Pe aceeași temă
Gelu Ionescu apartine unei generatii stralucite de intelectuali al caror exil a insemnat o pierdere pentru universitatile romanesti si pentru climatul cultural romanesc in general. Daca nu ar fi sa-i amintesc din aceeasi generatie decat pe Matei Calinescu, Virgil Nemoianu, Sanda Golopentia, Sorin Alexandrescu, Ion Vianu, si tot ar fi suficient pentru a argumenta aceasta afirmatie. Ei si-au implinit destinul intre timp prin alte parti, afirmandu-si valoarea si castigandu-si sau reconfirmandu-si notorietatea. Revenirea lor in constiinta publica romaneasca cu carti mai vechi reeditate si revazute (cum e cea de fata), cu memorii sau carti noi a fost in general bine receptata de critica si este, cred, benefica pentru memoria noastra culturala, pentru reanimarea dialogului de idei si as spune pentru a rotunji chiar imaginea generatiei in sine, azi, la ora in care redefinirea canoanelor este atat de intens preocupanta.
Apartin aceleiasi familii de intelectuali Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, Livius Ciocarlie, Eugen Negrici, Ion Pop, Al. Calinescu, Mircea Martin, ca sa nu-i amintesc decat pe cativa dintre ei si sa ma limitez la sfera criticii si istoriei literare. Poate ca in locul criteriului generational termenul de "familie spirituala" ar fi mai potrivit, pentru a defini tipuri de practici intelectuale si de discurs critic ce se pot subsuma unor caracteristici cum a fi, in cazul de fata, eruditia, talentul, energia creatoare, o anume eleganta a stilului (nu doar literar).
In ce priveste cartea lui Gelu Ionescu, sunt mai multe planurile in care ea se construieste si se poate discuta, ele completandu-se unul pe altul intr-o armonizare discreta, care face lectura deopotriva placuta si interesanta.
Unul e cel al unei teorii a traducerii, expuse mai ales in prefata. In aceasta privinta autorul e un optimist, el demonteaza cu argumente convingatoare cliseul intraductibilitatii textului literar. Cei care il sustin invoca cel mai adesea pierderea expresivitatii. Gelu Ionescu crede ca, atunci cand traducatorul e un bun scriitor, el reuseste sa invinga obstacolul limbii printr-un fel de lege a compensatiilor: ceea ce se pierde intr-o parte se poate recastiga prin explorarea posibilitatilor expresive ale limbii in care se traduce. Acest lucru e valabil mai ales pentru poezie, desigur, dar discutia pe care o poarta Gelu Ionescu nu e una de tip lingvistic sau una pur teoretica, ci una cat se poate de contextualizata. Cum o indica si titlul, e vorba de un "orizont al traducerii", adica de un orizont al receptarii (termenul e preluat din estetica receptarii), cel in care opera a fost tradusa si traducerea receptata, si unul ideal, al unei harti a scrierilor care ar fi obligatoriu sa fie traduse pentru a asigura unei literaturi acea completitudine necesara. Caci, asa cum spune explicit autorul, "o literatura nationala nu e numai literatura autorilor care scriu la un moment dat intr-o limba, ci totalitatea operelor ce circula si sunt discutate intr-o limba, o literatura". Felul in care citim in limba noastra autori straini si romani participa la configurarea unui "sistem de lectura", in care fiecare carte noua "isi cauta locul, (…) largind un spatiu al intelegerii, al interpretarii si nu umpland, pur si simplu, un loc rezervat numai ei printr-o ipotetica predestinare". Cu alte cuvinte, Gelu Ionescu e dintre cei care cred ca traducerile fac o literatura, iar operele la care se opreste, din perioada pe care o analizeaza (1975-1980), sunt dintre cele mai convingatoare.
Lectura lor (proza, poezie, critica, teorie literara, mitologie, teatru) ii prilejuieste comentarii literare, dar si o cronica a traducerilor (Gelu Ionescu a tinut o astfel de cronica in revista Steaua, in anii '70-'80) cu valoare de document al receptarii. Ele ne arata nu numai cum se schimba canonul, ci si evolutia gusturilor, a modelor si modelelor literare. Le insoteste o fisa de istorie literara inclusa in text, in care sunt consemnate si uneori si evaluate traducerile romanesti anterioare din aceeasi opera sau acelasi autor, instrument de lucru extrem de util nu doar profesorilor de literatura, ci si acelora care si-ar propune sa realizeze o istorie critica a literaturii traduse la noi intr-o perioada determinata de timp. In destul de putine cazuri, traducatorii insisi se aventureaza in astfel de cautari, convinsi probabil ca trebuie sa ia totul de la capat, fara a retine nimic din ce au intreprins antecesorii. Un caz contrar - si cred si exemplar - e cel al volumului de versuri din Mallarmé tradus de Serban Foarta, care insoteste fiecare text de ample note, justificand o optiune lingvistica sau alta, amintind o referinta culturala, dar si citand integral versiuni ale unor traduceri din Mallarmé realizate de simbolisti in tonalitatea specifica acestora. Consecvent cu perspectiva unei istorii a receptarii, Gelu Ionescu adauga in prefata un comentariu (p. 51-60) in care reevalueaza, dupa 25 de ani, bilantul facut de el in 1980 asupra "starii traducerilor" in literatura romana, ceea ce nu face decat sa sporeasca valoarea de document a cartii si e, dupa cate stim, o intreprindere unica, sugerand o metoda posibila de a aborda chestiunea. Pasionat de viata si destinul cartilor, de noul context al liberalizarii pietei editoriale, care a antrenat in politica traducerilor edituri importante cu colectii specializate (sunt amintite, cum era de asteptat, Humanitas, Polirom, RAO, Paralela 45), si preocupat de a redefini harta traducerilor prin raportul dintre golurile inca semnificative si implinirile performante sau dintre traducerile literare si cele din sfera mai larga a stiintelor socio-umane, Gelu Ionescu lasa in umbra oarecum (in sensul ca nu le da suficient relief in ansamblul cartii, desi le semnaleaza punctual) performantele individuale ale unor traducatori de acum consacrati si care ne-au daruit noi versiuni ale unor capodopere literare, ca Sorin Marculescu, Serban Foarta, Irina Mavrodin si inca altii ce si-ar gasi locul intr-o istorie a traducatorilor de prima marime.
Cartea lui Gelu Ionescu se poate citi si ca o foarte buna si stimulatoare carte de literatura comparata si universala. Cei care i-au fost studenti lui Gelu Ionescu, la Universitatea din Bucuresti, vor regasi stilul lipsit de emfaza, de o eleganta rigoare si de o mare mobilitate a privirii a profesorului lor. Acestor calitati li se adauga un limbaj critic foarte viu, din care lipsesc stereotipiile si care pune accentele cu precizie, gasind, pe masura ce se construieste, nuantele, lasandu-se pe alocuri furat de ceea ce este, la toti criticii buni, exercitiul propriu-zis creator, viziunea literara. Simtim asta cand caracterizeaza un personaj sau o situatie, dar si cand se lasa cuprins de elan polemic. Se misca fara probleme pe o arie culturala si pe o axa temporala extrem de intinse, practicand, ca in cazul analizei personajului ionescian, o metodologie supla, in care formatia teoretica e transparenta si productiva, dar lipsita de orice ostentatie. De altfel, Gelu Ionescu e un partizan convins al criticii intemeiate pe teorie. Nu e vorba de aderarea la o moda a anilor '70-'80, ci de o convingere nascuta din lecturi aprofundate din teoreticieni, ca si din critici. Sa nu uitam apoi ca Gelu Ionescu a fost printre cei care au sustinut cu competenta si au creat emulatie in jurul Caietelor critice, revista care, alaturi de Cahiers roumains d'études littéraires si mai tarziu Euresis, a reunit mai multe generatii in jurul ideii de a reciti literatura romana in perspectiva noilor metode critice si de a deschide dezbaterea teoretica spre cele mai diverse teme de reflectie, de la structuralism la teoria receptarii, de la critica ideilor si teorii ale imaginarului, la hermeneutica sau pragmatica.
Observam astazi fara dificultate scaderea apetitului teoretic si plasarea criticii intr-un loc secundar atat in perspectiva editoriala, cat si in ce priveste receptarea, dar efectele acelei perioade au fost stimulatoare pentru creatia literara. Mai ales scriitorii importanti ai generatiei '80 dovedesc ca au beneficiat din plin de acest impuls, care da operelor lor un colorit aparte.
Remarcand lipsa unui instrument bibliografic complet privind traducerile in literatura romana, Gelu Ionescu ne propune prin Orizontul traducerii o secventa dintr-un proiect ce ar merita continuat. Caci, in afara de inregistrarea a ceea ce s-a tradus timp de cinci ani, intr-o perioada cand cenzura era ceva mai permisiva si preocupata in primul rand de autorii romani, avem in fata si un posibil model de analiza, importante sugestii pentru a schita o istorie culturala in care traducerile sunt parte integranta. Comentariul critic face parte el insusi din aceasta istorie a receptarii si poate fi citit si ca atare, si utilizat in scopuri comparative. Nu numai pentru a evalua care anume dintre golurile culturale au fost acoperite intre timp sau ce domenii, ce genuri, care e succesul de public al traducerii si cum influenteaza criteriile pietii si cele ale competitivitatii optiunile traducatorului.
Daca profesorilor cartea le va servi ca un ghid pentru a recomanda studentilor sau elevilor o traducere sau alta sau pentru a le face o istorie a receptarii unor capodopere, daca lingvistilor le va demonstra, de mai era nevoie, in ce masura traducerea e un act cultural, vor fi destui si aceia care se vor lasa fascinati de cum arata bagajul cultural si optiunile valorice ale unui intelectual care acum un sfert de veac era deja format si afirmat. Printre ele va remarca, desigur, interesul si chiar pasiunea pentru lucrul bine facut, anvergura proiectului cultural gandit pe termen lung si preocuparea pentru a-i da acestuia o continuitate, pentru a descoperi strategiile cele mai adecvate de a depasi complexele cu care literatura si cultura romana se gandesc pe ele insele in raport cu altele.
Mi se pare interesant ca, raportand examenul critic al traducerilor din anii '70 - '80 la ceea ce se traduce azi, Gelu Ionescu observa ca suntem tentati adesea sa privim faptul cultural ca unul strict literar sau in cel mai bun caz artistic, minimalizand, din necunoastere sau dintr-un reflex mental indelung exersat, alte domenii ale culturalului, cum ar stiintele, filosofia (pentru care traducerea Fiinta si timp a lui Heidegger e fara indoiala un eveniment), gandirea teologica.
Cenzurile instalate in perioada comunista joaca azi rolul unui impuls care face sa se traduca de-a valma, lucrari esentiale si unele derizorii, amestecand criteriul pietii cu cel al valorii.
Conditiile de obtinere a copyright-ului, specializarea traducatorului, dezvoltarea posibilitatilor de informare, aparitia unor generatii care vorbesc mai multe limbi suficient de bine pentru a avea acces direct la original si care circula neingradit, inclusiv pe Internet, sunt tot atatia parametri ai unui context mult diversificat fata de anii '80. E mult mai greu si mult mai usor sa construiesti in acest context un proiect editorial de traduceri care sa acopere in continuare golurile acumulate in timp, dar sa faca si sincronizarea mai rapida si, mai ales, sa rasplateasca si sa stimuleze munca traducatorului, oferind in acelasi timp celor interesati cartea la un pret accesibil.
Cine se va incumeta in acest context sa judece cartea lui Gelu Ionescu, in perspectiva a ceea ce s-a tradus in ultimii 15 ani? Iata un proiect posibil de lucrare de doctorat, daca nu cumva cineva e chiar pe cale sa il realizeze.
*Gelu Ionescu, Orizontul traducerii. Editia a II-a revazuta, Bucuresti, Editura Institutului Cultural Roman, 2004, 268 p.
