Teatru și ruine

Ioana Moldovan | 23.08.2016

Teatrul antic are o doză de mister care fascinează, cu multe zone de umbră care n-au fost lămurite definitiv.

Pe aceeași temă

 

Am început să țin orele de istoria teatrului universal prin 2007. Inițial au fost se­mi­na­riile, dar, cum studenții nu citeau mare lu­cru, am înțeles repede că va trebui să am mereu în mânecă povești și istorii care țin mai degrabă de activitatea de curs. Până în acel moment nu fusesem mare fan al tea­trului antic. Din mulțimea de piese pe ca­re le citisem, doar câteva îmi păreau ac­tua­le; doar câteva aveau un miez dige­ra­bil. De fapt, nu prea trecusem prin teatrul an­tic și totul până la Shakespeare îmi era neclar.

 

Prin 2002, când intrasem la fa­cul­tate, universitatea avea un ex­ce­lent pro­fe­sor de istoria teatrului universal: Ileana Ber­logea. Tra­ge­dia e că puțin după înce­pe­rea anu­lui universitar, doamna profesor s-a internat și s-a operat. Din câte am în­țeles, operația a reușit, dar a urmat o in­fecție de spital fatală. Am citit toate tex­tele din bi­bliografie, mi-am făcut cons­pec­te deta­lia­te, dar lucrurile nu se legau între ele. Era ca și cum ai încerca să înveți o lim­bă străi­nă folosind un dicționar: poate că reușești să înveți să scrii orice cuvânt, să știi cu exactitate ce înseamnă, dar fără profesor n-ai să știi niciodată cum să-l citești și mai ales cum să-l folosești în propoziție și în frază. Și când vine vorba de orice pro­fesor de istorie, fie ea chiar și istoria tea­trului, e nevoie de un profesor care a vă­zut lumea în lung și-n lat!

 

Pe vremea studenției, aveam multe în­tre­bări și curiozități cu privire la teatrul an­tic. Mă interesau lucruri legate de arhi­tec­tura amfiteatrelor (la greci) și a teatrelor (la romani), a așezărilor care aveau teatru, a locului pe care teatrul îl ocupa în viața individului și în viața comunității respec­ti­ve. Aș fi vrut ca omul de la catedră să poa­tă să pocnească din degete și să ne trezim acolo. Teatrul antic, mai mult decât orice alt capitol din istoria teatrului universal, are o doză de mister care fascinează. Este un domeniu cu, încă!, multe semne de în­trebare și multe zone de umbră care n-au fost lămurite definitiv. Așa că fiecare pro­fe­sor are varianta sa despre teatrul antic.

 

Am citit un număr de cărți de istorie și de istoria teatrului, am urmărit documentare despre teatrul antic, filme artistice. Am în­cercat să-mi scriu planul de curs făcând un pot-pourri din scrierile și observațiile al­to­ra. Cel mai mult m-a influențat și con­vins polonezul Zygmunt Hübner (1930-1989) și cartea sa Teatru și Politică. Hübner - un foar­te important om de teatru (critic, pe­da­­gog, istoric de teatru, actor și regizor de teatru, manager a trei teatre im­por­tan­te din Polonia) – a avut o carieră de peste 30 de ani într-o perioadă în care teatrul po­lonez era captiv, dar foarte creativ. A în­ceput să scrie Teatru și Po­li­ti­că la mij­lo­cul anilor ’80, pe ascuns. Ma­nu­scrisul a fost ga­­ta în ianuarie 1989, cu trei luni înainte să moară. Volumul fusese con­ce­put ca o cu­le­ge­re de eseuri care pun la încercare idei­le și ar fi trebuit să apară în afara Po­lo­niei (even­­tual în Franța). Dar, oda­tă cu că­de­rea regimului comunist, car­tea este pu­bli­cată în Polonia (1991), iar apoi în SUA (1992).

 

Cele mai multe informații despre teatrul antic apar în primul capitol: Teatrul și Sta­tul. Aflăm că în 493 î.H. poetul grec Phry­ni­chus își prezintă tragedia Cap­turarea Mi­­letului la Atena. Aceasta e cea mai ve­­che informație cu privire la tea­trul eu­ro­pean. N-a supraviețuit decât in­for­mația, nu și tex­tul (nici măcar frag­men­te!). To­tuși, Cap­turarea Miletului a avut o oa­re­care faimă în epocă, faimă care i se trage din faptul că autorul a fost con­dam­nat pen­tru că i-a făcut pe atenieni să-și amin­tească pro­prii­le nenorociri. Piesa a fost in­ter­zisă. Nu mai există un alt gest ase­mă­nă­tor în toată is­toria teatrului antic. Hübner conclu­zio­nea­ză, ironic, în prima pagină, că istoria tea­trului începe cu un mo­ment despre relația dintre teatru și po­litică, despre îngrădirea libertății de expri­mare a teatrului.

 

Istoric vorbind, Miletul a fost distrus com­plet de perși, în 494 î.H. Colonia greacă fu­sese în capul revoltelor câtorva orașe io­ni­ce din Asia Mică care se ridică împotriva ocu­pației persane. Un an mai târziu, Phry­nichus rememorează episodul. Herodot scrie că publicul atenian a fost de-a drep­tul șocat, iar condamnarea lui Phrynichus a fost o consecință logică. Unde greșise poe­tul? Nu pentru că exploatase un su­biect contemporan, ci pentru că nu glo­rificase Atena! O înfrângere nu poate să întărească sentimentele patriotice și mân­dria na­țio­nală, iar scriind Capturarea Mi­letului, Phry­nichus făcuse un deserviciu statului!

 

Hübner continuă să aducă alte puncte de vedere când vor­beș­te despre teatrul antic. Ci­tân­du-l pe Robert Graves (în a sa car­te Greek Myths), Hübner pre­cizează că lo­cuitorii din Corint l-au „mi­tuit“ pe Euri­pi­de cu 15 taleri de argint să scrie o versiune Medeea în care ei – co­rin­tenii – să fie pre­zentați într-o lumină fa­vorabilă. Potrivit tradiției (mitologiei an­tice grecești), corin­tenii, supărați pe soar­ta lui Glauce și Cre­on, capturează cei șase copii ai Medeii și îi omoară cu pietre. Eu­ri­pi­de a luat banii și s-a ținut de cuvânt: a scris o Medeea (tra­gedie) în care soția aban­donată își omoară cei doi fii (numărul co­piilor a fost redus la doi din motive prac­tice și de verosi­mi­li­tate!) pentru a se răzbuna pe soțul adul­terin. Iar versiunea lui Euripide a rămas în istorie. Azi, Me­de­ea e femeia care își omoară copiii! Aceasta este imaginea ei în cultura populară.

 

Plină de informații care provoacă, adunate din diverse surse, an de an mă așez în fața studenților și încerc să îi apropii de acea lu­me. Și în ciuda tuturor fișelor fă­cute în aproape zece ani, an de an trișam. Trișam pentru că vorbeam despre o lume pe care, la rândul meu, o cunoșteam doar din cărți, poze și filme. Nu călcasem nicio­dată într-un amfiteatru grec autentic, cu blocuri de piatră clădite de mâini care au văzut teatrul pe care încercam cu dis­pe­ra­re să-l cunosc, la o distanță de peste 2000 de ani. M-am întrebat dacă un educator care vorbește doar din cărți poate fi un educator! Mulți au să răspundă afirmativ. Dar dacă am înlocui teatrul cu medicina... Un educator care povestește despre corpul uman doar arătând fotografii și filme poate pregăti medici care să salveze vieți?

 

În urmă cu câțiva ani, am călătorit în avi­on cu o grupă de studenți americani care, însoțiți de profesorul lor de literatură ru­să, erau în drum spre Sankt Petersburg și Moscova. Urma o excursie de două săp­tă­mâni pentru premianții de la clasă, ca să în­țeleagă mai bine lucrurile pe care le ci­tiseră și le dezbătuseră la clasă. Doi ani la rând m-am încurajat că pot și eu să fac același lucru măcar cu cinci-șase dintre studenții mei (cel puțin la cursul meu, an de an studenții excepționali puteau fi cu­prinși într-o cifră!). N-am reușit, așa cum n-am reușit nici măcar pe mine să mă tri­mit acolo (în Grecia sau Italia), printre rui­ne.

 

Multă vreme m-a măcinat în­trebarea asta: trebuie să cer ajutorul cuiva sau trebuie să mă descurc singură (urăsc cu­vântul „descurc“, care su­nă atât de departe de rigoarea aca­de­mi­că!). O perioadă am încercat să-mi găsesc conferințe cu teme și loc de desfășurare aproape de ruinele mele, dar, odată ac­ceptată, îmi era imposibil să fac depla­sa­rea. Nu cunosc existența niciunui for aca­demic care să, măcar, cofinanțeze parti­ci­parea academică românească. Sau, dacă există, au proceduri atât de încurcate și iau atât de mult timp, încât ar trebui să cunoști cu mai bine de un an înainte ce urmează să faci, iar de cele mai multe ori apelurile pentru conferințe și conferința în sine se întâmplă în interiorul unui an.

 

Anul acesta am reușit să vizitez siturile de la Pompei și Herculanum, să cumpăr cărți la fața locului. Și înseamnă atât de mult pentru mine, încât mi se pare o realizare fără margini. Sună ridicol, dar îmi vine să trec totul în CV, pentru că în spatele „unei excursii“ de genul acesta stă o muncă imensă, o serie de sacrificii. O să îmi mai trebuiască câțiva ani ca să ajung la ruinele grecești, dar, cel puțin pentru capitolul Teatru Latin, o să pot să am propria mea părere, o să pot arăta la curs fotografiile me­le și o să pot să-mi dau cu părerea pen­tru că am fost acolo.

 

Nu știu cum se simt alți colegi univer­si­tari, dar eu nu pot să mă opresc din a în­văța. Mulți, sunt sigură, continuă în in­ti­mitatea bibliotecilor sau a propriilor case. Alții tânjesc după interacțiunea cu un pro­fesor sau mentor dintr-un alt spațiu cul­tural, pentru a adăuga o nouă perspectivă. Am încercat ambele variante, alternativ și/sau concomitent. Și totul pentru ca an de an să pot stârni întrebări, să pot răs­punde la cât mai multe dintre ele.

 

La aproape 40 de ani, ruinele de la Pom­pei și Herculanum m-au marcat atât de mult, încât și acum mă trezesc revizio­nând și retrăindu-mi pașii în acele ore de vizită. Mă întreb ce emoții ar stârni unui tânăr de 20 de ani, ce întrebări mi-ar pu­ne acolo, printre ruine, și cum i s-ar schim­ba viața, principiile și morala după un epi­sod atât de puternic.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22