Pe aceeași temă
Totuşi, volumele despre Bucureştiul interbelic şi despre Bucureştiul elitelor din vremea lui Carol I rămân nişte eseuri istorice foarte originale, pe când „La Belle Époque“ bucureşteană are parte, iată, de un roman adevărat! Diferenţă de accent, s-ar putea spune, întrucât şi Viaţa începe vineri beneficiază din plin de pe urma erudiţiei documentare. Numai că romanul de faţă funcţionează impecabil ca roman pur. Construcţia sa aminteşte deopotrivă de mecanismul unui ceasornic şi de armoniile unei cutii muzicale. Deşi vecinătăţile care pot fi oricând invocate sunt numeroase - dintre ultimele producţii artistice amintesc doar romanul Zilele regelui al lui Filip Florian şi filmul Restul e tăcere al lui Nae Caranfil -, volumul Ioanei Pârvulescu face diferenţa printr-o anume, particulară, clasicitate (vizibilă şi în rafinamentul cristalin, perfect controlat al unui stil vioi, empatic şi detaşat totodată, ce savurează detaliile de epocă fără a se „împodobi“ cu preţiozităţi simboliste) şi prin caracterul său speculativ.
Viaţa începe vineri pare să intre, fără probleme, în categoria numită de profesioniştii S.F. retrofuturism: intriga sa detectivă urmăreşte parcursul unui gazetar contemporan, Dan Creţu, căzut prin moarte într-un Bucureşti mai vechi cu o sută şi ceva de ani… Ficţiune a străinului, aşadar: un „străin“ condamnat să ia viaţa de la capăt şi să descopere o altă lume şi un alt timp, păstrând conştiinţa vieţii sale anterioare. Nu e foarte clar dacă şi memoria ei… Defamiliarizarea lasă însă, treptat, locul refamiliarizării, iar trecutul devine, până la urmă, „acasă“, pe măsură ce identitatea de alien a ziaristului e acceptată de bucureştenii obişnuiţi, în epoca lui Jules Verne şi H.G. Wells, cu scrutarea viitorului. Data la care Dan Creţu îşi începe în trecut noua viaţă, fiind descoperit fără cunoştinţă în zona „moşiei Băneasa“, stă sub semnul ambiguităţii calendaristice: luni, după noul calendar, vineri, după cel vechi, iar durata desfăşurării romanului e de fix 12 zile - de pe 19 decembrie 1897, orele 12, până în noaptea de Revelion.
Asemenea simetrii cronologice, numeroase şi multistratificate, contribuie la efectul de armonie ludică al „Universului“ romanesc. Ele duc nu la dezvrăjirea, ci la paradoxala revrăjire a unui Bucureşti descompus în cele mai mici detalii şi recompus într-o monogramă seducătoare. Ambiguitatea caracterizează însă romanul la toate nivelurile: caracterul de artefact ingenios, conştientizarea „semnelor“ şi a convenţiilor de către personaje (Ioana Pârvulescu excelează în jocuri de perspectivă şi puneri în abis) nu exclud autenticitatea şi „hiper-realismul“. Dimpotrivă. La fel, autentificarea documentară a unor eroi cu existenţă reală (în frunte cu Costache Boerescu, şeful Poliţiei, Luigi Cazavillan, directorul ziarului Universul, Nicu Filipescu, directorul Epocei, generalul Algiu, doctorul Dimitrie Gerota ş.a.) şi a evenimentelor din fundal (duelul dintre N. Filipescu şi George E. Lahovary etc.) nu face decât să potenţeze ficţiunea speculativă. Inclusiv teleportarea în timp a lui Dan Creţu e dublată de un asasinat misterios, care duce la răpirea unei icoane făcătoare de minuni de la demolata Biserică Sărindar.
Evenimentul serveşte drept prilej de investigaţii, calcule şi ipoteze, ca şi identitatea ziaristului, de altfel. Pe acest calapod, Ioana Pârvulescu reuşeşte nu doar să „însufleţească“ Bucureştiul fin-de-siècle, ci şi să plăsmuiască o serie de personaje ataşante. Cel mai bine reliefat e, de departe, Iulia Margulis, fiica nubilă a unui doctor „fără arginţi“, cititoare a romanului Vanity Fair (în care-şi proiectează iluziile) şi autoare a unui jurnal intim în care-şi consemnează, amuzat, observaţiile asupra celor din jur. Timpul lecturii (vai, neterminate…) din Thackeray se suprapune celui al acţiunii din Viaţa începe vineri, iar vaga asemănare a Iuliei cu bucureşteanul Dan Creţu pare să indice o legătură de sânge, peste timp...
Personaje „vii“, „autentice“ sunt însă şi Costache Boerescu, copilul Nicu (adorabil comisionar isteţ…) şi generalul Algiu (văduv retras şi detectiv superior, acompaniat de un câine la fel de rasat), „nea Cercel“, pitorescul portar al Universului, fraţii Peppin şi Pavel Mirto, excentricii gazetari becheri (primul, pasionat de anticipaţie, va scrie un roman, Viitorul începe luni, rămas însă nepublicat…). Mai convenţional este Alexandru Livezeanu, tânărul homme a femmes îndrăgostit, iremediabil, de Iulia - dar şi convenţionalitatea are, în acest roman, prospeţime. Atmosfera domestică, „de familie“, ca şi tot ce ţine de „interior“ şi de viaţa privată, e redată cu voluptate maliţioasă, în pagini de o acuitate cuceritoare. Spre deosebire de În intimitatea secolului 19, unde lumina cădea asupra protipendadei, scriitoarea explorează, cu rezultate la fel de convingătoare, şi mediile sociale umile.
Foarte reuşite sunt cu deosebire scenele de grup (în frunte cu reuniunea de la Revelionul din final, unde protagoniştii se prind într-un savuros joc de-a previziunea viitorului…). Dar marea reuşită stă în echilibrul componentelor cărţii, în ştiinţa inefabilă a armonizării lor într-o sinteză epică... Caracterul „popular“, „poliţist“ şi „de mistere“ (undeva e consemnată en passant moartea lui G. Baronzi, autorul Misterelor Bucureştilor…) se îmbină cu cel cult, artist, sofisticat, ca în mateina Sub pecetea tainei, iar intertextul din Bâlciul deşertăciunilor şi din Eccleziast („tot ce a fost, este şi va mai fi“) se suprapune „filozofiei“ lui Caragiale tatăl („copiii noştri vor avea de ce să plângă, noi am râs destul“).
Vibrante, dar nu patetice, venite dinspre viitor spre trecut, reflecţiile metafizice ale lui Dan Creţu sunt echilibrate de consideraţiile personajelor de la 1897, obsedate de viitor la sfârşitul unui veac sedus de mitologia progresului ştiinţific.
Persoana I a jurnalului intim şi a epistolarului alternează, dezinvolt, cu perspectiva omniscientă, la persoana a III-a, iar perspectiva Iuliei sau a copilului Nicu sunt completate de cea a borfaşului Fane Inelaru sau a poliţistului-şef Costache Boerescu, între alţii. Lupta pentru abolirea duelului şi pentru eliberarea de corset a femeilor sunt numai două dintre „simptomele“ caracteristice ale acestei lumi la răspântie de veacuri, prinse între patriarhalismul boieresc şi emanciparea demofilă.
Saltul în anul 2000 de la final, urmat de „clasicele“ explicaţii auctoriale cu privire la ce au devenit toate cele („Astăzi strada Fântânei se numeşte Berthelot şi trece pe la Radiodifuziunea română…“) şi de savuroasele anexe desprinse din revistele vremii (sunt reproduse, tacticos, liste cu sărbători din calendarele ortodox, catolic, ebraic şi musulman, sărbătorile naţionale şi domneşti, o cronologie „de la crearea lumii“, o listă a obsedantelor eclipse, o alta cu membrii Sfântului Sinod şi ai guvernului liberal de la 1897) indică, în mod evident, o abilă strategie a lacunei. Ioana Pârvulescu scrie foarte british, dar cu seninătate mozartiană, cu o frivolitate „franţuzească“ şi rigoare teutonă, transformând infinitezimalele fineţuri livreşti şi istorice în creaţie pură. Senzaţia de fapt trăit e ridicată, apoi, la puterea „jocurilor cu cronologia“ şi a meditaţiilor - deopotrivă serioase şi jucăuşe - despre timp şi viaţă ca irezistibil „bâlci al deşertăciunilor“. Deşi undeva un personaj afirmă că „totul e bine când se sfârşeşte cu moarte“, adevăratul happy end al romanului rămâne, fără doar şi poate, timpul regăsit.
Perfectă ca un carillon de lux, Viaţa… nu e doar o bijuterie ficţională cu personalitate, ci şi o carte care dă dependenţă estetică. //
// IOANA PÂRVULESCU
// Viaţa începe vineri
// Editura Humanitas
// Bucureşti, 2009
.jpg)
