Pe aceeași temă
Atunci când pe 10 ianuarie 1929, în paginile unui supliment de cotidian catolic belgian Georges Remi, ( cu al său pseudonim Hergé), publica primul text în care apărea un ciudat şi energic reporter adolescent, pe numele său Tintin, nimeni nu putea bănui că secolul XX se întâlnea cu una dintre emblemele sale memorabile. Dincolo de spaţiul benzii desenate, un mit părăsea visele lui Hergé pentru a deveni parte din imagologia modernă. Reporterul şi simpaticul său patruped, Milou, îşi celebrează optzeci şi patru de ani de viaţă.
Un accident al destinului face ca propria mea lectură din “ Tintin” să fie una târzie- la vârsta la care alţi copii intâlneau proza grafică a lui Herge, luxoasele sale albume aveau , în România socialistă, gustul exotic şi raritatea atâtor altor obiecte-cult, de la coca-cola la ciocolata toblerone. Peste ani, după ce inţierea în arcanele lui Pif gadget se realizase, descoperirea lui Tintin a venit, organic, ca o etapă în această căutare a miracolului care se ascunde în spatele benzii desenate.
Şi poate că poveştile lui Herge nu sunt scrise pentru cei care sunt biologic copii ori adolescenţi- ca şi la Jules Verne, geniul creatorului rezidă în abilitatea de a ţese, în rama istoriilor sale, grăuntele de mit care nu se alterează niciodată. Trepidante şi încărcate de mistere,ironice şi temerare, textele lui Herge sunt mai degrabă destinate recitirii decât lecturii inocente. Alături de Jules Verne, Herge este, prin seria lui Tintin, unul dintre cei mai prodigioşi inventatori de personaje şi de lumi. Spaţiul benzii desenate permite ca sinteza de poveste şi de imagine să spulbere graniţele tradiţionale, acordând libertatea absolută la care oricare dintre noi visează. Desenul de linie clară este suportul cel mai redutabil al fanteziei.
Cât despre Tintin, în acest cosmos al lui Hergé, reporterul care nu îmbătrâneşte şi nu moare niciodată luminează pe cei care se află în jurul său. Aventurile sale sunt tot atâtea pretexte pentru trasee iniţiatice, pentru călătorii în care minunile abundă, iar binele învinge, invariabil. S-a spus, adesea, că singurele personaje cu adevărat plictisitoare în literatură sunt cele pozitive, de vreme ce binele este,prin chiar natura sa, monoton şi monocord. O dată cu Tintin şi cu companionul său neastâmpărat, Milou, Binele irumpe în lumea noastră cu toată strălucirea de care care este capabil, fără a fi niciodată tezist, plictisitor sau previzibil. Şi nimic nu mai poate fi la fel după această revelaţie: din cutia muzicală a benzilor desenate se iveşte un sunet fermecat al universului.
