Pe aceeași temă
Descoperim o lume interioară a sentimentelor omeneşti tandre şi delicate de care viaţa ne face parcă azi să fugim pentru a putea înfrunta durităţile prezentului, ne regăsim pe noi înşine, graţie acestui pretext genial, apţi să continuăm să apărăm ce e mai bun în noi cu ajutorul artei, în speţă al muzicii. Dar şi al teatrului.
Dramaturgul francez Eric Emmanuel Schmitt are uneori idei geniale (tot aşa cum alteori scrie piese incredibil de proaste). De pildă, în această nouă piesă a sa, Kiki van Beethoven. O întâmplare cât se poate de banală - achiziţionarea unui bust al compozitorului de la antichităţi de către o doamnă nostalgică - e speculată de autor într-o direcţie neaşteptată. Christine-Kiki, vorbindu-le despre noul ei obiect–fetiş pritenelor de la casa de bătrâni unde trăieşte, nu cade de tot în ridicol, fiindcă autorul ştie să ducă povestea înainte şi înapoi în timp până la spiritualizare maximă. Kiki umblă cu bustul peste tot, găsindu-şi în asta o nouă motivaţie de ataşament faţă de valorile trecutului. Îl apără pe compozitor de inamiciţii şi se consolează biografic cu privire la aceleaşi fatalităţi, printre care îmbătrânirea. În căutarea tinereţii, la început singură, apoi tot mai frecventată pe tema noii ei pasiuni, Kiki găseşte pe bază de Beethoven o nouă miză a prieteniei, a solidarităţii umane. Fie şi numai cu ajutorul Simfoniei destinului, viaţa ei dobândeşte acum un alt orizont, pe care simplele audiţii de discuri nu i l-ar fi dat.
Dar Kiki testează cu bustul ei şi viitorul. Intâlnirea din parc cu puştiul care-i devine prieten, după ce o ridiculizase niţel, e miezul monodramei lui Eric Emmanuel Schmitt, în care aflăm astfel una dintre cele mai frumoase propuneri de armonie între generaţii, într-o lume în care cei bătrâni şi cei tineri nu se înţeleg deloc. Adolescentul cu walkman-ul pe urechi şi muzica lui zgomotoasă capătă nu numai înţelegere, dar şi dragoste pentru pasiunea lui Kiki, devenind totodată fan al genialului compozitor german. Epocile pot sta, iată, alături, generaţiile la fel, fără ca lumea să-şi piardă prin asta apetenţa pentru progres şi dezvoltare. Se aşază alături la masa negocierilor chiar şi prietenele protagonistei, iniţial reticente la noua descoperire a lui Kiki şi pasiunea ei pentru Beethoven. Recuperându-şi parcă trecutul, al cărui simbol devine compozitorul, şi mai cu seamă frustrările de odinioară (nu rezultă că doamnele ar fi avut afinităţi cu o viaţă muzicală şi spirituală înaltă), ele se simt ranforsate pentru a da piept cu prezentul, altfel plictisitor şi fără miză. Descoperă, totodată, calea pentru o reconciliere cu oamenii viitorului, al cărui mesager e tânărul şi noul prieten al lui Kiki.
Alegând piesa şi interpreta, regizoarea Alice Barb binemerită felicitări. Mai ales că, în colaborare cu ArCuB, spectacolul e produs şi jucat la Muzeul Naţional George Enescu, în ambientul de epocă, elegant şi preţios, al Palatului Cantacuzinilor, de pe Calea Victoriei. Din oglinzile lui somptuoase ne transmite o îmbrăţişare caldă însuşi patronul spiritual al locului, care se gândeşte poate cu regret la faptul de a nu fi fost în locul lui Beethoven în această piesă. Simona Bondoc ne-o aminteşte la rându-i pe Maruca, nobila soţie a compozitorului, şi, dacă cronicarul îşi poate permite acum aceste asocieri, e pentru că interpreta, ca şi întregul spectacol, respiră aerul unei splendide revărsări de frumuseţe, de implusuri generoase spre tot ce înseamnă valoare şi înălţare spirituală. Descoperim parcă sau redescoperim odată cu Kiki – Simona Bondoc – o lume interioară a sentimentelor omeneşti tandre şi delicate de care viaţa ne face parcă azi să fugim pentru a putea înfrunta durităţile prezentului, ne regăsim pe noi înşine, graţie acestui pretext genial, apţi să continuăm să apărăm ce e mai bun în noi cu ajutorul artei, în speţă al muzicii. Dar şi al teatrului.
Povestea trăieşte în cadrul aranjat cu gust de scenografa Adriana Grand datorită unei actriţe formidabile, care susţine aici un recital de mare virtuozitate, fiind, aşa după cum i-o cere autorul, când nostalgică, când zglobie, când realistă şi plină de umor în relaţie cu vârsta, când cochetă şi plină de farmec, purtându-şi cu distincţie rochia roşie de muselină, poşeta cu farduri şi batiste dantelate. Simona Bondoc e de la început o von, iar întâlnirea ei cu Beethoven, ca şi a eroinei, trebuia să se producă.
Păcat că spectacolul, fiind jucat în timpul iernii rebele care ne-a paralizat un pic viaţa şi nefiind nici corespunzător mediatizat, a fost văzut de prea puţină lume. Poate, după seria scurtă produsă de ArCuB, va fi achiziţionat de un teatru şi viaţa lui va continua. Merită!
