(Te) scapa cine poate

Erwin Kessler | 06.11.2008

Pe aceeași temă

Recenta Expozitie „Ion Dumitriu“ (1943–1998) de la Galeria Posibila reprezinta inca o etapa dintr-un con­sec­vent efort al acestei galerii de a-l pozitiona tot mai bine pe scena artei actuale pe artistul disparut in urma cu zece ani. Nu mai departe de anul trecut, Galeria Po­si­bila i-a dedicat lui Ion Dumitriu cea mai importanta pu­bli­catie independenta editata pana acum de o galerie co­merciala din tara, Groapa de gunoi, un volum caldu­ros, consistent si spectaculos, fara stridente, cu fotogra­fii­le artistului si, printre altele, cu texte de Mircea Car­ta­res­cu, Ion Grigorescu, Vasile Ernu si Caius Dobrescu. Ex­pozitia de acum este realizata cu aceeasi afectiune si cu­minte inventivitate, ca un cuib in care personalitatea dia­fana si totusi pregnanta a artistului este asezata cu o da­ruire umana rara in mediul galeriilor autohtone, preo­cu­pate in exces de a se prezenta in chip pur si dur, ca spatii albe, aseptice, neutre, seci, tehnice si profesio­nis­te, adevarate acceleratoare de particule ideatice si mon­de­ne puse sa se izbeasca in vid pana la dezgolirea nu­cleului net pecuniar al faptelor de arta. Unica in felul ei, in expozitia de la Galeria Posibila nu doar s-au pus tablouri pe pereti, ci pe stative culisante, ce pot fi manui­te de privitor dupa pofta inimii. In plus, a fost conjurata chiar prezenta artistului, investindu-se in capacitatea unui spatiu expozitional de a emana viata unui om si mai pu­tin productia sau ideologia unui artist. Inainte de a fi un artist, aureolat, ca orice artist, de nimbul searbad al ce­lui care vede si stie mai mult decat ceilalti, Ion Dumi­triu a fost un om captiv, prins in viata ca in gheata, atent si atasat de tot ce sta sau misca in preajma sa, de la gu­noa­ie pana la incoltirea cartofului. Intrarea in inca­pe­rea centrala a galeriei este decupata chiar dupa conturul chipului artistului, iar inauntru, pe rafturi si policioare muiate-n clarobscur de catifea, sunt insirate fiare, sticle, lem­ne, oscioare, poze, caiete, o particica din multitu­di­nea de curiozitati din care interesul nemasurat al artis­tu­lui compunea caleidoscopul infinit al unei lumi imposibil de redus la o teza, la un simbol, la o unica practica ar­tis­tica. Din aceste cioburi de fragmente, privitorul este liber (efectiv liber) sa alcatuiasca forme, teme, intelesuri, asa cum au si facut copiii invitati de galerie sa compuna, cu mainile lor, in voie, toate aceste franturi in intreguri pro­vi­zo­rii, imagini care pot fi oricand rearanjate, cu alta noi­ma, sub alte chipuri. Miezul expozitiei sta nu in opere, ci in capacitatea de a prezenta existenta lui Ion Dumitriu drept sensul artei sale, o arta de a trai imediat sub epi­der­ma zilelor si a lucrurilor, de a fi intim si cald cu cele ce se afla la indemana, de a fi mereu in largul sau intr-o lume polifonica si contradictorie, care pe multi i-ar face sa o ia la sanatoasa, catre luminisurile impecabile ale idei­lor proprii, clare, morale, superioare. Evident, expo­zi­tia preda si o lectie, lectia apropierii intr-o lume obsedata de apropriere, lectia identificarii intr-o lume alienata in derive, lectia asezarii simpatetice intr-o lume rupta prin dis­tantarea critica, lectia blandetii intr-o lume ravasita de un amuzament brutal, dar, deasupra tuturor, lectia ab­ti­ne­rii marinimoase de la sens intr-o lume a suspiciunii, stig­matizata de intelesuri facile si fatale.

Cu cine ramanem?

 

Dar expozitia Ion Dumitriu de la Galeria Posibila pu­ne si o problema pe care, cu intregul lor tumult de consa­crari provizorii si precare, expozitiile si evenimentele ar­tis­tice actuale tind sa o oblitereze: anume cine, de ce si cum reuseste, in arta timpului nostru, sa supravietuiasca propriei disparitii fizice? Care dintre artistii importanti, re­cent disparuti, au continuat si continua sa fie prezenti pe scena artistica a anilor nostri? Prin ce mecanisme si pro­ce­dee? Fireste, daca ne-am supune superficial cano­nu­lui cultural curent, nici nu ar mai fi nevoie sa cautam su­pra­vietuitori; o civilizatie a consumului si efemerului pre­cum cea actuala nu mai are nevoie de transgresori catre eternitate. Pare greu de imaginat ca oamenii care au mers cu metroul, au fumat Carpati si au privit Telejur­nalul, la fel ca si aceia care se aprovizioneaza din hiper­mar­keturi bulgaresti, beau cafea decofeinizata, au cre­dite bancare si trei telefoane mobile pot sa faca un salt transistoric din cotidian catre etern. La prima vedere, tot ceea ce este e facut pentru a fi devorat fara rest de ma­xi­larul aici si mestecat pana la indistinctie de mandibula acum. Persistenta si influenta unei opere dincolo de via­ta autorului ar fi, prin urmare, doar un accident lipsit de con­secinte semnificative, usor de deconstruit in com­po­nen­tele sale de interese economice si politice. N-ar fi eternitate reala, ci un simplu aranjament de culise al celor ramasi in viata. Viteji sunt cei ce gandesc asta, doar pana cand realizeaza ca in spatele lor se strange, cu vremea, un munte de efemeride de acest fel. Iar sin­gura justificare a acestui munte ar fi rezistenta lui la apele repezi ale timpului. Realitatea arata ca aceasta re­zistenta nu numai ca exista, ci este uneori surprin­za­toa­re, la fel ca si reversul ei, stergerea galopanta de pe pre­zentul vizualului nostru a unor marci majore, ce pareau indelebile. Disparitia lui Ion Bitzan (1924–1997), de pil­da, artist complex si versatil, creator de scoala in de­sign-ul autohton, care s-a jucat cu materiale si culori, dar si cu focul artei oficiale, din anii ’60 pana in anii ’90, a lasat ceva mai putin decat un gol. Nici directiile des­chi­se de el, nici disputele politice ce puteau fi declansate de opera nu au parut sa mai intereseze dupa moartea sa. Cu tot cu bune si cu rele, Bitzan a fost dat uitarii. Nu din decenta, ci din indiferenta. Chiar daca, pana in ul­ti­me­le sale clipe de artist devorat de propria vocatie, Bitzan a continuat sa creeze o arta de (neo)avangarda, aparent bine cuplata tehnic la problemele ridicate de mijloacele artistice neconventionale si, desi expunea cu asiduitate in contemporaneitate, el era perfect paralel cu aceasta, cu miscarile de profunzime in curs de manifestare. Bitzan doar semana cu arta vremii sale; el a disparut ca opera atunci cand a disparut fizic, tocmai pentru ca arta sa nu era o sursa pentru arta celorlalti, ci un reflex al acesteia. O surpriza la fel de mare a constituit-o disparitia de pe scena artei actuale a operei lui Horia Bernea (1938–2000), unanim aclamat drept cel mai important artist au­to­hon al vremii sale. In ciuda faptului ca, in ultimii ani de viata, Bernea a realizat mai multe expozitii personale im­presionante, cu succes de masa, printre care si o ampla retrospectiva la Muzeul National de Arta, si in ciuda faptului ca apropiatii au incercat sa-i resusciteze mitul printr-un album publicat in 2007, relevanta si influenta lui ca artist s-au evaporat pur si simplu din constiinta pu­blica. Doar calitatea sa de organizator al Muzeului Ta­ranului Roman il mentine in memoria colectiva (zilele aces­tea i-a fost deschisa o expozitie omagiala chiar la Muzeului Taranului Roman), in timp ce pictura sa som­no­leaza deja in colectii publice si private, fara a fi vreo­data deranjata de interesul curatorilor sau istoricilor de arta sau de vreo rabufnire a gustului prin casele de lici­ta­tii. Nici (neo)avangarda abil profesata de Bitzan si nici scandalul aventurilor ideologice compromitatoare ale acestuia nu au reusit sa trezeasca pasiunea publicului dupa disparitia artistului, la fel cum nici neoortodoxismul riguros (chiar daca pe alocuri sulfuros) al lui Bernea, ideologic fara pata, militant si contagios, care a facut atatia emuli, nu a reusit, la randul lui, sa-l pastreze pe artist in lumea artei vii, dupa disparitia sa. O explicatie a acestei situatii poate fi si aceea ca atat Bitzan, cat si Bernea erau reprezentanti (de marca, dar tot repre­zen­tanti) ai unor curente, ai unor orientari, care, odata cu dis­paritia liderilor (iar uneori chiar din timpul vietii aces­tora), si-au gasit inlocuitori pentru protagonistii principali, pusi intr-un con de umbra chiar de succesul propriului mo­del, preluat din mers de cei care au devenit prota­go­nisti dupa disparitia figurilor de prova. Atat Bitzan, cat si Bernea (ori Baba etc.) au acoperit perfect un rol si un loc, o pozitie bine trasata pe scena artei, nici necesara, pro­babil, si cu atat mai putin suficienta pentru a obtine un bilet in masina timpului. Ei au enuntat si tratat teme mari, au facut experimente, au provocat evenimente si au evocat sentimente puternice, marcand, prin operele lor, momente cruciale ale artei noastre. Dar, dupa dis­pa­ri­tia autorilor, pozitia lor de „genii“ individuale (dar esen­tialmente publice) nu a mai putut tine in spate lucrarile incapabile sa respire singure, dar mai ales incapabile sa defineasca o atmosfera, o asezare in lume si o pozitie umana distincta care sa poata fi retraita, impartasita celorlalti, adica ceea ce numim, de fapt, opera, duhul pe care il emana lucrarile si viata unui artist si care nu e tot­u­na cu al sau curriculum vitae sau cu indexul lucrarilor sale. In locul lor a ramas, atat pentru Baba, cat si pentru Bernea sau Bitzan, un catalog cu lucrari de arta, simpla har­tie uscata, fara suflare.

 

De ce raman ei?

 

Nu e de mirare ca singurii artisti, relativ recent dis­pa­ruti, care continua sa fie (re)descoperiti si promovati ac­tual­mente sunt Ion Dumitriu si Florin Mitroi (1938–2002). Prezentat si in aceasta vara (18 iulie–10 august) la Galeria Carturesti, cu o expozitie itinerata de la Muzeul Bru­kenthal, Florin Mitroi este, probabil, adevarata reve­latie a deceniului trecut, si nu doar prin faptul ca o mare parte dintre cei mai semnificativi tineri artisti din scoala excesului de la Bucuresti (atat de opusa actualei scoli de gri de la Cluj, celalalt pol al artei noastre recente) i-au fost elevi – Gorzo, Alexandru Radvan, Suzana Dan –, ci mai ales prin nebanuitele fete ale unui artist retras timp de 40 de ani in recluziunea atelierului sau ca in transee, de unde si-a dus propriul razboi tacut cu sine si cu lu­mea, creand mii de victime in pictura si desen, pe sticla si pe tabla. Tacut, cumsecade si politicos in afara, Mitroi era un excesiv in atelier, obsedat de (auto)mutilare si suicid, strivit de demascarea violenta a brutalitatii si urii, a suspiciunii si ipocriziei, a minciunii si cinismului, a ura­te­niei si decaderii, a lasitatii si nimicniciei ce i-au coplesit viata fara intrerupere, din comunismul anilor ’60 pana in consumismul anilor ’90. Entuziasmul negativ in rafuiala cu lumea l-a transmis aproape intact elevilor sai, marcati pro­fund atat de claritatea si de esentializarea formala riguroasa promovata de Mitroi, de taietura limpede si alerta a figurilor, cat si de lipsa sa de retinere, de refuzul ori­carui compromis in proferarea intempestiva a rautatii, a uratului, a durerii, a exasperarii. Lucrand pentru sine, existand, ca si Ion Dumitriu, doar pentru sine, opera lui, ca si aceea a lui Ion Dumitriu (dar la antipodul afectiv al acesteia, asa cum patima este la antipodul blandetei), este un monument de intimitate, de interioritate, intr-o lume a aparentelor, a exterioritatii.

Discretia, distantarea de tot ceea ce inseamna ge­nia­­litate, pozitionare sociala si politica majora pe scena ar­tei, ocolirea oricaror manifestari demonstrative, retra­ge­rea intr-o „cercetare“ de atelier ferita de intelectualis­me, de ambitii teoretice si de prozelitism factice, inca­pa­ci­tatea funciara de a specula pe idei mari, pe mijloace artistice de varf sau pe stilistici flatante au facut din cei doi artisti un model de antimodelism. Nici unul si nici ce­la­lalt nu transmit teme si teze publice majore si tablou­ri­le niciunuia dintre ei nu atenteaza bombastic la statutul de capodopera, nici prin dimensiuni, nici prin icono­gra­fie, nici prin executie. Ion Dumitriu picta ceea ce il lega­na, iar Florin Mitroi picta ceea ce il rodea. Dar ambii fa­ceau nu arta, ci existenta autentica. Autori de tablouri in egala masura straine de fast si de asceza, Ion Dumitriu si Florin Mitroi sunt, intr-un anumit sens, artisti ai bunei ma­suri. Nici unul si nici celalalt nu au facut o arta care sa aiba ca miza „marile probleme ale artei contem­po­rane“. Arta lor se desfasoara exclusiv intr-un spatiu pri­vat, aparent atemporal prin sudarea imediata la coti­dian, si nu la transcotidianul ideilor sustrase existentei. Bernea, Bitzan sau Baba au fost apostolii competenti ai unor lumi ideatice, stilistice, experimentale, simbolice, ai unor lumi exterioare, in timp ce Ion Dumitriu si Florin Mitroi au fost prizonierii unor lumi fizice proprii, incalcite, strict interioare. Ei au avut de-a face cu timpul lor, si nu cu conventiile relevantei din vremea lor, cu ceea ce era, in chip cultural (asadar constient si, prin urmare, loc co­mun), considerat important, major ca tema sau ca per­spec­tiva. Ion Dumitriu si Florin Mitroi nu s-au ridicat critic, intelectual sau cultural deasupra timpului lor. De aceea, intimi cu propria lor viata, ei sunt inerent mai sem­nificativi pentru trairea vremii lor decat cei care si-au depasit, cu gandul (si, frecvent, doar in gand), timpurile sub care s-au aflat. Perpetuu curiosi si niciodata edifi­cati, Ion Dumitriu si Florin Mitroi raman adanciti, scufun­dati in viata de zi cu zi ca intr-o apa adanca. Tocmai acesta este secretul relevantei lor autentice si al su­pravietuirii actuale: ei sunt printre putinii artisti care nu contureaza o pozitie ideologica pe nisipurile miscatoare ale existentei, ci lasa sa apara la suprafata intregul nein­­te­les profund al fiintei absorbite in lumea ei imediata. Fie ca este vorba despre lumea obiectelor (la Ion Dumitriu) sau aceea a afectelor (la Florin Mitroi), ambele opere ema­na starea de a fi in lume cu grija, fie ea sub forma atentiei infinite a lui Ion Dumitriu, fie sub forma alertei neintrerupte a lui Florin Mitroi. Intr-un moment in care omul este intoxicat de lume si de lucruri, cei doi artisti pro­clama, cu durere si bucurie, ca totul se afla inca acolo si nu in alta parte, in lume si in lucruri, in trairea lor fara rest si fara idee, doar cu grija.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22