Pe aceeași temă
"Din fericire, Arena Stage negociaza cu Pintilie repunerea in scena a acestei productii la Washington in stagiunea viitoare. Indiferent ce modificari va suferi Tartuffe in drumul sau spre est, se poate anticipa de pe acum ca un eveniment. Pentru ca Pintilie este el insusi miraculos ca intotdeauna, dar si pentru ca ne aminteste un adevar prea des ingropat in molozul dramatic al teatrelor noastre: teatrul mai poate inca sa fie un templu al uimirii" (David Richards, Washington Post, 8 august 1984). Care e problema mea, cand fac acest spectacol? Sa regasesc motivele care au provocat scandalul. Sa inteleg interzicerea, isteria. ("La compagnie des dévots" cere excomunicarea spectatorilor lui Tartuffe.) Sa le regasesc actualitatea (daca se poate altfel decat in modul naiv in care-a facut-o genialul Bulgakov in debila Cabala a bigotilor) si sa le adaptez la nivelul miturilor americane. Sa construiesc un spectacol liber, provocator, scandalos si nerusinat (daca trebuie). Nici un act sexual live aratat azi, 2003, pe scena, nu echivaleaza cu indrazneala scenei erotice dintre Elmire si Tartuffe din 1669, cu Orgon voyeurist, ascuns sub masa. De ce sta oare atat de mult Orgon ascuns sub masa?
"Pintilie sapa pana in inima piesei, incercand sa stabileasca de ce a fost considerata scandaloasa, ce ar avea ea de spus unui public contemporan. Punct culminant, un deus ex machina, care se invarte (orbiteaza) atat filosofic, cat si fizic in jurul intregului spectacol. Domnul Pintilie avertizeaza ca infrangerea lui Tartuffe nu este o garantie pentru restaurarea dreptatii. Mesajul cinic al acestei interpretari radicale este ca, din vremea lui Molière si pana in zilele noastre, lumea s-a «tartuffizat» si mai mult" - spune Mel Gussow, in The New York Times, 2 aprilie 1985.
Apoi continua: "Exact asa cum a intentionat, rezultatul nu seamana cu nici o alta montare a unei piese de Molière. In mainile domnului Pintilie, piesa devine o exploziva bufonada, in care gasim commedia dell'arte cu accente burlesti si, in cele din urma, tragi-comedia din Tartuffe."
Si mai departe: "In versiunea radical excentrica a domnului Pintilie, piesa este una despre depravare si decadenta. Simbolul central este casa de bani a lui Orgon, ascunsa in pivnita si la care se poate ajunge printr-o trapa. Este un secret la fel de bine ascuns ca si benzile lui Nixon (n.a. - Watergate este la cateva sute de metri de Arena Stage) si pentru Orgon, la fel de incriminator."
Washington Post-ul din 8 august 1984, are ca titlu Staging the Outrageous. Cum se poate traduce? Scandalosul (accede, patrunde, urca) pe scena?
David Richards, scrie: "Tartuffe la Tyrone Guthrie Theater; cea mai indrazneata, cea mai scandaloasa si cea mai incantatoare punere in scena a unei comedii de Molière pe care am vazut-o vreodata in partea asta a lumii. Pulseaza de o nebunie demna de Marat-Sade, imbinata cu sexualitatea unei reviste pornografice perverse si cu o impresionanta viziune despre putere, pe care insusi Machiavelli ar invidia-o. Adaugati la toate astea un umor muscator. Te trezesti razand fara sa te poti abtine, un ras smintit, maniac chiar, caci ce altceva ai putea face? Senzatia de pericol perpetuu te bine dispune pana la urma."
Peste cateva luni, la 15 martie 1985, cu titlul enorm, Tartuffe triumfator, David Richards scrie despre spectacolul de la Washington, de aceasta data: "Spectacolul cu Tartuffe, de la Arena Stage, detoneaza o tona de TNT dramatic. Este scandalos de indraznet, cu un umor subversiv si de o inventivitate care iti taie rasuflarea. Fara sa umble la esenta comediei lui Molière, stralucitul regizor român Lucian Pintilie impinge piesa pana la limita.
Spunand povestea unui ipocrit in straie de calugar si a fanatismului pe care acesta il starneste intr-o familie franceza, prospera, din secolul XVII, piesa ajunge treptat, sub indrumarea lui Pintilie, sa vorbeasca despre o intreaga lume cuprinsa de haos. Spectacolul e plin de imagini, care amintesc de Gradina Paradisului, dar lent ne conduce spre sfarsitul lumii. O asemenea montare curajoasa ar fi binevenita in orice stagiune. Dar intr-o perioada in care tara trece printr-o redesteptare a demagogiei religioase si a puritanismului, acest spectacol cu Tartuffe este salutar.
Indrazneala lui lasa urme arse pe podea?"
Resturi gasite din discursul tinut actorilor la a doua montare a piesei (imi pastrez caietele): "E timpul, dragi prieteni, sa ne impletim spaimele, sa topim intr-o spaima comuna - spaimele noastre. (Astazi le-as vorbi «despre mondializarea spaimei».) Spaima de-a fi spionati. Aceasta e prima tema de scandal, de nevroza si de excitatie a spectatorilor. Dupa cum stiti, ne-am propus sa regasim toate motivele scandalului si interzicerii piesei, toate temele ascunse. Tartuffe - de la un capat la altul - este imbibata de obsesia si mitologia secretului. Exista cel putin 8 situatii in piesa, numarate de mine meticulos, in care personajele sunt sau cred ca sunt spionate de cineva. Denis se ascunde in baie in timpul primei scene dintre Elmire si Tartuffe. Dorina «trage cu urechea» la discutia dintre Orgon si Marianne. Orgon sta ascuns sub masa, in timp ce Elmire il «seduce» pe Tartuffe, de fapt preparata mental si fizic pentru o partuza. Daca partuza este un gag, o fantasma a mea, ca si a foarte multor americani de altfel (37%) in orice caz, niciodata nu li se va spune actorilor indeajuns, ca daca Orgon iese de sub masa si impiedica siluirea (consimtita) a sotiei sale, daca il demasca pe omul in ale carui maini se afla strong-boxul, el isi pierde libertatea si, de ce nu, viata? Vom mai discuta despre asta, despre aspectul sulfuros, diabolic al acestei scene, deocamdata sa ne intoarcem la mitologia secretului. Trebuie sa intelegeti ca suntem in plin Orwell 1984. (De altfel l-am si depasit cu cateva luni.) Transparenta absoluta a gandurilor noastre este o datorie morala pe care o avem fata de putere. Orice secret este un protest, o piedica in manipularea noastra, care face parte din mecanica cereasca si statala. «A prince who sees into our inmost hearts» - spune personajul dublu Laurent-Ofiterul.
Pe scurt, dragi prieteni, Watergate-ul vostru si securitatea mea, ne vor ajuta sa intelegem prima dimensiune scandaloasa si contemporana a piesei."
"Pintilie, român fiind, a dat intregului spectacol o clara rezonanta central europeana (Tartuffe asa cum l-ar fi scris Havel sau Mrozek, mustind de aluzii politice printre momentele de bufonerie) insa din punct de vedere stilistic, energia sa face montarea remarcabil de americana" (Mike Steele, Minneapolis Star and Tribune, 3 august 1984).
Sunt impresionat de modul cum intuieste William A. Henry III, in Time, din 27 august 1984, cu titlul O lectie despre supraveghere, placerea pe care mi-o da balansul intre viziunea orwelliana si bufonada molieresca.
"Viziunea regizorului român Lucian Pintilie asupra piesei Tartuffe - imaginea unui stat totalitar, absurd, intesat de spioni - nu numai ca este justificata, dar aduce un omagiu piesei lui Molière - o satira indrazneata la adresa fervorii religioase gresit axata. Spectacolul lui Pintilie de la Guthrie nu va fi pe placul puritanilor, e mai degraba maniac decat manierat, abstract si auster in loc sa fie luxos, «de epoca» si isi permite libertati cu scenariul, fara sa umble la text. Si totusi rasul pe care-l starneste e rasul lui Molière. Frenezia haotica cu care se imparte dreptatea la sfarsit, nu e cu nimic mai arbitrara decat finalul de «happy end» al lui Molière. Iar umorul lui Pintilie, ca si al lui Molière, e zgomotos, neastamparat si fizic, intr-o maniera plina de duh."
Sau si mai departe, in finalul articolului, despre necesitatea topirii personajelor Laurent-Ofiterul.
"Servitorul, cea mai inspirata inventie a lui Pintilie, se dovedeste a fi spionul regelui, il doboara cu un glonte pe Tartuffe in final. (n.a. ticalosii nu platesc niciodata pentru pacatele lor, ci pentru ca sunt imperfecti in ticalosia lor. Tartuffe plateste pentru increderea pe care i-o acorda lui Laurent.) Unind intr-un singur personaj servitorul si mesagerul regelui, regizorul il transforma pe monarh intr-un tiran care isi lasa supusii sa sufere pentru a le spori respectul si dependenta. Aceasta schimbare vine dintr-o adevarata intuitie: asa cum spune Pintilie in programul de sala, piesa e plina de cazuri de oameni care sunt sau cred ca sunt spionati. Poate era nevoie de un est-european, de cineva care cunoaste mecanismele de supraveghere ale statului, pentru a surprinde implicatiile politice ale acestui element conventional de farsa. Dar pentru publicul din zona central-vestica a Americii, revelatia este perceptibil si convingator infricosatoare."
Care a fost, desfasurata sub ochii lui Ludovic al XIV, o alta scena - sursa de excitare, de indignare si de scandal? Evident faimoasa scena cu Organ ascuns sub masa.
Exact ca in Teorema, Tartuffe instaleaza in casa lui Organ o sexualitate difuza, passoliniana, in care nu exista categorii sexuale si in care fantasma homosexuala nu este decat una dintre multele pe care el vrea sa le elibereze. Care este astazi, in fata unui public puritan, dar bantuit de fantasme sexuale, echivalentul faimoasei scene "a ascunderii sub masa" - nerusinata si scandaloasa inca de la origine - si totusi consimtita de rege - care este echivalentul ei astazi, adica trei secole mai tarziu?
Nu a existat spectator - implicit critic - care sa nu fi fost tulburat de aceasta scena, asa cum am facut-o eu, atat de tulburati, incat unii - cei indignati - nu-si manifestau nici macar indignarea, pentru ca indignarea era o marturisire ca participasera la ceva inavuabil.
Bineinteles ca se radea, dar cand radeau, isi suprimau ei insisi rasul, de rusine ca au fost surprinsi. Erau, cum spunea un critic, "hohote de ras - incremenite".
Fotografia, care a interesat si a circulat cel mai mult in presa americana, este fotografia pacatoasa a celor trei. Cei trei pacatuiau sub ochii nostri si Tartuffe explica Elmirei (si publicului), ca Cerul nu mai este in ultimul timp potrivnic gasirii unui compromis, ca e mult mai dispus astazi sa inteleaga bucurii pe care alta data le considera pacate. Asta da, asta e intr-adevar scandalos, si ei ascultau cu gura cascata acest indemn diavolesc, autorizat pentru difuzare de o biserica mult emancipata.
"In scena in care sotul nu apare de sub masa, efectul este in general foarte comic.
Aici insa e inspaimantator. Nu e vorba de seducere? ci de viol (consimtit). Iar scena este atat de perfect tinuta sub control, incat se lasa o liniste mormantala in momentele in care de obicei nu auzi dialogurile de atata ras.
Nu vreau sa va las impresia ca piesa e lipsita de umor? este cel mai adesea extrem de comica, dar intr-un mod in care te face sa te infiori la fiecare hohot de ras.
Cred ca veti descoperi acest Tartuffe printre cele mai uluitoare si nelinistitoare montari pe care le-ati vazut vreodata" (Pentru 88.5 FM, Bob Mondello).
"Sa luam, de pilda, celebra scena a seducerii. Tartuffe este indragostit de sotia lui Orgon, Elmire (sublima Harriet Harris). Dar Orgon refuza sa creada ca unui om al bisericii i-ar trece prin minte sa-si faca de cap in asternutul lui. Pentru a-l face sa vada adevarul, Elmire il ascunde sub masa, il invita pe Tartuffe in camera si se supune inca o data inevitabilelor avansuri. Scena este de obicei de un comic neinfranat - sotia, cuprinsa de o mare verva; Tartuffe, cu mainile peste tot; iar sotul, are ochii mari de perplexitate, de fiecare data cand scoate capul de sub fata de masa.
Dar Pintilie abordeaza problema diferit. De aceasta data Tartuffe se misca cu incetineala deliberata a unei cobre care se pregateste sa atace. Este in joc echilibrul mental al femeii. Servitorul lui Tartuffe intra impasibil, abia auzit, in scena. Incepe si el sa se distreze cu Elmire. Miza s-a schimbat drastic. Un joc amenintator in doi, s-a transformat intr-unul pervers in trei. O vedem pe Elmire, care nu mai are puterea sa se opuna, cedand atingerii degetelor care se joaca pe spatele ei si neputand sa se impotriveasca buzelor otravitoare care o saruta obraznic pe gura. In linistea care cade brusc peste public, se poate auzi pana si fosnetul rochiei ei de matase.
Scena abunda in tensiuni interzise. Si atunci ne amintim ca la vremea sa Tartuffe a fost intr-adevar considerat socant si subversiv. Pintilie i-a redat aceasta dimensiune, dar pentru zilele noastre. De la un cap la altul piesa indeplineste doua roluri - nu il pierde din vedere pe Molière, dar tine cont de actualitate. Vibratiile - intre atunci si acum, intre actori si public, sunt electrizante" (David Richards - Washington Post).
"Pintilie ne socheaza pe mai multe planuri. Primul si cel mai direct este cel pur fizic si teatral, unde regizorul foloseste toate armele - comedia bufa, cazaturile in popou, efectele comice prin actiune, echivocul, gafaielile excitate, jocul dus pana la limita isteriei. Unele dintre ele sunt nerusinate si absolut toate sunt minunate, stilul comic este fortat pana se apropie de limita pericolului, un teatru care transcende scandalosul incat devine de-a dreptul ametitor.
In celebra scena a seducerii, cand ea ii opune rezistenta, Tartuffe il cheama pe servitorul sau Laurent, un tanar armasar, sa o mangaie, sa o dezmierde si sa o seduca, ceea ce face cu atat de mult succes incat Elmire ajunge chiar sa-i faca semn sotului ascuns sub masa sa nu iasa prea curand. Este limpede ca si ea a cazut prada puterii lui Tartuffe" (Mike Steele, Minneapolis Star and Tribune, august 1984).
"Una din multele lovituri de maestru ale d-lui Pintilie este sa-i dea lui Tartuffe un servitor mut (care se dovedeste a fi unul din personajele cele mai putin inofensive). Il ajuta pe Tartuffe cu sutana, cu autoflagelarea zilnica, dar este si un partener sexual. Isi plimba incet si senzual degetele pe spatele gol al Elmirei, ii saruta ceafa si ea e ca si pierduta. Poate ca ati mai vazut Tartuffe, dar vi s-au aburit vreodata ochelarii?" (Hap Erstein, The Washington Times, 15 martie 1985).
"Cei mai buni regizori reusesc sa realizeze o lectura ciudat de convingatoare a unei mari piese, asa cum face Pintilie cu Tartuffe la Guthrie Theater. Scenariul e schimbat, dar intr-un mod care scoate la lumina temele latente, aplicabile exact la zilele noastre. Finalul lui Pintilie, de exemplu, spre deosebire de al lui Moliere, nu este un «happy end» - scrie Dan Sullivan - pentru care comunitatea teatrala americana are un soi de respect mistic" (Los Angeles Times, septembrie '84).
Da, intr-adevar, finalul meu nu este un "happy end" - desi dupa finalul "molièresc" rostit de ofiterul regal si nu de Laurent, noul impostor, se poate inalta, marturisesc eu dupa aproape 20 de ani - un "happy end" de gheata, sinistru si nelinistitor. Dar atunci asa l-am construit, intr-o perspectiva apocaliptica. Folosind cele mai arhetipale clisee din imaginarul american inchinat catastrofei. Catastrofa - si mitologia ei - cele care au dictat legile noului imaginar al lumii si care, intr-un mod mult mai direct decat se crede, sunt la originea exploziei somptuoase din 11 septembrie!
La prima montare de la Guthrie eram mai modest, daramam doar, prin patrunderea unui Ford 1930, peretele din fund al casei lui Orgon. La a doua montare, la Arena Stage, prinsesem gustul, am daramat tot teatrul, toti peretii spitalului de nebuni in interiorul caruia se afla inchis publicul inspaimantat, planseul apoi, subsolul teatrului dezvaluindu-si toate intestinele de cabluri si tuburi si abia atunci s-a putut auzi replica lui Tartuffe, repetata la haut parleur, replica-cliseu a filmelor politiste americane, dar traducere riguroasa a textului molieresc "Stay right where you are?" Stay right where you are - in timp ce elicopterul ateriza peste ruine.
Aici critica devine deliranta, reapare cuvantul dupa care ma topesc, filtreaza. Filtreaza imi spune, nu interlocutorul din ceata, ci un prieten critic. Ce sa filtrez, domnule? Am o suta de articole, toate, mai mult sau mai putin asemanatoare, ce sa mai filtrez, toate sunt filtrate si rasfiltrate, dar cartea asta e si un document, nu numai despre sfasierile mele, e un document de istorie teatrala si cinematografica, cu desavarsire ignorat in România. Filtreaza! Ce, crezi ca Fellini ar fi facut asta, uite lista celor care m-au catalogat drept geniu, pai lui Fellini ii convenea, el chiar era un geniu, filtreaza, bine, spun eu brusc mohorat, filtrez, e adevarat ca exista cuvinte de lauda excesive, inhibante ca niste obscenitati, filtrez dar mai las un singur citat, pentru ca intotdeauna am visat ca spectacolele mele violente si intunecate sa aibe gratia si transpunerea baletelor lui Aldo Nicolais, e un citat din Washington Post, uite-l: "In cazul unui spectacol care starneste atata frenezie, provoaca atatea hohote de ras si lasa in urma atata moloz, ar putea parea nepotrivit sa vorbim de eleganta. Dar, intr-un fel sau altul, cuvantul e de neevitat. Fermecatoarea traducere in versuri a lui Richard Wilbur contribuie si ea. Ca si decorurile si costumele sotilor Boruzescu, de un formalism auster si totodata frumos. Dar pana la urma eleganta vine de la Pintilie, de la autenticitatea artei sale si coerenta viziunii sale neinfricate."
Trecerea meteorica (hlestakoviana) a lui Mondale prin Minneapolis tulbura echilibrul nostru precar de exilati. Liviu crede ca Mondale, si nu atat Mondale cat echipa lui electorala va gasi - intr-un oras de puritani incrancenati ca Minneapolis - inacceptabila imaginea finala a lui Laurent-Ofiterul, noul Tartuffe, noul impostor, imbracat in costum de pastor, asa cum este in spectacolul meu, si propune inlocuirea cu un costum civil.
Revad scena din 1972 (pag. 15) cand "prabusit in pat si cu mainile rasucite la spate", refuz orice dialog cu Liviu, Toma si Clody, care ma roaga sa fac modificari la Revizorul. Epilogul e cunoscut. Nu am facut nici o modificare si Liviu a fost dat afara din postul de director.
Dupa 13 ani, la 15.000 de kilometri distanta de Bucuresti se rejoaca (in absenta lui Toma, dar altfel cu aceeasi distributie) absolut aceeasi sceneta din 1972 (pag.15).
Liviu si Clody imi cer nelinistiti sa fac aceasta modificare.
- Alte modificari nu vrei? (Gandindu-ma la partuza si la cei 15 copii care canta Exultate Jubilate de Mozart - pe care mi-a sugerat-o Marie France, dandu-mi-o s-o ascult la telefon).
- Nu. Atat.
- O fac, nu e nici o problema, dar e perfect inutil. A facut-o si Molière, dupa trei ani de interdictie a piesei, exista textul scris al lui Molière, plangerea adresata regelui din care reiese ca trucul imbracarii in civil al lui Tartuffe n-a tinut. Scandalul piesei porneste din alta parte.
- Despre asta sa nu mai vorbim - spune incet Liviu, care rosise ca un adolescent (asa cum a fost, este si mereu va fi) cand i-am povestit prima oara scena in trei.
- E inutil, dar o fac. Americanii au depasit de mult de tot acest nivel de lectura al simbolurilor. Acesta e intr-adevar un mare castig al democratiei americane - de care ei nici nu-si mai dau seama macar.
Am facut bineinteles modificarea. As fi facut orice modificare mi-ar fi cerut. As fi facut si altele mai radicale. Din fericire pentru spectacol nu mi le-a cerut. Liviu Ciulei era singura persoana din lume de a carui, nu atat parere, cat simpla dorinta, as fi tinut seama, daca si-ar fi manifestat-o. A avut nobletea sa nu si-o manifeste.
Modific deci costumul. Nimeni nu intelege de ce, dar e un fapt fara interes, uitat in secundele urmatoare.
Extraordinar e insa ca pastorul local care dirija cei 15 copii ce cantau Exultate Jubilate la sfarsit (fara sa stie ca participa la imaginea cea mai diavoleasca a spectacolului, un centru de antrenament care foloseste Mozart pentru perfectionare in arta imposturii), vine la mine a doua zi si cu o foarte emotionanta curatenie (in mod ciudat asemanatoare cu a lui Liviu) ma intreaba foarte, foarte timid:
- Domnule Pintilie, permiteti-mi o intrebare, de ce nu mai vine la sfarsit Peter Francis Jones (Laurent) in costum de pastor? (Atentie, adica exact acelasi costum pe care-l folosea el cand dirija Mozart.) Era foarte vesel. Radeam cu totii. Iata cum arata un om liber. Cu un singur simbol nu glumesc ei. Cu steagul american.
Si totusi era s-o incurc cu Mondale. (Desi era doar inceputul timid a ceea ce curand a devenit isteria masurilor de securitate.) Asistam din culise la spectacol. Gasisem un unghi din care puteam sa controlez admirabil expresia de gheata a doamnei Mondale in timpul partuzei. Persoana mea era ingaduita de pistolarii domnului Mondale, intrucat fusesem prezentat ca directorul spectacolului.
Ne apropiam de climaxul spectacolului. Actorii - printre care Tartuffe si Laurent - se urcasera deja in masina care trebuia sa perforeze zidul din spate al decorului si sa-l prabuseasca. Pistolarilor, care tremurau de emotie, li se explicase de 10 ori scena. (Adica sa nu faca aceeasi confuzie ca cea a soldatului englez cu "antebratul" lui Othello.) Laurent se antrena cu pistolul - facand acea miscare de rotatie rapida, faimosul cliseu al filmelor americane - cand brusc de langa mine se desprinde un urias pistolar negru, care se repede spre Laurent si-i smulge pistolul din mana. Laurent si-l recupereaza pe loc, peste un minut trebuie sa intre in scena, trebuie sa-l impuste pe Tartuffe, amandoi trag cu furie de pistol, eu nu inteleg inca nimic, apar ca din pamant mediatorii, in ajutorul negrului vigilent sar si ceilalti pistolari ai lui Mondale, mediatorii explica, timpul curge, nu, nu e pentru Mondale pistolul, aici e teatru, e fictiune, e pentru Tartuffe pistolul, cu pistolul asta nu se intra in scena, arata negrul pistolul, pentru ca intre timp l-a recuperat, e momentul in care inteleg si-mi pocneste un vas de sange in cap, tip ceva in engleza, apoi o intorc pe româneste, numai pe româneste, ceea ce ei inteleg mult mai bine, daca nu-i da pistolul imediat ies pe scena si opresc spectacolul (e numarul meu favorit de 20 de ani). Negrul e blocat, cu gura cascata, ma duc direct la Mondale si opresc spectacolul. Privindu-l in ochi ma indrept lent spre scena, negrul hipnotizat restituie pistolul, Fordul demareaza, casa se prabuseste, prin moloz si fum pistolarii cauta sa descifreze silueta lui Mondale, a doamnei Mondale, care n-a schitat un suras tot spectacolul si a celor doi copii, deliciosii Eleonor si William, care s-au stricat de ras, de la inceput pana la sfarsit.
Mrs. Mondale tocmai ma intrebase de ce scena ascunderii sub masa a lui Orgon nu se mai face asa cum o invatase ea la scoala, iar eu ii explic ca aici este vorba de o tentativa de partuza a lui Tartuffe, impreuna cu camaradul sau de impostura si partenerul sau sexual, ca Orgon nu iese de sub masa pentru ca Tartuffe este in posesia unor secrete asemanatoare cu benzile lui Nixon, dupa cum s-a remarcat atat in Time cat si in Washington Post, ca, pe scurt, e o viziune a mea, dintre cele mai haioase ale spectacolului, pornita de la o statistica ce arata ca 37% din americani au deschidere si curiozitate pentru astfel de fantasme sexuale.
(Fragment din volumul de memorii bricabrac, in curs de aparitie la editura Humanitas)
