Teroare şi revoluţie

Actul de violenţă este unul dintre gesturile fondatoare ale modernităţii: revolta împotriva unui stat sau a unui model de societate este, în mod natural şi dialectic, legată de un proiect de societate pe care o minoritate înarmată intenţionează să îl transforme în gramatică a cotidianului. Nimic nu este întâmplător în acest ceremonial elaborat al terorismului: ideologia devine pilonul în jurul căruia se ordonează o întreagă cosmologie. Înlăturarea vechii lumi, graţie terorii, este parte din scenariul de lungă durată al genezei.

Cel ce aruncă bomba sau declanşează mecanismul sofisticat de detonare este, în această lectură colorată mitologic, Prometeul dăruind, revoluţionar, libertatea propriei comunităţi. Întemeiată pe un decupaj maniheist, recurgând la o logică a demonizării şi diabolizării inamicului, mişcarea teroristă este esenţialmente modernă în măsura în care trimite, inevitabil, la o manieră intelectuală şi rafinată de definire a comunităţii de cetăţeni şi a poziţiei pe care aceasta o deţine în cadrul statului sau societăţii internaţionale. Cu mijloacele brutalităţii, terorismul duce radicalismul adamic la ultimele consecinţe. Purificarea prin teroare este primul pas în naraţiunea refondării cetăţii.

Această dimensiune antropologică, incluzând preferinţa pentru suspiciune şi conspirativitate, ca şi tendinţa de a transforma propriul nucleu de iniţiaţi / pontifi ai terorii într-o celulă organizată în acord cu o mecanică totalitară, nu poate fi ignorată decât cu riscul de a reduce întregul eşafodaj al violenţei motivate politic la un accident de parcurs, analizabil în termeni militari. Demonismul teroristului modern este unul afin revoluţionarului: fascinat de un contur ideal şi utopic, el ambiţionează să purifice prezentul, oferind viitorului o temelie pe care să se ridice un univers aseptic şi perfect. Lupta în subteran anunţă, în cele mai multe cazuri, viitoarea ridicare către suprafaţă. Teroarea este semnul profetic pe care o mână a poporului îl scrie pe zidul palatului babilonian.

Oferind un discurs exemplar pentru viziunea liberal-conservatoare asupra violenţei teroriste revoluţionare, sinteza lui Michael Burleigh, Blood and Rage. A Cultural History of Terrorism (Sânge şi furie. O istorie culturală a terorismului) este, înainte de toate, o meditaţie asupra actualizării istorice a unui rău uman etern. Ca într-o istorie romantică, un spirit al distrugerii pare să se reîntruchipeze, în diferite spaţii geografice, ca şi cum, de fiecare dată, viitorul unei naţiuni s-ar putea fonda pe membrele sfârtecate ale inamicilor ei. În această ecuaţie ce mobilizează marile pasiuni funeste ale modernităţii, naţionalismul şi radicalismul de stânga, teroarea este vehiculul de exprimare al unor voci ce trimit la un fond resentimentar niciodată epuizat.

Lupta de eliberare naţională, înlăturarea unei tiranii, doborârea capitalismului global sunt tot atâtea pretexte dincolo de care se întrevede, cu o precizie halucinantă, spectrul urii. Ura este, în această istorie a lui Michael Burleigh, energia ce animă acest proiect ce trece de graniţa secolelor. Moderaţia, luciditatea, gradualismul, constituţionalismul şi compromisul pacificator sunt abandonate în favoarea unei rătăciri mesianice care eşuează în mormane de cadavre şi geometrie a cimitirelor.

Arheologia lui Michael Burleigh este una ce pune în relaţie pasiunea violenţei şi esenţialismul canonului naţionalist. Simbolic, primii ingineri ai terorii, fenianii irlandezi, sunt marcaţi nu numai de o patimă a distrugerii, dar şi de o vocaţie, gemelară, a clădirii unei naţiuni irlandeze, pure şi imaculate asemeni mitologiei celtice.

Din lupta împotriva Imperiului Britanic se va ridica, în această cosmogonie ceţoasă, o nouă republică irlandeză, eliberată de păcatele vechii Irlande. Moştenirea pe care fenianii o lasă terorii moderne, până în orizontul prezentului, cuprinde această alianţă mortală de violenţă exacerbată şi pasiune regresivă. Căci nici măcar vulgata socialistă nu poate anula fascinaţia unei vârste de aur, vârstă către care pare să se îndrepte teroarea modernă.

O vârstă de aur în spaţiul căreia contradicţiile prezentului să fie anulate, iar dilemele identitare eliminate, ca printr-o metanoia.
În niciun alt spaţiu geografic şi intelectual această sinteză de voluntarism şi de milenarism nu se împlineşte mai vizionar decât în Imperiul Rus. Ca într-o tragedie a răzbunării, autocraţia şi apostolii terorii sunt încleştaţi într-o confruntare ce refuză societăţii ruse şansa unei tranziţii organice către modernitate. Din acest laborator demonic, în accepţiune dostoievskiană, se naşte Octombrie Roşu însuşi: negând legitimitatea terorii ca mijloc de schimbare revoluţionară, bolşevicii vor citi teroarea ca pe un instrument de care se poate servi clasa muncitoare, ca avangardă a poporului eliberat de opresiune. De aici, o translaţie pe care anii de după 1917 o vor face evidentă: teroarea încetează să mai fie un apanaj al unei minorăţi iluminate, fiind apropriată de statul demiurg. Crima este integrată, definitiv, logosului revoluţionar.

Căci secolul XX poate fi privit sub semnul încercării de a mobiliza şi instrumentaliza un potenţial de resentiment căruia întâlnirea dintre naţionalism şi stânga radicală îi va adăuga o nuanţă de implacabil dialectic. Actualizarea urii, ca ferment al terorii, este vizibilă în ariile geografice expuse dublei provocări a autodeterminării şi construcţiei identitare. Terorismul palestinian, ce recuperează, cu o vitalitate impresionantă, sub aparenţele luptei antisioniste, retorica naţional-socialistă clasică, este cel ce indică drumul de urmat. Natura „asimetrică“ a conflictului justifică abolirea oricărei judecăţi de ordin moral. Septembrie Negru şi întreaga constelaţie de grupuscule marchează impunerea unei brutalităţi ubicue şi înspăimântătoare. Globalizarea urii se imaginează în acest creuzet.

Excesele mişcărilor de eliberare naţională sunt parte din această pandemie a urii. Un film precum Bătălia Algerului ipostaziază, canonic, această glorificare a terorii ca instrument al autodeterminării.

Propensiunea totalitară a grupurilor de eliberare anticolonialiste este explicabilă în termenii de filiaţie intelectuală: multe dintre grupurile ce se opun imperiilor europene sau regimului de segregare rasială îşi expun, doctrinar, afinitatea pentru o formă de comunism, fie el şi autohtonizat. De aici, evoluţia, previzibilă, de la teroarea revoluţionară la teroarea pe care noile state o vor privi ca legitimă în raport de propria lor comunitate de cetăţeni. Autodeterminarea cauţionează o edificare a tiraniei.

Orice post scriptum al istoriei lui Michael Burleigh nu poate evita referirea la moştenirea occidentală a acestei pasiuni teroriste. De la Brigăzile Roşii la Fracţiunea Armata Roşie, anii 70 aduc cu sine cristalizarea unui panteon îndatorat fatidicului an 1968. Violenţa motivată dialectic este o altă formă de actualizare a unui instinct resentimentar: „ura de sine“ a Occidentului se întâlneşte, natural, cu fantasmele anticapitalismului şi antiamericanismului. Acestei noi politici, milenariste, demonice şi însângerate, stânga radicală tiers-mondistă şi dedicată protestelor globale îi datorează canonul iconic şi retorica politică. Departe de a fi inocente, dezbaterile academice în marginea „ideii comuniste“ evocă un gust familiar Europei de după 1968. Din gimnastica ideilor se naşte teroarea urbană. Imoderaţia este solul din care se nutreşte viziunea barbariei ideologice. //

// MICHAEL BURLEIGH
// Blood and Rage.
    A Cultural History
    of Terrorism
// Harper Press,
    2009.