Țara din care venim. Primii 35 de ani

Andreea Apostu | 21.01.2025

Prezentul nu garantează nimic, iar popularitatea recentă a regimurilor iliberale este îngrijorătoare.

Pe aceeași temă

Copiii care s-au născut imediat după căderea dictaturii au fost numiți, poetic și exaltat de presa timpului, „copiii libertății”. Într-adevăr, spre deosebire de părinții lor, s-au născut liberi, într-o lume nouă și confuză, care abia se trezise din patru decenii de comunism, sfârșite prin singura revoluție cu vărsare de sânge din Blocul de Est. Decenii de crime, mutilări fizice și psihice, abuzuri și umilințe. Acei copii au, cu aproximație (cu câteva minute, zile, săptămâni sau luni în minus), vârsta democrației românești. Din proximitatea acestei vârste, atât eu, cât și Edmond Niculușcă, curatorii expoziției Țara din care venim. Primii 35 de ani, ne-am dorit să oferim o perspectivă subiectivă, cea a generației noastre, asupra timpului care s-a scurs și a drumului parcurs de România de la răsturnarea regimului comunist până astăzi. Am vrut să răspundem la o întrebare: Ce ne-a adus libertatea?

Viața victimelor Revoluției căzuse secerată de gloanțe. Viața noastră începea. Era firesc să existe o continuitate, să le aducem un omagiu, lor și celor care au luptat după aceea, în stradă sau altminteri, pentru principii democratice și europene, care au făcut posibilă prin implicare civică despărțirea de umbrele terorii și lipsei de libertate. Au trecut 35 de ani. Cu obstacole, perioade de stagnare, mari dezamăgiri, dar și cu uriașe salturi înainte. Suntem, astăzi, 18 ianuarie 2025, când scriu aceste rânduri, în Uniunea Europeană, în NATO, și am învățat să declinăm libertatea în feluri aproape de negândit în urmă cu câteva decenii: libertatea de a rosti, libertatea de a crea, libertatea de a alege, libertatea de mișcare, libertatea de a iubi, libertatea de a munci oriunde, de a ne hotărî propriul destin. E cea mai bună dintre societățile posibile? Nicidecum. Dar e neîndoielnic cel mai bun moment al societății românești din întreaga ei istorie.

Expoziția Țara din care venim. Primii 35 de ani este o privire asupra trecutului, dar și asupra viitorului, pentru ca, având în minte greșelile începuturilor, drumul nostru și al celor care vin după noi să fie mai ușor decât cel parcurs până astăzi. E totodată un exercițiu de memorie și postmemorie. Potrivit lui Marianne Hirsch, postmemoria descrie raportul pe care generațiile ulterioare îl au cu trecutul traumatic personal sau colectiv, cu experiențe pe care nu le-au trăit, dar pe care și le amintesc datorită poveștilor, imaginilor și comportamentelor de care au fost înconjurați în copilărie și adolescență. Numai că legătura afectivă profundă cu acestea le transformă cu adevărat în amintiri formatoare. Postmemoria, adăugăm noi, privește nu doar experiențele care ne preced nașterea, ci și pe cele care ne însoțesc primii ani de viață, când propriile amintiri se cristalizează fragmentar și nesigur. Prin urmare, memoria noastră, transpusă în scris în fiecare sală prin vocea unui tânăr de 35 de ani, se îmbină cu poveștile generațiilor anterioare și ale figurilor exemplare care au marcat postcomunismul românesc: Doina Cornea, Corneliu Coposu, Ana Blandiana ș.a.

Țara din care venim. Primii 35 de ani este o formă de reconstituire a trecutului prin ochii unor oameni născuți în libertate, dar care au resimțit din plin traumele unei societăți posttotalitare, profund suferinde. Reconstituirea constă de altfel nu doar în alcătuirea unei cronologii a evenimentelor și fenomenelor marcante, ci și, propriu-zis, în recuperarea scenografică a unor fragmente de istorie și de viață personală. Expoziția este articulată în jurul a 10 reconstituiri realizate de Velica Panduru, de la studioul 4 al Televiziunii Române Libere, la cele 7 instantanee din tranziția românească aflate în mansarda casei La Mița Biciclista Stabiliment Creativ. Acolo, vizitatorii pot vedea încăperile unor persoane care au sperat, au iubit și au luptat pentru ideile în care credeau – Cătălina Buzoianu, Doina Cornea, dar și un student la Teatru și Regie în timpul Noului Val al cinematografiei românești sau un fotograf gay din Bucureștiul anilor ’90, când articolul 200 din Codul Penal era încă în vigoare. Studioul 4 al Televiziunii Române, reconstituit cu luminile originale, cu celebra masă oblongă acoperită cu postav verde, e ocupat acum de vizitatori, o imagine simbolică a trecutului asupra căruia fiecare dintre noi proiectează o imagine inevitabil personală. O perspectivă subiectivă nu presupune însă nerespectarea faptelor și a istoriei, astfel încât expoziția a beneficiat de o atentă documentare, fiind însoțită de 250 de fotografii de arhivă și de 10 instalații audio-video cu imagini și sunete document.

Am încercat să urmărim, de-a lungul ei, atât momentele de cumpănă (mineriadele, falimentele răsunătoare, alegerile prezidențiale din 2000, contrareforma începută în 2011 și strălucit narată de Dan Perjovschi în cadrul expoziției noastre etc.), cât și clipele de entuziasm și speranță (revenirea Regelui Mihai în țară, câștigarea alegerilor de către CDR și Emil Constantinescu în 1996, intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană, protestele din anii 2013-2018). Totodată, am urmărit câteva fire roșii care au traversat tranziția și posttranziția românească. Vrajba primilor ani a revenit apoi constant, fiind strecurată în mințile românilor de diverse partide și guvernări. E firesc să existe într-o democrație păreri politice diferite, chiar complet opuse, dar nu este firească propagarea nețărmurită a urii, întoarcerea unei părți a populației împotriva alteia. Aș aminti doar anul 2018, când o falsă urgență, definirea familiei în Constituție, a fost adusă pe agenda publică de către o guvernare care dorea să distragă atenția de la adevăratele probleme ale statului și societății românești.

Un alt fir roșu al tranziției este strigătul, perpetuat sub diferite forme, care s-a auzit în 1990 la contramanifestațiile feseniste, moștenire a național-comunismului ceaușist: acel „Nu ne vindem țara!”, cu ecouri dintre cele mai nefaste în perioada 1992-1996, când economia ajunge aproape în pragul colapsului, dar și recent, când suveranismul și reticența față de Occident au revenit en fanfare în discursul public. Însă ce am remarcat îndeosebi în ultimii 35 de ani este decalajul din ce în ce mai pronunțat dintre stat & clasa politică, rămase fidele unor tipare datate, și societatea orientată din ce în ce mai mult către Occident. Intrarea României în Uniunea Europeană, creșterea spectaculoasă a investițiilor străine, consolidarea și creșterea clasei de mijloc, libertatea de a circula fără vize au dus la sofisticarea societății românești, sensibilă la valori și principii europene. Astfel încât, în momentul în care clasa politică a dorit să întoarcă din drum reformele impuse de aderarea la Uniunea Europeană și să pună capăt luptei anticorupție, acest corp social a reacționat, organizând cele mai mari proteste din 1989 și 1990 încoace. Societatea civilă, care s-a născut în zilele Revoluției și s-a cristalizat în Fenomenul Piața Universității, a evoluat spectaculos în ultimul deceniu și jumătate.

Pentru că am menționat frustrările tranziției, este absolut necesar să amintesc și o altă Românie, cea ignorată complet sau ținută captivă de partidele politice, spre care nici clasa de mijloc amintită, nici societatea civilă nu privesc poate îndeajuns: „România profundă”, așa cum a fost numită, cea în care aproximativ 4 milioane de persoane (3.970.000, mai precis) trăiesc în sărăcie, potrivit Institutului Național de Statistică (2023). Exodul românilor, începând mai ales cu 2007, reprezintă unul dintre punctele nevralgice ale istoriei noastre recente, expresie a unei clase politice incapabile să construiască un viitor și a disperării românilor de a găsi, oriunde altundeva în lume, o viață mai bună.

Decalajul dintre un stat corupt, rămas în trecut, și cetățeni ar putea fi, desigur, redus. Societățile democratice occidentale au fost construite în urma unor mari sincope și a eforturilor depuse de oameni politici vizionari, dar în special de societatea civilă, de organizațiile sindicale, de toți cei care au îndrăznit. Un stat eșuat înseamnă o societate care nu a putut să-și creeze încă reprezentanți după chipul și asemănarea ei în sfera politică. Un stat reușit e un efort și un proiect colectiv. Putem oare să-l construim?

 

Premisele sunt deja aici. În ciuda tuturor neajunsurilor, sincopelor, contrareformelor, România se află în cel mai bun punct al evoluției sale interne și externe de până acum. Membră a UE și NATO, la adăpost de agresiunile unei Federații Ruse dornice să refacă sfera de influență sovietică, România are un PIB preconizat pentru 2029 de 12 ori mai mare decât cel din 1989. În anul 2000, puterea de cumpărare era doar 20% din cea medie europeană, astăzi a ajuns la 80%. Doar între 2010 și 2021, investițiile străine au crescut cu 91%, iar după acceptarea recentă în Visa Waiver, pașaportul românesc a ajuns pe locul 6 în clasamentul celor mai puternice pașapoarte din lume. Aș vrea să le pot spune asta celor care au plătit cu viața îndrăzneala de a trece cândva granița noaptea, pe ascuns, spre Lumea Liberă.

Toate acestea nu sunt însă achiziții definitive. Prezentul nu garantează nimic, iar popularitatea recentă a regimurilor iliberale este îngrijorătoare. Instalarea lor se petrece pe fondul dezamăgirilor sau indiferenței colective, iar pe cât e de ușor să ajungă la putere prin mijloace democratice, pe atât e de greu să fie răsturnate, odată ce au mutilat fundamentele statului de drept. Am încheiat textul curatorial astfel: „Dedicăm această expoziție tuturor celor care au îndrăznit. Iubirea noastră către ei se îndreaptă”. O dedicăm, de fapt, și celor care vin și vor îndrăzni, pentru că prin ea spunem povestea României libere și europene în care s-au născut.

Andreea Apostu este membră ARCEN și cercetător științific la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române, co-curator al expoziției

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22