Times colliding

În zori, lumina e mai aspră – ce titlu poetic și puternic! La fel este și spectacolul semnat de Radu Apostol (regie) și Mihaela Michailov (text), împreună cu o redutabilă echipă de colaboratori: scenografia, Gabi Albu, mișcarea scenică, Florin Fieroiu, muzica de Sebastian Androne-Nakanishi, video de Elena Gageanu.

Actrițele sunt: Florina Gleznea, Katia Pascariu și Silvana Negruțiu.

 Reprezentația m-a trimis imediat cu gândul la lucrarea Ioanei Nemeș, „Times colliding” (trad. Timpuri ciocnindu-se). Contondența dintre timpul istoriei și cel individual, timpul maternității și cel al tragediei sociale, timpul celui care face și al celui care gândește, timpul forței de a crede și cel al compromisului e palpabilă pe întreaga durată a spectacolului.

Peste tot și toate se prelinge dominația absolută a dorinței de putere, cea care înghite orice urmă de umanitate. În zori, lumina e mai aspră fiindcă adevărul începe să se vadă: lașitățile și cruzimea, trădările și fuga de răspundere. E momentul acela rece, implacabil, fatal, al execuției binelui în zori.

 În teatrul românesc contemporan, Mihaela Michailov este o prezență clar conturată și o voce distinctă. Angajată consecvent și radical să scrie teatru „cu teză” și dedicată temelor sensibile și acute ale societății, autoarea pare că asumă teritorii într-o anumită măsură autoreferențiale. În realitate, capacitatea scriitoarei de a reinventa și regenera atenție vie pentru subiecte care se înscriu, până la urmă, în aceeași sferă de concepte, este inovatoare și efervescentă, de fiecare dată. Originalitatea textelor sale rezidă în povestea pe care un spectacol o spune despre timpurile paralele din existența oamenilor – cel individual și cel colectiv, cel istoric și cel intim. Din această coexistență mereu imprevizibilă se naște și agonia, și frumusețea, ceea ce dă scriiturii sale tensiune și seducție. Nu știi exact când te-a prins un text al ei în plasa lui simbolică, dar te trezești solid atașat de țesătura narativă pe care acesta o compune.

 În „Fetița soldat”, de pildă, Michailov explorează subiectul inocenței, al iubirii necondiționate și al maturizării prin perspectiva unei fetițe care își imaginează o lume întreagă de acțiuni de apărare pentru a-și salva bunica bolnavă. Piesa e construită ca un puzzle copilăresc, din amintiri, iar spectacolul devine o lecție despre legăturile afective care nu dispar niciodată. În „Capete înfierbântate”, pe de altă parte, sunt dramatizate Mineriada și traumele care se nasc din, iarăși, ciocnirea dintre timpul revoltei, cel al adevărului, dar și cel al manipulării politice, și timpul omului prizonier în istorie, care eșuează în a cuprinde multiplele niveluri ale responsabilității colective.

În dramatizarea textului „Cine l-a ucis pe tata?”, adaptat după romanul lui Édouard Louis și regizat foarte dinamic și inspirat de Andrei Măjeri, provocarea e dialogul despre violența și traumatismele istorice și personale. Aici, spectatorul se angajează empatic și critic față de relația niciodată simplă dintre prezent și trecutul recent.

Prin texte și dramatizări, Michailov generează un conținut literar paradoxal: pe de o parte liric, dar încărcat de realism, având o aură poetică, dar adâncit în luciditate rațională. Spectacolele se încheagă de aceea în jurul unei literaturi dramatice dense, atente la importanța emoțiilor, cu adresă directă către raporturile umane, sociale și politice, la scară istorică.

 Lucrând în colaborare cu regizorul Radu Apostol de ani buni, sub umbrela Centrului de teatru educațional Replika, cel mai recent spectacol pe textul Mihaelei Michailov nu face excepție de la acest univers pe cât de sensibil, pe atât de visceral și de brutal. Spectacolul „În zori, lumina e mai aspră” nu este doar o punere în scenă angajată și angajantă, este o convocare a spectatorului la înțelegerea lucidă a faptului că aceia care decid modelează destinul celor care luptă pentru binele comun. Nu e vorba doar despre ideologii, ci și despre efectul devastator și dezumanizant al puterii exercitate autocratic.

Personajul central, Olga Bancic, devine emblematic pentru dimensiunea duală a discursului artistic. Bancic nu e doar o figură istorică; ea este și portretul feminin al unei convingeri duse până la capăt. Luptătoare antifascistă în Rezistența franceză, Olga întruchipează fatalitatea angajamentului profund și a prețului pe care îl plătește acela care crede în binele comun cu toată ființa sa.

 „În zori, lumina e mai aspră” este o piesă despre o eroină a trecutului, dar și o pledoarie pentru luciditate în fața prezentului, un apel la responsabilitate și solidaritate. Este un spectacol care ne obligă să privim cu atenție la cum puterea este deținută și folosită, la cât de fragilă este linia dintre curaj și sacrificiu, dintre speranță și tragedie.

 Traducerea în spectacol a acestor teme grele e făcută de Radu Apostol cu subtilitate și marea grijă de a nu compromite sensul reprezentației, transformând-o în manifest tezist. Până la urmă, oricare dintre noi poate fi Olga Bancic, așa cum oricare dintre noi poate încerca să își autojustifice alienări intelectuale, ca să supraviețuiască. Așa cum fiecare dintre noi poate ceda injecției toxice a puterii.

Scena baletului virtual, animând o fotografie iconică cu Eliade, Eugene Ionesco și Cioran, e un contrapunct simbolic extrem de bine plasat în istorisirea destinului fatal al Olgăi Bancic.

 Documentarea serioasă și riguroasă din arhive (Mihai Burcea, Adina Marincea, Mihaela Michailov) completează spectacolul cu nota gravă pe care doar faptele, așa cum au fost ele, o pot transmite.

Jucând în direct cu fața la spectatori și alternând multiple roluri (inclusiv pe cel al eroinei la diverse vârste), cele trei actrițe fac un tur de forță. Toate trei se pun în valoare complementar. Katia Pascariu vine cu expresivitatea sa pe alocuri ermetică, pe alocuri tragicomică și cu aceeași inconfundabilă inteligență scenică naturală, fluidă, dând impresia că intră pe scenă ca la ea acasă. Florina Gleznea impresionează cu inventivitatea sa tipologică, harul compoziției și o vibrație scenică care te obligă să tresari și să o urmărești, „să întorci capul după ea”. În fine, dar nu în ultimul rând, Silvana Negruțiu așază scena, e ca un magnet stabil și atașant al stărilor care se perindă. Ea ancorează jocul celor trei într-o zonă a căldurii umane dezarmante, dar încărcate de forță.

 Talentul acestor trei actrițe e atât de versatil, încât aș spune că unele scene puteau să se bazeze pur și simplu pe capacitatea lor de transmisie tăcută, lipsită de alte artificii zgomotoase. Decorul, gândit organic pentru evoluția interpretelor, permite o astfel de delimitare, prin prezență pură.

De altfel, în puține spectacole actorii ajung să empatizeze uman cu personajele așa cum se întâmplă în acest „În zori, lumina e mai aspră”. Se observă asta pe parcursul spectacolului, fiindcă actrițele intră tot mai mult în pielea poveștii spuse, reușind – de aceea – să îi acorde un nivel de intensitate suplimentar.

 În lumea creată de Michailov și Apostol, teatrul educațional devine și de această dată un spațiu al vieții și al dilemelor esențiale. Munca atentă cu fiecare personaj descoperă nu doar estetica, dar și etica teatrului, ca mijloc de reîntoarcere la umanitate, responsabilitate și solidaritate.

Pentru vremurile pe care le traversăm, „În zori, lumina e mai aspră” e un spectacol revelator și necesar. Nu dă vreo sentință, ci povestește cu talent și cu un patos bine temperat cum destinul fiecăruia dintre noi reflectă o lege morală față de care ne situăm curajos, integru, sau nu. Dacă alegerea căii etice de urmat e una individuală, consecințele sunt, pe de altă parte, întotdeauna colective.

 Ce vom alege?

Unul dintre posibilele răspunsuri îl găsim la începutul textului pentru spectacol.

 „Oare așa trăiesc oamenii?

Da! Plătesc pentru alegerea deliberată... determinată... repetată... a Libertății!”

După zece ani de existență, Centrul de teatru educațional Replika își reconfirmă, iată, și prin acest spectacol, numele și reputația.