Pe aceeași temă
Albumul Tintin în ţara sovietelor a creat o mare rumoare în epocă şi pentru că mulţi scriitori şi oameni politici occidentali se angajaseră să susţină calea luminoasă ce părea a se ivi de la Răsărit.
Ce mod ciudat şi atipic de a-şi face intrarea pe scena mare a controverselor culturale, dar şi politice a ales (intenţionat sau nu, este o altă poveste) Hergé, pseudonimul artistic al lui Georges Prosper Remi, personalitate complexă a culturii belgiene, născut la 22 mai 1907 în localitatea belgiană Etterbeek şi mort la 3 martie 1983 la Woluwe-Saint-Lambert! Devenit redactor-şef al ziarului Le Vingtième Siècle, al cărui director şi proprietar era abatele Norbert Wallez, Georges Remi a primit sarcina de serviciu de a crea un personaj de bandă desenată menit a arăta tinerilor belgieni realităţile deloc atrăgătoare din URSS. Tintin în ţara sovietelor1 este primul volum dintr-o lungă serie de albume de benzi desenate intitulată Aventurile lui Tintin, scrisă şi desenată de Hergé, care a avut un mare succes internaţional (mai ales în spaţiul francofon). Personajele principale sunt Tintin, un reporter plecat în lume pentru a o descoperi, şi Milou, fox-terrier-ul său. Benzile desenate, aparent atât de nevinovate!, au apărut într-o primă formă în suplimentul pentru tineri al ziarului belgian Le Vingtième Siècle (supliment intitulat Le Petit Vingtième) între 10 ianuarie 1929 - 8 mai 1930, iar începând cu 26 octombrie 1930 fiind preluate şi de publicaţia Coeurs Vaillants. Hergé s-a inspirat din benzile desenate americane, fiind considerat unul dintre părinţii BD-ului european.
Pentru că Hergé nu a vizitat niciodată URSS, el s-a inspirat din volumul scris de Joseph Douillet, consulul regatului Belgiei la Rostov pe Don, Moscou sans voile. Mai multe scene redate de diplomatul belgian în acea carte se regăsesc transpuse/preluate de Hergé în albumul său sub forma unor peripeţii prin care eroul nostru, Tintin, trece cu bine. Mai târziu, Hergé avea să mărturisească: „eram angajatul unui ziar, aveam o poziţie superioară redactorului, iar redactorul era superior reporterului. Reporterul era marele călător al epocii, pentru că atunci trăiam în febra călătorilor care parcurgeau lumea, cum era Kessel. Am dorit să fac din Tintin un reporter de ziar care voia să călătorească. Iar pentru prima călătorie mi s-a părut foarte important, am ales acea ţară de unde ajungeau la noi ecouri terifiante şi, adesea, contradictorii, Rusia sovietelor“.
Subiectul cărţii este destul de simplu: Tintin, ziarist de investigaţie, este trimis în URSS pentru a scrie un reportaj la faţa locului. Un fapt de-a dreptul banal într-o democraţie, ştim bine, se poate transforma într-o aventură periculoasă într-o ţară dominată de un sistem totalitar. Puterea sovietică nu este prea încântată de venirea lui Tintin, poate pentru că el nu fusese cumpărat, precum alţi reprezentanţi ai Vestului, de aceea doreşte să-l lichideze chiar înainte de a pune piciorul în URSS. Un agent secret sovietic urcă în acelaşi tren în care se află Tintin, amplasând o bombă care, detonată, deraiază în Germania trenul, însă nu reuşeşte să-l ucidă pe Tintin, care este arestat de autorităţile germane şi acuzat de terorism. Milou îşi salvează în ultimul minut stăpânul, iar cei doi ajung în cele din urmă în ţara sovietelor. Doar pentru a trece din aventură în aventură, pentru a ţine cititorul ziarului cu sufletul la gură şi a-l face să cumpere şi ediţia următoare, căci GPU doreşte să-l lichideze pe curajosul reporter belgian.
Ajuns la Moscova, rămâne celebră remarca lui Tintin care, observând decadenţa oraşului, spune: „Dintr-un oraş magnific cum era Moscova, iată că sovietele au transformat-o într-o mocirlă infectă“. Plimbându-se pe străzile capitalei, Tintin observă o lungă coadă la care stau copii scheletici. Se întreabă şi-şi răspunde: „Ce este această coadă la care stau aceşti copii? Ah, aşa se distribuie pâinea gratuită săracilor din Moscova. Ia să vedem cum funcţionează!“. Apropiindu-se pentru a cerceta îndeaproape, Tintin şi Milou descoperă că pâinea se acorda doar comuniştilor. Hergé nu scapă nici acest prilej pentru a scrie „încă una dintre plăgile Rusiei de astăzi: aceste bande de copii abandonaţi care mişună prin oraşe şi la ţară, trăind din cerşit şi furat“. Până şi Milou este mişcat, căci îi scapă un „bieţii puşti“.
Un copil care nu este comunist este îmbrâncit şi lovit cu cizma de zbirul care distribuie pâinea gratuită, fapt care-l emoţionează pe Milou, care îi dă o lecţie de umanitate(!), şterpelind de sub nasul brutei o franzelă pe care o oferă celui lovit. „În Rusia şi în Ucraina, numărul ţăranilor care au căzut victime deschiaburirii este estimat între 5 şi 6 milioane: spoliaţi, arestaţi, deportaţi, chiar executaţi şi lăsând în urma lor zeci de mii de orfani şi persoane fără adăpost care cerşesc sau se prostituează.“2 La această realitate face referire şi scena rurală a aventurilor lui Tintin în raiul sovietic.
Arestat de nenumărate ori, Tintin scapă mereu. La Moscova, cei doi eroi se cazează la un han, însă nici aici nu sunt lăsaţi în pace de GPU, care perseverează dorind să-l aresteze pe Tintin. Agentul GPU este pus pe fugă de Milou. Tentativa de arestare este dejucată de Tintin care se deghizează în fantomă, fapt ce-l pune pe fugă pe agentul poliţiei secrete (dominat de o rămăşiţă de obscurantism anterevoluţionar). A doua zi, Tintin şi Milou se plimbă prin oraş descoperind, cu uimire, o adunare electorală. Tintin şi căţelul său se apropie pentru a observa de aproape derularea procesului electoral. La tribună, trei comunişti îmbrăcaţi în uniforme militare. Cel din mijloc informează adunarea de existenţa a trei liste electorale, una fiind cea comunistă. În următoarea scenă, cei doi comunişti fioroşi care-l flanchează pe Şef au aţintit asupra electoratului, în fiecare mână, câte un pistol ameninţător. Replica Şefului este ilară: „Cine se opune listei comuniste să ridice mâinile în aer! Nimeni? Atunci proclam lista comunistă adoptată în unanimitate!“. Acest episod este preluat cu exactitate de Hergé din volumul consulului belgian.
Arestat de autorităţi, Tintin este dus într-o temniţă unde un ofiţer în costum îi face următoarea propunere: „Vă oferim o sută de mii de ruble dacă vreţi să faceţi parte din GPU. Dacă nu acceptaţi, vă împuşc. Vă dau trei minute de gândire“. Milou îşi salvează şi de această dată stăpânul. Aluzia la spionii sau agenţii de influenţă ai sovietelor din Occident, cumpăraţi pentru sume însemnate, sunt străvezii. Tintin, având deosebitul talent de a-şi băga nasul peste tot (unde nu-i fierbe oala, am spune noi, românii), descoperă o datcha3 bântuită(!), fapt ce nu-l impresionează pe eroul nostru, care este din nou prins de un gardian sovietic pentru că în acea datchă se aflau îngrămădite bogăţiile pe care Lenin, Troţki şi Stalin le sustrăseseră popoarelor sovietice. Tintin este condamnat la moarte, căci cunoscătorul unui asemenea secret nu putea fi lăsat în viaţă, dar scapă în mod miraculos.
Chiar dacă alte peripeţii ale lui Tintin în ţara sovietelor par a fi aproximative, uneori naive (nu trebuie să uităm că Hergé se adresează copiilor şi tinerilor!), mesajul rămâne autentic, nu departe de adevăr (uneori mult mai grozav chiar decât scenele imaginate de autorul belgian). Scena în care Tintin şi Milou descoperă modalitatea prin care propaganda sovietică îi înşală pe vizitatorii naivi din Occident este remarcabilă. Acurateţea ei este dovedită de studii ulterioare. Hergé ni-l înfăţişează pe Tintin după ce scapă dintr-o nouă ambuscadă a GPU. Milou are un comentariu caustic: „Mai bine rămâneam la Bruxelles“, însă dacă ar fi rămas acolo nu ar fi descoperit funcţionarea la capacitate maximă a turnătoriilor şi oţelăriilor sovietice. În cadrul următor este redată scena în care un bolşevic explică unui grup de comunişti englezi faptul că, „în ciuda zvonurilor din ţările burgheze, uzinele noastre funcţionează la capacitate maximă“. Grupul credul, format din patru englezi, are doar cuvinte de admiraţie pentru industria sovietică. Reporterul Tintin are o bănuială, totuşi, uzinele funcţionează prea intens, la capacitate maximă, de ce? Deschizând uşa uneia, descoperă un muncitor care arde paie pentru a oferi furnalelor un fum înecăcios, iar altul loveşte cu două ciocane o tablă pentru a-i înşela pe oaspeţii străini, oferind iluzia unor linii de producţie. Milou remarcă înţelept: „Este, fără îndoială, o formaţie rusească de jazz“. Tintin oferă şi o explicaţie: „Iată cum îi păcălesc sovietele pe nefericiţii care încă mai cred în paradisul roşu“. Jean François Revel remarca în volumul La grande parade faptul că „există în fiecare societate, inclusiv în societăţile democratice, un procent important de bărbaţi şi femei care urăsc libertatea – şi, în consecinţă, adevărul. Aspiraţia de a trăi într-un sistem tiranic, atât pentru a participa la punerea în practică a acestei tiranii sau pentru a o suporta, este una dintre acuzele fără de care este imposibil de înţeles venirea la putere şi durata regimurilor totalitare în ţări printre cele mai civilizate, precum Germania, Italia, China sau Rusia de la începutul secolului al XX-lea, Rusie care nu era deloc naţiunea de sălbatici descrisă de propaganda comunistă“4.
O altă secvenţă puternică a albumului de benzi desenate ni-i înfăţişează pe Tintin şi Milou descoperind metoda prin care guvernul sovietic reuşea „să strângă“ (rechiziţionare în toată regula) cerealele5. Tintin se infiltrează deghizat la întrunirea conducerii bolşevice pentru a afla din gura unuia dintre ei, probabil chiar Stalin în persoană, că „Tovarăşi, ne lipseşte grâul! Avem nevoie de puţinul grâu strâns pentru propaganda noastră din străinătate. Trebuie să găsim alt grâu, altfel vine foametea. Singura soluţie este să organizăm o expediţie împotriva culacilor sau ţăranilor bogaţi şi să-i forţăm chiar cu armele să ne dea grâul. Am spus!“. Tintin decide să observe cum se derulează această expediţie, spre nemulţumirea lui Milou, care-l avertizează: „nu fă prostia asta!“. Tintin devine soldat al Armatei Roşii(!), însă, suflet milostiv, aleargă spre a-i preveni pe ţărani. Unde să ascundă grâul?, se întreabă Tintin, căci ţăranul sovietic pare complet depăşit de situaţie. Spirit întreprinzător, Tintin scoate din saltele paiele înlocuindu-le cu grâu. „Acolo, cu siguranţă, nu vor găsi grâul!“ Reluând-şi locul în detaşamentul trimis să rechiziţioneze grâul, Tintin se opune comandantului care, nemulţumit pentru că nu a dat de cereale, ordonă torturarea culacului pentru a-l face să mărturisească locul unde-şi ascunsese grâul. Lupta celor doi eroi cu organele se duce până la sfârşitul albumului. Tintin scapă din URSS pilotând un avion care aterizează pe aeroportul Tempelhof din Berlin, însă este urmărit de GPU, poate în ideea de a nu lăsa în viaţă un martor atât de incomod. Tintin consideră că nu s-a documentat destul asupra realităţilor din URSS(!) şi decide să se întoarcă în raiul sovietic, numai că maşina sa derapează şi este proiectat tocmai într-un tren care-l duce, în sfârşit, acasă, la Bruxelles, spre marea bucurie a lui Milou!
În luna mai 1930, abatele Wallez, cel care l-a încurajat pe Hergé la începuturile editoriale ale aventurilor lui Tintin, dându-şi seama de succesul la publicul bruxellez, a avut ideea de a regiza/monta întoarcerea lui Tintin şi a lui Milou din URSS. La 8 mai 1930, ziarul Le Petit Vingtième a organizat, din motive publicitare evidente (aventurile succesive ale lui Tintin aveau să dubleze şi să tripleze tirajul ziarului), întoarcerea eroului. Hergé îşi aducea aminte, peste ani, cum a plecat cu un prieten (Lucien Pepperman) care avea trăsăturile ariene ale lui Tintin, îmbrăcat într-un costum rusesc şi încălţat cu bocanci roşii, către Köln, pentru a putea lua trenul de întoarcere dinspre Est, un fantomatic tren care venea dinspre Rusia. „Eram sigur că vom debarca la Bruxelles într-o gară pustie, însă, spre marea mea stupefacţie, o mulţime de oameni ne aştepta.“
Hergé are o mare capacitate de a rezuma esenţialul, căci, ştim bine, pentru fiecare episod prezentat s-au scris mii şi mii de pagini. Curajul de care a dat dovadă Hergé este remarcabil pentru că albumul său apărea împotriva curentului opiniei publice occidentale, care nu vedea comunismul în adevărata sa formă.
Albumul Tintin în ţara sovietelor a creat o mare rumoare în epocă, nu numai pentru că prezenta nişte realităţi crude pe care regimul stalinist încerca să le cosmetizeze (nu să le elimine, nu avea cum, căci erau în logica elementară a regimului totalitar comunist), dar şi pentru că mulţi scriitori şi oameni politici occidentali, cu un statut public mult superior unui biet ziarist de la o obscură publicaţie belgiană, se angajaseră să susţină calea luminoasă ce părea a se ivi de la Răsărit. Poate că tocmai această lipsă de publicitate şi vizibilitate mediatică i-au permis lui Hergé să conceapă aventura lui Tintin şi Milou în Uniunea Sovietică. Nu avea ce pierde. Ulterior, după ce a căpătat prestanţă şi greutate, Hergé a ezitat în a accepta retipărirea primului album al seriei Tintin, apărut iniţial într-un tiraj de 5.000 de exemplare, ceea ce a făcut ca el să devină rapid atât scump, cât şi greu de găsit. O posibilă explicaţie ar fi aceea că nu neapărat mesajul anticomunist explicit l-ar fi deranjat pe Hergé, ci mai degrabă stângăciile grafice.
Atunci când acest lucru în sfârşit s-a produs, în ianuarie 1999, cu ocazia împlinirii a şapte decenii de la naşterea lui Tintin, albumul, care imita condiţiile grafice alb-negru a celui original, a avut parte de o receptare nuanţată, poate prea nuanţată, având în vedere timpul scurs şi scoaterea la lumină a nenumăratelor crime ale regimului stalinist (multe lucrări scrise chiar de importanţi istorici francezi). Jean François Revel dedica acestui subiect, un exemplu pentru scăldarea în utopia comunistă de care se fac vinovate în continuare multe personalităţi franceze, câteva paragrafe în volumul La grande parade. Teza sa este că „regimul comunist îşi păstrează superioritatea sa morală. O resimţim constatând simptome uneori anecdotice, aproape puerile.
Tintin în ţara sovietelor este caracterizată în mai multe articole drept având un conţinut exagerat şi excesiv. Or, este, dimpotrivă, o frescă incredibil de exactă care denotă la tânărul autor, chiar şi pentru acea perioadă îndepărtată, o intuiţie extraordinară, după cum o semnalează Emmanuel le Roy Ladurie, răspunzând unei anchete a ziarului Le Figaro (6 ianuarie 1999)“. Însă acelaşi ziar de centru-dreapta (teoretic) nu este de acord cu diagnosticul pus de istoricul francez, considerând că epopeea lui Tintin „suferă, odată cu trecerea timpului, de maniheism“(!). Revel se referă în acelaşi volum şi la un comentariu auzit la postul de radio France-Info (10 ianuarie 1999) în care auditoriului îi este comunicată sentinţa: „Tintin în ţara sovietelor este încărcată ideologic cu un parfum de suprarealism“. Concluzia lui Revel este că, în comparaţie cu nazismul, „comunismul îşi păstrează superioritatea sa morală. Sau, mai precis spus, pentru că unii se încăpăţânează cu preţul a mii de minciuni şi disimulări să întreţină înşelătoria faţă de această superioritate“6. Hergé a fost atacat de simpatizanţii comunişti din Occident, punându-i-se ştampilă de anticomunist primar, iar colaborarea sa la ziarul Le Soir, cotidian apărut în timpul celei de a doua ocupaţii germane a Belgiei (1940-44), colaborare în acelaşi registru BD (Tintin şi-a continuat aventurile), fiind considerată, abrupt, drept colaboraţionism. În acea perioadă Hergé n-o ducea prea bine financiar, fiind nevoit să găsească modalităţi de subzistenţă. În acest registru ilogic, viciat, evident, cartea Tintin în ţara sovietelor nu reprezintă decât o lucrare de propagandă anticomunistă. Tovarăşii de drum au aplicat vechea maximă comunistă: dacă nu poţi convinge, atunci măcar discreditează! Iar Hergé nici măcar nu a portretizat lagărele de muncă şi exterminare care deja existau în URSS în acea perioadă!
Spre deosebire de toate celelalte aventuri imaginate de Hergé (unde nu ajunge Tintin? Din Congo în America, din Egipt în China), cea din ţara sovietelor nu a făcut obiectul unor adaptări cinematografice ulterioare, fiind singura care a rămas în formatul său original, alb-negru. Hergé aproximează uneori, inventează alteori, însă esenţa mesajului său este mai realistă şi autentică decât zecile de kilograme de maculatură propagandistică scrise de cunoscuţi scriitori occidentali, literatură de călătorie sau studii care se doreau polemice, plătite, într-un fel sau altul, de ţara sovietelor, de care nu-şi mai aduce aminte nimeni după o jumătate de secol. Aceasta este diferenţa între minciuna vinovată, plătită cu sânge omenesc şi rostirea răspicată a adevărului. //
Note:
1. Hergé, Tintin au pays des soviets, Casterman, Paris, 1929.
2. Dicţionarul comunismului, coordonator Stéphane Courtois, Polirom, Iaşi, 2008.
3. Casa de vacanţă.
4. La grande parade, essai sur la survie de lutopie socialiste, Plon, pag. 97-98.
5. Stalin avea nevoie de devize pentru programul său cincinal de industralizare, devize care s-au obţinut prin vânzarea de cereale. Care cereale erau de obicei furate ţăranilor.
6. La grande parade, pag. 178.
