Tinerii regizori și dinamica repertorială (I)

Cu câțiva ani în urmă, într-un orășel aproape de București, unde un teatru local încerca să-și găsească sau regăsească identitatea, a avut loc un forum al tinerilor regizori care s-au mobilizat pentru o reuniune ce multora dintre cei prezenți le-a dat mari speranțe. În sensul coagulării unei conștiințe generaționale și al unor acțiuni comune, prielnice evoluției mișcării teatrale naționale. S-au aflat acolo, în jurul unui moderator dibaci, mai toți regizorii generației în jur de 30 de ani la vremea respectivă (anii 2017, 2018), cu un palmares bogat, voci deja confirmate, care ar fi avut autoritatea să impună o platformă estetică și, de ce nu, una moral-civică.

 Din păcate, ca în multe alte situații cu inși pricepuți să demoleze mai mult decât să construiască, proiectul a sărit în aer, ca și bunele intenții ale teatrului din localitate, supus și el unor mașinațiuni distrugătoare. Dar cei aflați atunci acolo și-au văzut firesc de drum pe cont propriu, producând argumente în favoarea ideii reînnoirii teatrului românesc care, cu fiecare generație, dobândește culori noi, ale  timpului prezent.

Unul dintre aceste argumente se referă, cum e și normal, la repertoriu, știut fiind că orice regizor serios are sau ar trebui să aibă un program repertorial ghidat de o estetică proprie, de căutări personale și natură a talentului. Cum în lunile din urmă asistăm la o adevărată ofensivă a afirmării acestora în spațiul teatral românesc, dedicăm rândurile de mai jos semnalării câtorva dintre spectacolele care răspund problematicii repertoriale din practica teatrală.

 Punk-Rock la Teatrul Excelsior, cea mai nouă creație a regizorului Vlad Cristache, în prezent director interimar al acestui teatru, reafirmă preocupările sale pentru tematica adolescenței căreia le răspundeau mai vechile sale producții Deșteptarea primăverii și The History Boys. În consens cu noile realități, piesa Punk Rock de Simon Stephens aleasă de Vlad Cristache este reflexul unor realități crude din lumea adolescenților de azi afectate de bullying, droguri și mirajul succesului facil. Cei șase pe care își focalizează acțiunea autorul, trei băieți și trei fete, trec prin toate aceste crize sfârșind rău, ca o premoniție a unui eșec major al societății contemporane în a-i recupera.

În decorul alveolar, dezordonat, dominat de schele și înscrisuri, conceput cu talent de Andreea Tecla, aventura celor șase liceeni în pragul maturității pare la fel de haotică și fracționată de porniri contrare, cărora mediul întârzie să le găsească un sens. Chiar și atunci când acesta pare că există – iluzoriu sau nu - cazul premiantului-tocilar împins de adepții bullyingului la crimă sau al prorocului de ocazie, ironizat grotesc, deviațiile nu întârzie să se producă. Ce nu ne arată autorul privește reacția celor din jur la mesajul anti al acestei generații, poate ca un semn al singurătății în care se zbat acești copii derutați în căutarea unei libertăți adeseori greșit înțeleasă. În schimb, cum ne spune și titlul, soluția vine din replica muzicală prevăzută să compenseze cu trăiri intense absența unei afectivități de substanță de care sunt înconjurați și să afirme mesajul răzvrătiților. Așa încât regizorul și-a ales interpreții și în funcție de aptitudinile lor muzicale (voce și chitară), construindu-și spectacolul din alternarea tablourilor vorbite cu cele cântate în forță (preparator muzical, Lucian Maxim), ca o descărcare a tensiunilor acumulate pe parcurs. Soluția funcționează perfect pentru cei care suportă explozia de decibeli ce se revarsă din timp în timp în mica sală, improprie acestui gen de spectacol. 

Și mai interesantă e distribuția pe care se sprijină regizorul, o echipă de tineri talentați și armonizați între ei, aptă să servească tipologia diversă propusă de autor. Excelează Dan Pughineanu, una dintre revelațiile ultimilor ani în materie de actorie, arătându‑și și aici cu asupra de măsură sensibilitatea specială, maturitatea și adecvarea mijloacelor și, mai ales, darul comunicării. I se alătură ceilalți colegi de scenă și de generație: Ioana Niculae, cu un firesc potrivit personajului, Ana Udroiu, cu un joc ferm, rațional, Teo Dincă, cu șarmul ei dolofan, Alex Popa ilustrând cu aplomb fragilitatea dureroasă a personajului său, Matei Arvunescu, în rolul ingrat al agresorului practicând un joc strident cerut de personaj, și Alex Călin, într-un portret incipient de amorez, cu ingredientele de rigoare. Împreună alcătuiesc portretul unei generații de adolescenți ai zilelor noastre, pe care Vlad Cristache ni-l livrează cu empatie în tot dramatismul său.

Operațiunea „Petarda”. Catinca Drăgănescu, autoarea scenariului și regiei spectacolului cu acest titlu în premieră la Teatrul Nottara, are „obiceiul” să-și scrie textele atunci când vrea să impună o temă anume și nu găsește textul care să o satisfacă printre consacrați. Se întâmplă și cu această Petardă, menită să ne explodeze în față datorită subiectului incendiar pe care-l tratează. El se referă la un fapt real din istoria recentă prerevoluționară, dintre acelea care au prefigurat răsturnarea regimului din decembrie 1989. Suntem departe în timp, și nu numai, de momentul când evenimentul la care se referă piesa făcea carieră în spațiul public românesc. Ca și în cazul unor întâmplări asemănătoare petrecute atunci, oamenii uită din ce în ce mai condamnabil, luați cu viața, ce greu a răzbătut prin mințile românilor ideea revoluției. Din acest punct de vedere, demersul Catincăi Drăgănescu e util, chiar imperios. Ce formă ia el în spectacol e altă discuție. Lungă, necesară și ea, pe care nu o intenționăm aici. Să spunem deocamdată că acel episod al manifestelor anticomuniste tipărite în ilegalitate la Casa Scânteii spre sfârșitul anilor ‘80, real și cu consecințe pentru protagoniști, merita cercetat și rememorat, chiar dacă ficționalizarea de care abuzează la un moment dat autoarea îi aduce prejudicii de credibilitate.

Focusat pe acțiunile Securității (temă dragă autoarei, vezi Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu sau Aici Moscova), scenariul oscilează între documentar și ficțiune, între polițist și realism psihologic, mix care deschide calea unui melanj de stiluri în spectacol, șubrezindu-i osatura. Începe realist, parodiind chiar realismul socialist (pe alocuri ia tonul brigăzilor artistice în genul „Cântării României”), și atinge culmile grotescului într-un registru zoomorf suprarealist care ne îndepărtează de țintă, respectiv demascarea vinovaților.

 Autoarea, vrând să atingă mult prea multe alte teme, deschide mereu paranteze care, din păcate, rămân în economia spectacolului note de subsol: despre lipsurile alimentare și frigul din case, despre avorturile interzise și drama femeilor sacrificate de infamul decret, despre turnătorii calificați la locul de muncă, despre relațiile de serviciu, versatilitate, demagogie și suspiciune. În această zonă spectacolul reușește unele performanțe, mai ales datorită interpreților (excelentă, Ioana Calotă). Pe alocuri reușește și imaginea atrocității anchetelor Securității (impresionează țipetele isterice ale Isabelei Neamțu pe post de securistă-șefă pastișând o emblemă cunoscută - Ana Pauker), dar firele se amestecă până la confuzie, mai ales că autoarea vrând să sugereze alienarea schizoidă a întregii societăți schimbă în permanență identitatea personajelor jucate de aceiași câțiva actori.

 Din punctul de vedere al subiectului, scenariul nu aduce nimic nou. Avem acum la dispoziție o întreagă literatură pe tema asta. Ar fi fost interesant dacă ni s-ar fi propus ipoteze noi de interpretare în filmul respectivei anchete. (Apropo, știați că acele manifeste au fost răspândite cu ajutorul câinilor, care transportau pe burțile lor hârtiile cu pricina? Am aflat de la medicii psihiatri ai Spitalului 9, la serviciile cărora s-a apelat.) Când spectacolul alunecă în grotesc hiperbolizând, făcând din oameni șobolani sau ventriloci, credibilitatea suferă. Oare nu era de ajuns să ne îngrozească realitatea în sine a momentului? Translarea în acest registru a spectacolului pune în dificultate coerența mesajului. Ar fi fost mult mai convingător dacă păstra tonul începutului sub semnul exclamației arde epoca de aur! – replică referindu-se la incendiul de la Expoziția Națională din vecinătatea Casei Scânteii având respectiva siglă, plasată în spectacol excelent, cu dublul ei sens. Într-un tur de forță, actorii Ion Grosu, Vlad Bălan, Alexandru Mike Gheorghiu, Sorina Ștefănescu, Vladimir Purdel, alături de actrițele menționate mai sus, asigură cu profesionalism și dăruire punerea în pagină scenică a poveștii absurde imaginate de Catinca Drăgănescu.

Accesând o temă atât de grea privind recuperarea trecutului, pentru care merită aplaudați, tinerii autori și regizori de astăzi au și o mare răspundere, fiindcă o imagine denaturată, caricaturală, necredibilă până la capăt, poate zădărnici nevoia de adevăr. //