TANIA RADU

De la Felicia Mihali, care debuta furtunos acum cativa ani cu Tara branzei, pana la Cecilia Stefanescu (Legaturi bolnavicioase) si ajungand la Ioana Baetica (Fisa de inregistrare), Veronica A. Cara (Eny) sau Ioana Bradea si romanul ei disperat si obraznic, Bagau, este deja evident ca se contureaza, din nou, o linie feminina in proza. Daca spre sfarsitul perioadei interbelice abia cateva romanciere frecventau in mod curajos piata literara (Hortensia Papadat-Bengescu in fruntea plutonului, dar si Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Anisoara Odeanu), in anii '70 proza feminina facea un nou desant, cu Dana Dumitriu, Corina Cristea, Gabriela Adamesteanu, Maria Luiza Cristescu, aducand o scriitura aparte, in care libertatile de constructie ambalau un psihologism specific. Generatia '80 nu a dezvoltat o linie feminina de proza, atata timp cat Ingereasa cu palarie verde, romanul Adinei Keneres, a ramas o carte foarte buna si foarte autonoma in acelasi timp. Dupa 2000, noua proza care se publica oarecum compact are, cu siguranta, si o directie feminina, in care nota comuna o face agresivitatea ultragiata a modului in care se citeste realitatea. Sexualizarea limbajului este imbracata ca o armura si purtata ca o revansa indelung amanata. Efectul coroziv al degringoladei generale e mai evident la prozatoare decat in cartile prozatorilor din ultimul val. Acestia din urma privilegiaza lentila cinic-sarcastica sau doar umoristica (Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Sorin Stoica, Florin Lazarescu s.a., care, in fond, nu fac decat sa ridice turatia unei viziuni pe care o intalneam deja la finele anilor '80, la Petru Cimpoesu sau la Radu Tuculescu). Prin titlurile cele mai epatante, prozatoarele taie deocamdata in carne vie. Tabuurile sunt aruncate peste bord cu zgomot (pentru ca multe dintre cartile la care ne referim "se aud" extraordinar de bine) si cu spectacol. Nimic din doza de resemnare sceptica a unora dintre cartile congenerilor de sex opus. In acest peisaj, sotto voce-le tipic feminin e mai degraba suspendat in vacarmul care descarca tensiuni de tot felul, in contul ipocriziilor si tabuurilor stratificate decenii de-a randul. Demonstratia e deja articulata, "programul" poate fi dedus, chiar daca nu avem de-a face cu o grupare literara propriu-zisa, si despre el va fi vorba in saptamanile viitoare. Ca intotdeauna insa, prezenta alergatorilor solitari semnaleaza cel mai bine competitia din stadion. Doua astfel de aparitii recente sunt Veronica D. Niculescu, cu prozele scurte reunite sub titlul Adeb, si Alexandra Tarziu, cu Fapte bune cu Lisa si alte 12 moralitati*. Apartenenta la generatii diferite face o buna demonstratie despre cum arata uneori racordarea la "aerul timpului".

Despre retractilitate

Colectia in care apare cartea Veronicai D. Niculescu se numeste Lakonia si are ca logo imaginea stilizata a unui rozator care-si tine strans grauntul de rezerva. Nu stiu cum sunt celelalte aparitii sub aceasta emblema, dar pe cea de fata imaginea o rezuma foarte bine: cateva maniere diferite ilustreaza in Adeb tema singuratatii, a retragerii in cochilie. Prozele - nuvelete, schite sau chiar poeme in proza - tatoneaza stilistic, nu prea au varsta si, in ciuda unor racorduri la prezent (Internet, agentii de publicitate, problemele transsexualitatii, sclavagism jurnalistic in bine cunoscuta atmosfera toxica de redactie a zilelor noastre), ar putea fi datate la fel de bine 1940, 1970 sau 1990. In Mesagerul, un batran de 89 de ani afla intamplator de existenta unui site american care te poate insarcina "postas" pe lumea cealalta, contra unei sume amarate care ar reveni unei persoane dinainte desemnate, dupa moartea mesagerului. Misiunea ravaseste restul de existenta aflat inca in posesia d-lui Craioveanu si-l duce - cu detalii saracute si umor timid - la moarte, tocmai in momentul in care misiunea ii era anulata. Destinatarul - o catelusa careia stapanii voiau sa-i expedieze dincolo o telegrama de afectiune, se intorsese acasa bine mersi. Animalele sunt prezente aproape in fiecare text. De altminteri, titlul volumului este chiar numele unui motan din rasa Ragdoll, pe care-l intalnim de mai multe ori si pe care autoarea il face depozitarul afectiunii sale neutilizate, al fragilitatilor de fiinta sensibila si retrasa. In Doctorul de animale, tangenta cu regnul are iubitul eroinei. Pasari pe asfalt e un mic poem despre soarta puilor cazuti din cuib in unele primaveri, in timp ce in Barbat cu labradori se incearca o istorie aproape naturalista despre un barbat umilit in propria-i existenta ("Tinea minte cu exactitate ziua cand a inteles ca familia lui devenise o haita in care lui ii revenea ultimul loc."). Interesanta cu adevarat este ultima proza din volum, Pachet complet - o punere in scena camusiana (pictorul Jonas iti vine in minte fara sa vrei). Un barbat inca tanar, jurnalist oropsit de provincie, dobandeste drept locuinta un fel de casa a scarii intr-un bloc cu opt etaje, adica un ciudat apartament pe opt nivele, cu camere de cate 6 metri patrati, pe care le destineaza feliilor existentei sale: dormitorul, sufrageria, iubirea, profesia, sanatatea, banii, prietenia, inspiratia, libertatea, inghesuindu-le acolo unde nu incap, reasezandu-le in functie de starea interioara si de conjuncturi. Ideea ingenioasa e sacrificata insa fara remuscari de dragul demonstratiei ca sensibilitatea si auto-locuirea sunt iremediabil boicotate de obtuzitatea prezentului: locuinta este inchiriata de o agentie de publicitate, care o decoreaza pe exterior sub forma unui pachet de biscuiti si manevreaza veros ca ea sa fie repartizata partial unui al doilea locatar. Intre peretii "pachetului de biscuiti" se consuma astfel o drama debila, pe care prozatoarea, intuindu-i exact sansele, alege sa o compromita definitiv in ochii cititorului. In consecinta, povestea de amor dintre personajul principal si iubita lui Ana se termina in falset, cu trecerea fetei in bratele noului locatar si pe sunetul barbar al vocii acestuia, care "face turnul sa vibreze ca o macaroana fiarta". Umorul timid, cum spuneam, multa sensibilitate (fara sensiblerie insa), finete a detaliilor ("Femeile gandesc in cercuri concentrice, (...) in timp ce barbatii au sertare-sertarase pe care le pot manevra cum doresc"), compasiunea delicata pentru partea slaba a lumii, inchiderea nevrotica in vizuina singuratatii fac din Veronica D. Niculescu un ingredient rar in literatura momentului. Defazarea ingenua cu care indrazneste sa paseasca in scena (deducem - ca de obicei, in absenta precizarilor de rigoare - ca ar putea fi un debut) sunt atasante si propun, aproape fara voie, o alta perspectiva asupra lumii. Nu neaparat noua, dar cu siguranta uitata.

Privirea de dincolo de Ocean

Cu totul altfel stau lucrurile in cazul Alexandrei Tarziu - prozatoare cu experinta. Fapte bune cu Lisa si alte 12 moralitati tine de etapa americana a carierei sale si se resimte de aceasta experienta, cum am putut constata recent si la un alt prozator roman stabilit peste Ocean, Dumitru Radu Popa. Prozele scurte adunate acum la Editura Compania de Alexandra Tarziu beneficiaza de o recomandare extrem de calduroasa a editorului. Adina Keneres, intr-un text tiparit in chip neobisnuit pe locul traditional al paginii de garda, vorbeste despre "uimirile ei (ale Alexandrei Tarziu - n. n.) fermecatoare si treze, umorul ei, vadit dar nedeclarat, un sarcasm ca un smash pe care-l cheama terenul gol din fata jucatorului" si despre o "imaginatie hranita de cele patru zari". Desigur, toate acestea se regasesc in interior, numai ca amestecate cu o inventivitate de tip industrios si cu o antipatica apetenta pentru artificial. Ceea ce lipseste prozelor Alexandrei Tarziu din acest moment este palpitul uman. Formula suna demodat, nu-i asa? Absenta pare deliberata: scenariile bufe imaginate aici vorbesc intr-adevar tocmai despre pierderea sensibilitatii, o data cu motivele ei de a mai exista, ca principala trasatura a lumii de azi si, mai ales, ca proiectie sumbra a lumii de maine. Proza titulara are aer de Amélie. Lisa strabate Washingtonul pusa pe fapte bune, asa cum a invatat-o bunicul, dar se izbeste de reticenta agresiva a bastinasilor: "In ziua de azi lumea nu mai poate fi ajutata. E prea satula! Si s-a invatat cu raul, cu atentatele, cu crimele, cu teroristii. S-a naravit la rele si nu mai vrea decat violenta." - spune o batrana pe care Lisa voia... sa o treaca strada. Cheia ironica e pastrata in buzunar si in celelalte experiente ale Lisei, care sunt construite cu retetarul politically correct in mana: se inroleaza in armata si merge in Bosnia, unde vede ca razboiul e o brambureala fara miza, merge si in Afganistan, se indragosteste de un roman pe care-l cearta pentru politica de discriminare fata de minoritati pe care o practica guvernul tarii lui ("...am auzit ca in tara ta sunt cam persecutate unele minoritati importante, ca ati fi avut candva lagare de exterminare si camere de tortura. E posibil asa ceva? - E. - Cum se explica? - Prin istorie. Istoria joaca un rol in viata fiecarei natiuni, mai exact ii ofera unul. Exista tari care si-au putut alege acest rol. Altele nu." "E o boala, una din bolile istoriei", raspunde spasit romanul). De la Lisa aflam despre "uteriste", adica mamele-surogat, profesie de succes in America - sustine ea, si alte chestii de acest gen. Amélie s-a pierdut pe drum. Lisa ne striga cu glas de carton lista defectelor lumii contemporane, in varianta scurta. Celelalte proze tind insa spre varianta lunga: in Viitoare teste de paternitate avem o comedie despre copii facuti pe Internet, din parinti cu sex mai degraba incert si despre supracomedia aspectului juridic care deriva de aici. Ce i se poate intampla unui fluture e un cadril ironic pe tema frustrarilor transsexualitatii (iata cum converg "agendele" celor doua prozatoare!). In Imperiul impostor se vestejeste tendinta de expropriere intelectuala pe toate planurile, caci o lume a surogatelor irumpe in lumea normala si o fagociteaza scurt. Provocarea succesului e o schita despre perversiunile simtului civic, care discrimineaza "banditul rau" fata de "banditul bun", iar Clovniada da de pamant cu mentalitatea guvernelor din ziua de azi, care bifeaza rezolvari intr-un peisaj de dezintegrare cosmica ("drepturile insectelor fusesera si ele, o data pentru totdeauna, legalizate, dimpreuna cu cele ale mamei-natura, care pentru prima oara in istorie triumfa printre buruienile crescute pana la cer; se incheiasera toate procesele de pace posibile..." "Se rezolvase in mod fericit si problema elitelor prin atragerea lor in asa-zisele organizatii patriotice care, printr-o manevra dibace, au devenit apoi criminale, astfel incat membrii lor sa poata fi luati ca din oala si executati in fata spectatorilor in extaz."). In fine, Teste de razboi si pace satirizeaza societatea informationala. Temele prezentului, asadar, luate in raspar cu inventivitate, intr-o literatura, din pacate, lipsita de vino-ncoa'. Vioaie, atente la detalii, aparent libere de canoane, prozele scurte ale Alexandrei Tarziu sunt interesate de lumea de azi, nu si interesante. Ambitioase in dogmatismul lor ludic, ele ne comunica mai apasat convingerile prozatoarei despre temele obligatorii decat ne mijlocesc fericita lor digerare prin literatura adevarata. Doua carti in afara curentului. Le datoram beneficiul diversitatii.

Veronica D. Niculescu, Adeb, Editura Limes, 2004, 143 pag.; Alexandra Tarziu, Fapte bune cu Lisa si alte 12 moralitati, Editura Compania, 2004, 207 pag.