Pe aceeași temă
Recenta Expozitie „Ion Dumitriu“ (1943–1998) de la Galeria Posibila reprezinta inca o etapa dintr-un consecvent efort al acestei galerii de a-l pozitiona tot mai bine pe scena artei actuale pe artistul disparut in urma cu zece ani. Nu mai departe de anul trecut, Galeria Posibila i-a dedicat lui Ion Dumitriu cea mai importanta publicatie independenta editata pana acum de o galerie comerciala din tara, Groapa de gunoi, un volum calduros, consistent si spectaculos, fara stridente, cu fotografiile artistului si, printre altele, cu texte de Mircea Cartarescu, Ion Grigorescu, Vasile Ernu si Caius Dobrescu. Expozitia de acum este realizata cu aceeasi afectiune si cuminte inventivitate, ca un cuib in care personalitatea diafana si totusi pregnanta a artistului este asezata cu o daruire umana rara in mediul galeriilor autohtone, preocupate in exces de a se prezenta in chip pur si dur, ca spatii albe, aseptice, neutre, seci, tehnice si profesioniste, adevarate acceleratoare de particule ideatice si mondene puse sa se izbeasca in vid pana la dezgolirea nucleului net pecuniar al faptelor de arta. Unica in felul ei, in expozitia de la Galeria Posibila nu doar s-au pus tablouri pe pereti, ci pe stative culisante, ce pot fi manuite de privitor dupa pofta inimii. In plus, a fost conjurata chiar prezenta artistului, investindu-se in capacitatea unui spatiu expozitional de a emana viata unui om si mai putin productia sau ideologia unui artist. Inainte de a fi un artist, aureolat, ca orice artist, de nimbul searbad al celui care vede si stie mai mult decat ceilalti, Ion Dumitriu a fost un om captiv, prins in viata ca in gheata, atent si atasat de tot ce sta sau misca in preajma sa, de la gunoaie pana la incoltirea cartofului. Intrarea in incaperea centrala a galeriei este decupata chiar dupa conturul chipului artistului, iar inauntru, pe rafturi si policioare muiate-n clarobscur de catifea, sunt insirate fiare, sticle, lemne, oscioare, poze, caiete, o particica din multitudinea de curiozitati din care interesul nemasurat al artistului compunea caleidoscopul infinit al unei lumi imposibil de redus la o teza, la un simbol, la o unica practica artistica. Din aceste cioburi de fragmente, privitorul este liber (efectiv liber) sa alcatuiasca forme, teme, intelesuri, asa cum au si facut copiii invitati de galerie sa compuna, cu mainile lor, in voie, toate aceste franturi in intreguri provizorii, imagini care pot fi oricand rearanjate, cu alta noima, sub alte chipuri. Miezul expozitiei sta nu in opere, ci in capacitatea de a prezenta existenta lui Ion Dumitriu drept sensul artei sale, o arta de a trai imediat sub epiderma zilelor si a lucrurilor, de a fi intim si cald cu cele ce se afla la indemana, de a fi mereu in largul sau intr-o lume polifonica si contradictorie, care pe multi i-ar face sa o ia la sanatoasa, catre luminisurile impecabile ale ideilor proprii, clare, morale, superioare. Evident, expozitia preda si o lectie, lectia apropierii intr-o lume obsedata de apropriere, lectia identificarii intr-o lume alienata in derive, lectia asezarii simpatetice intr-o lume rupta prin distantarea critica, lectia blandetii intr-o lume ravasita de un amuzament brutal, dar, deasupra tuturor, lectia abtinerii marinimoase de la sens intr-o lume a suspiciunii, stigmatizata de intelesuri facile si fatale.
Cu cine ramanem?
Dar expozitia Ion Dumitriu de la Galeria Posibila pune si o problema pe care, cu intregul lor tumult de consacrari provizorii si precare, expozitiile si evenimentele artistice actuale tind sa o oblitereze: anume cine, de ce si cum reuseste, in arta timpului nostru, sa supravietuiasca propriei disparitii fizice? Care dintre artistii importanti, recent disparuti, au continuat si continua sa fie prezenti pe scena artistica a anilor nostri? Prin ce mecanisme si procedee? Fireste, daca ne-am supune superficial canonului cultural curent, nici nu ar mai fi nevoie sa cautam supravietuitori; o civilizatie a consumului si efemerului precum cea actuala nu mai are nevoie de transgresori catre eternitate. Pare greu de imaginat ca oamenii care au mers cu metroul, au fumat Carpati si au privit Telejurnalul, la fel ca si aceia care se aprovizioneaza din hipermarketuri bulgaresti, beau cafea decofeinizata, au credite bancare si trei telefoane mobile pot sa faca un salt transistoric din cotidian catre etern. La prima vedere, tot ceea ce este e facut pentru a fi devorat fara rest de maxilarul aici si mestecat pana la indistinctie de mandibula acum. Persistenta si influenta unei opere dincolo de viata autorului ar fi, prin urmare, doar un accident lipsit de consecinte semnificative, usor de deconstruit in componentele sale de interese economice si politice. N-ar fi eternitate reala, ci un simplu aranjament de culise al celor ramasi in viata. Viteji sunt cei ce gandesc asta, doar pana cand realizeaza ca in spatele lor se strange, cu vremea, un munte de efemeride de acest fel. Iar singura justificare a acestui munte ar fi rezistenta lui la apele repezi ale timpului. Realitatea arata ca aceasta rezistenta nu numai ca exista, ci este uneori surprinzatoare, la fel ca si reversul ei, stergerea galopanta de pe prezentul vizualului nostru a unor marci majore, ce pareau indelebile. Disparitia lui Ion Bitzan (1924–1997), de pilda, artist complex si versatil, creator de scoala in design-ul autohton, care s-a jucat cu materiale si culori, dar si cu focul artei oficiale, din anii ’60 pana in anii ’90, a lasat ceva mai putin decat un gol. Nici directiile deschise de el, nici disputele politice ce puteau fi declansate de opera nu au parut sa mai intereseze dupa moartea sa. Cu tot cu bune si cu rele, Bitzan a fost dat uitarii. Nu din decenta, ci din indiferenta. Chiar daca, pana in ultimele sale clipe de artist devorat de propria vocatie, Bitzan a continuat sa creeze o arta de (neo)avangarda, aparent bine cuplata tehnic la problemele ridicate de mijloacele artistice neconventionale si, desi expunea cu asiduitate in contemporaneitate, el era perfect paralel cu aceasta, cu miscarile de profunzime in curs de manifestare. Bitzan doar semana cu arta vremii sale; el a disparut ca opera atunci cand a disparut fizic, tocmai pentru ca arta sa nu era o sursa pentru arta celorlalti, ci un reflex al acesteia. O surpriza la fel de mare a constituit-o disparitia de pe scena artei actuale a operei lui Horia Bernea (1938–2000), unanim aclamat drept cel mai important artist autohon al vremii sale. In ciuda faptului ca, in ultimii ani de viata, Bernea a realizat mai multe expozitii personale impresionante, cu succes de masa, printre care si o ampla retrospectiva la Muzeul National de Arta, si in ciuda faptului ca apropiatii au incercat sa-i resusciteze mitul printr-un album publicat in 2007, relevanta si influenta lui ca artist s-au evaporat pur si simplu din constiinta publica. Doar calitatea sa de organizator al Muzeului Taranului Roman il mentine in memoria colectiva (zilele acestea i-a fost deschisa o expozitie omagiala chiar la Muzeului Taranului Roman), in timp ce pictura sa somnoleaza deja in colectii publice si private, fara a fi vreodata deranjata de interesul curatorilor sau istoricilor de arta sau de vreo rabufnire a gustului prin casele de licitatii. Nici (neo)avangarda abil profesata de Bitzan si nici scandalul aventurilor ideologice compromitatoare ale acestuia nu au reusit sa trezeasca pasiunea publicului dupa disparitia artistului, la fel cum nici neoortodoxismul riguros (chiar daca pe alocuri sulfuros) al lui Bernea, ideologic fara pata, militant si contagios, care a facut atatia emuli, nu a reusit, la randul lui, sa-l pastreze pe artist in lumea artei vii, dupa disparitia sa. O explicatie a acestei situatii poate fi si aceea ca atat Bitzan, cat si Bernea erau reprezentanti (de marca, dar tot reprezentanti) ai unor curente, ai unor orientari, care, odata cu disparitia liderilor (iar uneori chiar din timpul vietii acestora), si-au gasit inlocuitori pentru protagonistii principali, pusi intr-un con de umbra chiar de succesul propriului model, preluat din mers de cei care au devenit protagonisti dupa disparitia figurilor de prova. Atat Bitzan, cat si Bernea (ori Baba etc.) au acoperit perfect un rol si un loc, o pozitie bine trasata pe scena artei, nici necesara, probabil, si cu atat mai putin suficienta pentru a obtine un bilet in masina timpului. Ei au enuntat si tratat teme mari, au facut experimente, au provocat evenimente si au evocat sentimente puternice, marcand, prin operele lor, momente cruciale ale artei noastre. Dar, dupa disparitia autorilor, pozitia lor de „genii“ individuale (dar esentialmente publice) nu a mai putut tine in spate lucrarile incapabile sa respire singure, dar mai ales incapabile sa defineasca o atmosfera, o asezare in lume si o pozitie umana distincta care sa poata fi retraita, impartasita celorlalti, adica ceea ce numim, de fapt, opera, duhul pe care il emana lucrarile si viata unui artist si care nu e totuna cu al sau curriculum vitae sau cu indexul lucrarilor sale. In locul lor a ramas, atat pentru Baba, cat si pentru Bernea sau Bitzan, un catalog cu lucrari de arta, simpla hartie uscata, fara suflare.
De ce raman ei?
Nu e de mirare ca singurii artisti, relativ recent disparuti, care continua sa fie (re)descoperiti si promovati actualmente sunt Ion Dumitriu si Florin Mitroi (1938–2002). Prezentat si in aceasta vara (18 iulie–10 august) la Galeria Carturesti, cu o expozitie itinerata de la Muzeul Brukenthal, Florin Mitroi este, probabil, adevarata revelatie a deceniului trecut, si nu doar prin faptul ca o mare parte dintre cei mai semnificativi tineri artisti din scoala excesului de la Bucuresti (atat de opusa actualei scoli de gri de la Cluj, celalalt pol al artei noastre recente) i-au fost elevi – Gorzo, Alexandru Radvan, Suzana Dan –, ci mai ales prin nebanuitele fete ale unui artist retras timp de 40 de ani in recluziunea atelierului sau ca in transee, de unde si-a dus propriul razboi tacut cu sine si cu lumea, creand mii de victime in pictura si desen, pe sticla si pe tabla. Tacut, cumsecade si politicos in afara, Mitroi era un excesiv in atelier, obsedat de (auto)mutilare si suicid, strivit de demascarea violenta a brutalitatii si urii, a suspiciunii si ipocriziei, a minciunii si cinismului, a urateniei si decaderii, a lasitatii si nimicniciei ce i-au coplesit viata fara intrerupere, din comunismul anilor ’60 pana in consumismul anilor ’90. Entuziasmul negativ in rafuiala cu lumea l-a transmis aproape intact elevilor sai, marcati profund atat de claritatea si de esentializarea formala riguroasa promovata de Mitroi, de taietura limpede si alerta a figurilor, cat si de lipsa sa de retinere, de refuzul oricarui compromis in proferarea intempestiva a rautatii, a uratului, a durerii, a exasperarii. Lucrand pentru sine, existand, ca si Ion Dumitriu, doar pentru sine, opera lui, ca si aceea a lui Ion Dumitriu (dar la antipodul afectiv al acesteia, asa cum patima este la antipodul blandetei), este un monument de intimitate, de interioritate, intr-o lume a aparentelor, a exterioritatii.
Discretia, distantarea de tot ceea ce inseamna genialitate, pozitionare sociala si politica majora pe scena artei, ocolirea oricaror manifestari demonstrative, retragerea intr-o „cercetare“ de atelier ferita de intelectualisme, de ambitii teoretice si de prozelitism factice, incapacitatea funciara de a specula pe idei mari, pe mijloace artistice de varf sau pe stilistici flatante au facut din cei doi artisti un model de antimodelism. Nici unul si nici celalalt nu transmit teme si teze publice majore si tablourile niciunuia dintre ei nu atenteaza bombastic la statutul de capodopera, nici prin dimensiuni, nici prin iconografie, nici prin executie. Ion Dumitriu picta ceea ce il legana, iar Florin Mitroi picta ceea ce il rodea. Dar ambii faceau nu arta, ci existenta autentica. Autori de tablouri in egala masura straine de fast si de asceza, Ion Dumitriu si Florin Mitroi sunt, intr-un anumit sens, artisti ai bunei masuri. Nici unul si nici celalalt nu au facut o arta care sa aiba ca miza „marile probleme ale artei contemporane“. Arta lor se desfasoara exclusiv intr-un spatiu privat, aparent atemporal prin sudarea imediata la cotidian, si nu la transcotidianul ideilor sustrase existentei. Bernea, Bitzan sau Baba au fost apostolii competenti ai unor lumi ideatice, stilistice, experimentale, simbolice, ai unor lumi exterioare, in timp ce Ion Dumitriu si Florin Mitroi au fost prizonierii unor lumi fizice proprii, incalcite, strict interioare. Ei au avut de-a face cu timpul lor, si nu cu conventiile relevantei din vremea lor, cu ceea ce era, in chip cultural (asadar constient si, prin urmare, loc comun), considerat important, major ca tema sau ca perspectiva. Ion Dumitriu si Florin Mitroi nu s-au ridicat critic, intelectual sau cultural deasupra timpului lor. De aceea, intimi cu propria lor viata, ei sunt inerent mai semnificativi pentru trairea vremii lor decat cei care si-au depasit, cu gandul (si, frecvent, doar in gand), timpurile sub care s-au aflat. Perpetuu curiosi si niciodata edificati, Ion Dumitriu si Florin Mitroi raman adanciti, scufundati in viata de zi cu zi ca intr-o apa adanca. Tocmai acesta este secretul relevantei lor autentice si al supravietuirii actuale: ei sunt printre putinii artisti care nu contureaza o pozitie ideologica pe nisipurile miscatoare ale existentei, ci lasa sa apara la suprafata intregul neinteles profund al fiintei absorbite in lumea ei imediata. Fie ca este vorba despre lumea obiectelor (la Ion Dumitriu) sau aceea a afectelor (la Florin Mitroi), ambele opere emana starea de a fi in lume cu grija, fie ea sub forma atentiei infinite a lui Ion Dumitriu, fie sub forma alertei neintrerupte a lui Florin Mitroi. Intr-un moment in care omul este intoxicat de lume si de lucruri, cei doi artisti proclama, cu durere si bucurie, ca totul se afla inca acolo si nu in alta parte, in lume si in lucruri, in trairea lor fara rest si fara idee, doar cu grija.
