Tendinte cinematografice (II)

Un long dimanche de fiancailles/O logodna foarte lunga (2004) e realizat de regizorul lui Amelie - Jean-Pierre Jeunet. E mai putin spectaculos vizual decat Amelie, dar imaginea e, totusi, unul din punctele foarte importante ale filmului. E si mai putin alert, de fapt e alert atat cat trebuie - Amelie era de-a dreptul ametitor, imposibil sa nu pierzi ritmul la o prima vizionare. Este si mult mai grav - filmul spune povestea unei iubiri dintre o fata schioapa si un baiat ce pleaca pe front (Primul Razboi Mondial) si e impanat din belsug cu imagini de razboi deloc comode. Scenariul e construit ca o ancheta, dupa model politist - fata merge din aproape-n aproape ca sa-si gaseasca iubitul care nu s-a mai intors din razboi. Sensibil, delicat, Un long dimanche de fiancailles continua pe aceeasi linie a filmelor mai vechi ale lui Jeunet singur (Amelie, 2001), ori in tandem cu Marc Caro (Delicatessen, 1991; La Cite des enfants perdus, 1995), linie a unui univers vizual foarte complex. Marea vedeta e in continuare Audrey Tautou, iar mica vedeta e Gaspard Ulliel, premiat cu un Cesar pentru cea mai buna speranta masculina.
Shi mian mai fu/Casa sabiilor zburatoare (2004) e si el un fel de urmare - tot pe tema istorica si cu aceeasi plastica foarte cautata a imaginii ca Eroul. E filmul unuia din numele de referinta ale cinematografului chinez - Zhang Yimou - si este, si el, ceva mai cuminte decat Eroul (precedentul film al regizorului), dar de o cumintenie binevenita. Eroul era deja un film exagerat de prelucrat vizual, la granita (sau chiar dincolo de ea) a academismului. De prea frumos, era rece si lipsit de viata. Casa sabiilor zburatoare e mult mai uman, cu o poveste de dragoste pe fundal, cu multe scene memorabile, cu actiunea plasata intr-o epoca legendara, undeva intre poveste/mit si realitate istorica. Dintre actori, cel mai cunoscut e Andy Lau.
Indianca Mira Nair e unul din favoritii festivalurilor de prim rang (Cannes, Venetia, San Sebastian, Montréal, Toronto). Vanity Fair/Balciul desertaciunilor (2004) e primul ei film distribuit in salile romanesti, productie britano-americana, ecranizare a romanului lui William Thackeray. Exceleaza la capitolul costume si decoruri, dar dezamageste la capitolul inventivitate. Filmul e inexplicabil de clasic/academist, de la o regizoare cu umorul din Monsson Wedding, iar aromele indiene adie prea anemic pentru a aduce vreo urma de exotism. E un film pur narativ, cu cateva interpretari foarte potrivite, un fundal de epoca frumos si cam atat.
Nici Scorsese, cu al sau oscarizat (5 premii, dar minore) The Aviator/Aviatorul (2004), nu exceleaza. Nebunia si excentricitatea lui Howard Hughes ii reusesc de cateva ori lui Scorsese, dar lungimea excesiva (aproape 3 ore) si multele scene care ar fi trebuit sa cada la montaj il imping la limita plictisului. Daca obsesiile lui Hughes (frica de mizerie, ipohondria) ar fi fost mai accentuate (nu zic exacerbate!), filmul n-ar fi avut decat de castigat. Acelasi lucru despre ambitia lui de a sparge conventiile, de a trece dincolo de limitele acceptate, de a construi lucruri nebunesti. Toate acestea apar in film, despre asta e vorba la urma urmei, dar sunt spuse cat se poate de conventional si diluate intr-o serie nesfarsita de amanunte plicticoase. Leonardo Di Caprio se descurca onorabil, fara sa uimeasca prin ceva. La fel Cate Blanchet.
Mike Nichols a debutat, in 1966, cu ecranizarea unei piese in care relatiile umane sunt disecate aproape cu cruzime - Who's Afraid of Virginia Woolf?, de Edward Albee. Nu e de mirare, asadar, ca Closer/Ispita (2004) e atat de percutant la acest capitol, al relatiilor umane. Ca si-n Cui i-e frica de Virginia Woolf?, si-n Closer avem de-a face cu patru oameni - doua femei si doi barbati - si relatiile dintre ei - cum se iubesc si se devoreaza unii pe altii. Filmul are o intensitate aproape expresionista atunci cand eroii isi dau replicile, se cauta si se resping unii pe altii. Dialogurile sunt de cele mai multe ori excelente, situatiile in care sunt pusi cei patru - cu totul aparte, iar interpretarile, toate, perfect tinute in mana: Julia Roberts, Jude Law, Natalie Portman, Clive Owen. Un film care s-a bucurat de prea putina atentie la Oscaruri (a obtinut nominalizari pentru roluri secundare - Portman & Owen), dar, daca ne gandim mai bine la profilul foarte comercial al premiilor Academiei Americane de Film, atunci e explicabil.
Jude Law e intr-o perioada foarte prolifica - una din ultimele aparitii pe ecrane e in recentul Alfie (2004), in regia lui Charles Shyer. E un remake dupa un film cult, din 1966, cu Michael Caine, si de aceea performanta e foarte greu de atins. Remake-ul are mai putin din sarcasmul originalului (cel recent e americano-britanic, cel din 1966 e 100% britanic) si cu mai multe reflectii grave. Replica de final e la fel de percutanta - "What's it all about, Alfie?", iar Jude Law se descurca mai mult decat onorabil. Sideways/In vino veritas (2004) e un film cu un ton aparte. Alexander Payne (About Schmidt, care din pacate n-a fost distribuit pe ecranele romanesti) ia in obiectiv un depresiv (Paul Giamatti) si un afemeiat (Haden Church), cu o saptamana inainte de nunta acestuia din urma, si-i plaseaza intr-un road movie udat din abundenta cu degustari de vinuri si presarat cu expuneri ample despre soiuri de vita, marci de vinuri si "perfectiunea unei sticle de vin". Tonul e foarte discret (la fel ca si-n About Schmidt), de usoara distantare, dar deloc lipsit de caldura. Unul din filmele ce se retin, din ultima vreme, oscarizat pentru scenariu adaptat.
Jersey Girl/Fetita din Jersey (2004), regia Kevin Smith, e un film destul de oarecare, din care merita vazute (mai ales de copiii de 8-10 ani!) doua scene: cea in care Ollie tatal (Ben Affleck) o surprinde pe micuta Gertie cu un baietel in camera, aratandu-si dedesubturile; si-apoi cea in care Gertie il surprinde pe Ollie in baie cu Maya (Liv Tyler) si interogatoriul care urmeaza.
Saw/Puzzle mortal (2004), regia James Wan, e un thriller caruia ii reuseste suspansul, dar care nu iese prea mult in evidenta. Rasturnarea din final e, intr-adevar, o surpriza, dar logica evenimentelor lasa mult de dorit. Cel mai ilogic e ca cei doi, inlantuiti de un psihopat intr-o camera, nu se gandesc nici o clipa sa foloseasca pistolul pe care-l au la-ndemana, langa cel ce zace pe jos intr-o balta de sange, pentru a-si sparge lacatele de la lanturi.
The Final Cut/Memorie finala (2004), regia Omar Naim, e un SF canadiano-german fara merite, pe tema a ceea ce vrem sa ne amintim si ce nu. Robin Williams e OK in rolul celui ce face trierea (un implant era introdus in capul nou-nascutului, care-i inregistra toata viata), dar filmul nu-i ofera mai mult decat un rol caldut, fara mari (sau mici) bulversari.
The Flight of the Phoenix/Pasarea Phoenix (2004), de John Moore, si Elektra (2005), de Rob Bowman, sunt filmele cel mai usor de trecut cu vederea din ultima luna; primul, un remake dupa un film cu acelasi nume, din 1965, al lui Robert Aldrich - despre capacitatile de invingatori ale natiei americane, subtirel si cliseistic; cel de-al doilea - SF despre clasica lupta intre bine si rau.