Pe aceeași temă
„Nu te mai putea opri nimeni să scrii sau să spui despre ce s-a întâmplat mai demult, dar blocajul stătea altundeva și făcea parte din jocul spaimei şi al traumei”. Se ajunge târziu la această frază, dar ea vine să-i confirme cititorului ceea ce a simțit până atunci.
După ce a publicat câteva volume de proză scurtă şi a scris câteva scenarii de film, Augustin Cupșa (de formație psihiatru) revine la roman, de data asta la Ed. Trei, cu romanul 3300 de perechi de palme, titlu înșelător, dar care atrage atenția imediat.
Scriitorul construiește un roman complex, pe mai multe planuri, alternându-le, şi revizitând episoade dramatice istorice, ca Primul şi Al Doilea Război Mondial, în care protagonist este bunicul eroului narator din planul prezent, care se oprește la anul 2018 și la demonstrația din 10 august.
În timpul prezent, un jurnalist caută subiect pentru un reportaj şi începe o călătorie prin țară alături de o tânără care își caută mama dispărută. Ce poartă cu ea e o fotografie în care fetei i se pare că vede niște geamuri de spital și se îndreaptă inițial spre un spital TBC. Lângă jurnalist, căutarea ei este asemenea unei înaintări prin ceață, nu doar pentru că nu găsește dovezi sau informații concludente, ci mai ales pentru că toată căutarea lor prin țară, ajungând și la familia jurnalistului, este marcată de o ceață metaforică și care caracterizează însăși atmosfera generală din jur. Viața celor pe care îi întâlnesc nu este deloc una normală, așezată, nicăieri, oamenii simpli cunoscuți sunt supraviețuitori într-o lume postcomunistă care prezintă sechele multe de dinainte de ’89, în care traiul cotidian e foarte dificil, iar sufletele sunt rănite și ei funcționează din inerție.
În același fel, în planul mereu paralel, bunicul eroului înaintează cu greu, exact ca prin ceață, pe frontul din Primul Război Mondial. Foamea, frica și pericolele sunt tipice unui război, dar ele se prelungesc și după aceea, mereu, ajungând la Al Doilea Război, mai apoi în comunism și, în cele din urmă, în postcomunism.
Miza romanului este de a pătrunde în toate aceste epoci românești, în căutarea unui sens existențial care e inițial al eroului, al familiei, apoi al neamului său. Pe linia bunic-tată, eroul rememorează și reflectează la felul în care Istoria și-a pus amprenta, de multe ori traumatic, pe niște destine, deturnând un curs firesc al evenimentelor, punându-și deci pecetea agresivă pe trupuri și suflete. În plus, capitalul de suferință se transmite transgenerațional, crede eroul. Întrebării nerostite a eroului, dar care se subînțelege în permanență, „cine sunt eu?”, i se adaugă întrebarea „de ce sunt eu așa?” și, apoi, „de ce suntem noi, ca neam, așa?”. E un „de ce?” care ajunge direct la istoria unui neam care nu a avut niciodată răgaz, nu a avut viață tihnită și deci nici capacitatea de a se dezvolta, decât foarte târziu şi nu prea mult.
Aplecându-se asupra momentelor-cheie din istoria românească a sec. al XX-lea, scriitorul (re)compune o hartă a trăirilor individuale și colective în care se poate identifica şi cititorul, dacă nu a făcut parte din clasa privilegiaților de la Putere. Textul îi amintește mereu pe cei de la Putere, dar se ocupă numai de cei care suportă Istoria.
Maparea merge până la un timp prezent, în care eroul nu se mai recunoaște. Nu pentru că a ajuns să trăiască și la Paris, unde o femeie urmează să îi nască un copil, ci pentru că în perioada postcomunistă societatea s-a schimbat de la un moment încolo într-un mod în care el, copil fiind la Revoluție, simte că nu mai are loc: „Cine sunt toți oamenii ăștia?...Până la un moment a reușit să le urmeze firul, să meargă odată cu schimbările mărunte ale timpului, apoi parcă au făcut o piruetă și l-au lăsat în afara lor….Și apoi? Toate lucrurile merseseră atât de natural, copiii ăștia nici nu aveau habar de ce fusese atunci și nu le erau datori în niciun fel. …Stătea ca hipnotizat de ceva care îi scăpa vederii. Era deja prea bătrân, bun de dat la o parte?”.
Cu alte cuvinte, șirul vieților traumatizate, de la bunicul războaielor la tatăl din comunism și la fiul din ultima parte a comunismului și prima parte a tranziției, ajunge să se rupă undeva după anul 2000, iar lumea cea nouă este dezinteresată și incredulă cu privire la trecut, într-o inconștiență, ignorare și consumerism față de care eroul se simte complet străin.
Tânăra de lângă el, care face poze obsesiv în călătoria lor, încearcă să surprindă ceva dintr-o realitate care-i scapă și ei, dar preia și pasiunea mamei dispărute, care fusese fotograf. Amândoi par decupați din realitatea pe care totuși vor să o exploreze, iar dialogurile dintre ei sau cele cu membrii familiei lui au ca subiect paradoxurile din societate și neajunsurile ei. Nu este documentație jurnalistică, ci nevoie de comunicare și de înțelegere a unor lucruri lăsate neexplicate, a unor suferințe mocnite și care cer recunoaștere măcar.
Pătrunzând încet în povestea familiei sale, eroul reînvie scene legate de tatăl său, apoi portretul unei bunici, care murise dintr-o eroare medicală tocmai când îi intrase cancerul în remisie. Medic legist, tatăl eroului oferă prin meseria sa și modalitatea prin care eroul însuși (re)creează realitatea: chirurgical, rece, fără ezitări, cu precizie, disecând tot, mergând până la capăt, ca un bisturiu. Acest model medical e reiterat de figura unui prieten din tinerețe al eroului, prieten ajuns medic într-un spital TBC, care își aranjează un birou „uman” într-o clădire sumbră și alienantă.
Boala devine o figură care poate fi lesne transferată asupra istoriei înseși a neamului, istoria românească din sec. al XX-lea este asemenea unei boli care nu se mai vindecă, de-a lungul regimurilor. Acasă, undeva la țară, deși nu s-a simțit acasă nicăieri, depănând amintiri și găsind și niște răspunsuri la întrebările sale, eroul simte nevoia să se prindă de ceva concret, care se dovedește a fi pământul. De aici cele 3300 de perechi de palme… de pământ. Pământul familiei.
Sunt memorabile multe scene, de la cele care reînvie frontul de luptă, admirabilă reconstituire pentru un autor, situate foarte departe de ultimul război, până la execuția, în anii ‘50, a unui deținut, într-un lan, de la lecția de disecție de la morgă, atât de științifică, încât cheamă nevoia de transcendent, la scena manifestației din 10 august din Piața Victoriei, a mulțimii gazate și neputincioase în fața batjocurii. Acolo, la manifestație, tânăra fotografă are impresia că o vede pe mama ei și se repede în direcția aceea ca spre o salvare miraculoasă din toată tristețea.
Jurnalistul care pleacă mereu după fapte, pe care să le relateze cât mai obiectiv posibil, se vede nevoit să constate că reportajul în căutarea căruia se află este altceva, mai amplu și mai adânc, despre el și despre comunitatea lui, și, mai ales, că are nevoie să găsească emoția, nu o viziune neutră: „Ca să aduci adevărul la lumină, trebuie să-l găsești și, ca să-l găsești, trebuie să te eliberezi de toate emoțiile, de dureri, adevărul e ascuns în trecut, dar emoțiile îți tulbură imaginea, ca o furtună de praf, trebuie să le lași în urmă și să ții drumul drept… dar cum să scapi de emoții, când tocmai emoțiile spun adevărul? Nu mai contează, de fapt, nimic altceva decât ceea ce simți, iar povestea e adevărată doar atunci când te doare”. Călătoria are loc într-un spațiu geografic, dar este mai ales interioară.
Romanul 3300 de perechi de palme este o incursiune în memoria colectivă românească a sec. al XX-lea şi a începutului de sec. XXI, căutând sensuri într-o desfășurare care se transformă în destin. Nu este o lectură ușoară, este un roman pentru cititori experimentați. De la vederi panoramice la descrieri oferite parcă de microscoape puternice, nu se intră și nu se rămâne ușor în lumea lui Augustin Cupșa, dar la final parcursul a meritat.
Un roman foarte ambițios, prin construcția epică, profunzimea plonjării în memoria colectivă și capacitatea de a recrea lumi mai mici, apoi mai mari, analizând suferințe individuale și colective, într-o căutare perseverentă de sens, în care autorul folosește mijloace multiple și ajunge cu proza sa la alt nivel.
