala cu loturi integrale, nici una nu aduce marfa de reparat in distinsele spitale ale Germaniei. Aceasta trasatura in aparenta prudenta ar fi trecut, probabil, neobservata, daca, la celalalt pol, Anglia n-ar fi izbutit o capodopera de automutilare. Owen si Rooney, oamenii de care depinde potentialul de atac al nationalei engleze, sunt accidentati si, practic, irecuperabili. Cum a ajuns Anglia o colectie de infirmi? Prin acel dispret suveran fata de propriul corp pe care englezii il practica jucand 80-90 de meciuri pe sezon. La capatul acestei indelungate vitejii prostesti, fotbalistii englezi devin, pur si simplu, casanti. Corpul englez e o anexa indiferenta, ca o pereche de tenisi. Dincolo, la sud-euro-americani, corpul e un fetis, iar aceasta relatie a devenit prea usor obiectul unei caricaturi care denunta efeminarea. Nu e asa. Fotbalistul spaniol sau italian isi mentine capacitatea de flexiune fizica, acolo unde englezii fac din corp o stinghie de lovit adversarul si mingile inalte. Solidaritatea sudicilor cu propriul corp e un semn de estetism, dar si o dovada de intelegere a echilibrelor. O arta pe care nordicii nu o cunosc, iar echipele romanesti o neglijeaza. Arta latina a corpului merge prin lume, insotita de marea idee latina a spectacolului. Si aceasta bijuterie e purtata de fotbalul romanesc pe degetul mic al piciorului stang.

Triumful lui Tele

Teoria pe care o vehiculeaza folclorul nostru fotbalistic spune ca latinii, si prin urmare romanii, se deosebesc de alte neamuri sportive prin relaxarea ideologica. Noi nu avem fixatii. Nu urmarim un obiectiv, ci facem spectacol. Ne intereseaza frumosul si ne repugna rezultatul. Adevarul e ca ideea latina de joc are doua variante solare si, in ambele cazuri, o mare sete de ceea ce englezii numesc triumf, iar sudicii trateaza drept sarbatoare. Prima e o forma ascutita a ratiunii care da o organizare acerba de joc - in cazul italienilor - si o insistenta de atac aproape taurina - in cazul spaniolilor. A doua varianta de joc latin e Brazilia. Acest caz complicat si inanalizabil se lipeste la sanul gratuitatii totale. Nimeni n-a scris o introducere mai profunda in misterul brazilian decat Tele Santana, antrenorul discret si idealistul distins, plecat, de curand, dintre noi. Brazilia 1982, echipa creata de Santana, sosea la Cupa Mondiala, pentru a lua trofeul, fara sa se opreasca din joc, oarecum in treacat, printre versurile unui poem recitat fara scop. Santana stia ca fotbalul trebuie jucat in nestire, din placerea de a juca in nestire. Rezultatul era mai putin important, pentru ca, de obicei, victoria venea singura, ademenita si sedusa de perfectiunea din teren (Brazilia e, in "gratuitatea" ei, de 5 ori campioana mondiala). "Prefer sa pierd jucand bine decat sa castig jucand mediocru" - a marturisit Santana, in 1981, dupa care a tacut, pana vineri 21 aprilie 2006 - optimist si confirmat de istorie.

Socrates, Zico, Eder, Cerezo, Falcao au jucat, in 1982, un fotbal aproape paranormal, la fel de inexplicabil pentru practicanti, publicul larg si adversar, o forma de exuberanta care abia a avut timp sa remarce ca a fost batuta de Italia, dupa unul dintre cele mai frumoase meciuri jucate vreodata. Cine a vazut, atunci, golul lui Falcao, vede de 24 de ani golul lui Falcao. O ezitare scurta, ca ultima respiratie inaintea unei capodopere, apoi un sut, o dezlantuire de forte si splendori peste puterea de intelegere a tuturor portarilor lumii. Santana a mosit acest gen de eruptii, cu o veche sete de ideal. Pe vremea cand juca la Fluminense si candida la un loc in Selecao, Santana a fost tinut pe tusa, 12 ani, de Garrincha si Julinho. Asa a invatat Santana sa admire. Pana la sfarsitul vietii, Santana n-a avut nimic de impartit cu cineva si s-a aplecat studios asupra unei mistici nedemontabile: credinta in atac, in dreptatea ultima a jocului frumos. I s-a spus "fio de esperanca" (fir de speranta).

Rezumand, ideea latina a imbracat doua forme clasice: structura italica si transa braziliana. Prima provoaca rezultate, a doua schimba fotbalul. Nici una nu e vinovata de dispret, de acea meschinarie pe care Orientul - si nu spiritul latin - le-a plantat in fotbalul romanesc. Ne putem intitula, cu mult temei istoric, latini, dar acest drept nu trebuie enuntat, ci practicat.