Tragicul destin al comandorului Sablin

Fenomenul emigraţionist alb rus nu s-a de­clanşat neapărat după pierderea răz­bo­iului civil de către forţele militare alb­gar­diste (sau Armata Voluntarilor), în urma exodului masiv după pier­derea Crimeei în 1920, ci în­­cepând cu 1917, anul când au avut loc cele două re­voluţii, cea din februarie şi cea bolşevică din oc­tom­brie 1917 (mai degrabă o lovitură de stat). Miş­carea a fost una de am­ploare, iar cifra este încă des­tul de va­gă, dar se pre­supune că în jurul a două milioane de ruşi au părăsit raiul comunist, alegând lumea liberă. Paleta opţiunilor politice ale albilor era la fel de vastă precum cea dez­voltată, din nefericire, în Rusia (una din­tre cauzele înfrângerii lor militare), de la mo­narhişti şi cadeţi (adepţii partidului constituţional-democrat) până la men­şe­vici, verişorii mai ghinionişti ai bol­şe­vi­cilor. În mod paradoxal, acestui exil i s-a alăturat în 1929 chiar artizanul victoriei Armatei Roşii, Leon Troţki, eliminat de pe scena politică sovietică de abilul şi ne­cruţătorul Stalin. Ruşii albi s-au stabilit pe unde au putut, de la Shanghai sau To­kyo până în ţările slave din Europa Cen­trală sau de Est, precum Bulgaria, Ceho­slovacia sau Polonia. Parisul și Berlinul au devenit capitale de referinţă pentru miş­ca­rea albilor. În ciuda faptului că ruşii albi aveau puţine afinităţi cu România sau spa­ţiul cultural românesc, unii dintre ei s-au stabilit şi la noi. Să nu uităm că bunicul ma­tern al lui Nichita Stănescu, tatăl ma­mei sale, Tatiana, era generalul ţarist Ni­kita Cereaciuchin, stabilit în România du­pă 1917.

Una dintre figurile marcante ale mişcării albilor în România in­terbelică  rămâne Nikolai Va­si­lie­vici Sablin, a cărui viaţă ar putea constitui, fără îndoială, subiectul unui film artistic care ar dovedi întreaga oroare a secolului trecut în acest spaţiu al lumii, aşa cum reiese din vo­lu­mele apărute în spaţiul cultural românesc în ultimul timp, graţie eforturilor lui Vadim Guzun, care a întreprins o cer­cetare amplă a arhivelor CNSAS (Co­man­dorul Sablin: liderul monarhiştilor ruşi urmărit de Siguranţă şi de Securitate, 1926-1959, Editura Argonaut, Cluj-Na­po­ca, 2014; Nikolai Vasilievici Sablin. An­cheta, procesul şi detenţia liderului emi­graţiei ruse din România. 1958-1962, Edi­tura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016).

Cine a fost Sablin înainte să ajungă în Ro­mânia? Născut la Sankt Petersburg în anul 1880, într-o veche familie nobiliară rusă, a ales cariera militară, devenind ofiţer în cadrul flotei ţariste, în această calitate luând parte la nefericita campanie din 1904-1905 din Extremul Orient, care s-a în­cheiat cu un eşec usturător pentru Ru­sia, înfrântă categoric de japonezi. Sablin a fost luat prizonier, petrecând 13 luni în Japonia. După revenirea în Rusia a fost re­partizat în cadrul Flotei Baltice, servind chiar pe nava favorită a ţarului (1906-1916), cunoscând îndeaproape familia imperială. În ajunul anului 1917 a fost numit co­mandantul flotilei de torpiloare Satakunta. După cum recunoaşte în declaraţiile date Se­curităţii, a primit un număr im­pre­sio­nant de decoraţii (39), atât din partea re­gi­mului ţarist, cât şi a României ca ţară aliată. Sablin nu şi-a părăsit postul nici mă­car după venirea bolşevicilor la putere, chiar dacă de disciplina Ma­rinei Imperiale se alesese praful (rămâne celebră îne­carea pe fundul Mării Ne­gre a ofiţerilor de către ma­rinarii bolşevizaţi), con­ti­nuând până în 1921 să slu­jească în Flota Militară So­vietică din Marea Baltică, în ciuda faptului că fratele său fusese ultimul re­pre­zen­tant diplomatic al Rusiei Imperiale la Londra, unde a şi rămas după octombrie 1917, devenind colaborator al serviciilor secrete britanice.

Familia Sablin a hotărât să se stabilească în România, explicaţia fiind că prima sa soţie (Ecaterina Pommer) avea o moşie în judeţul Soroca, în Basarabia. Nu mulţi imi­granţi albi au avut un asemenea noroc, cei mai mulţi trăind în sărăcie. În România, Sablin a dus-o destul de bine, cel puţin pâ­nă în decembrie 1944. Era o figură di­na­mică şi importantă a mişcării albgardiste din întreaga Europă, fiind numit şi pre­şedintele filialei române a Uniunii Navale Ruse. Şi-a completat veniturile de la mo­şie cu cele obţinute în calitate de re­pre­zentant al firmei americane de automobile Studebaker. Colaborând cu cercurile mo­narhiste din ţările europene, a fost reperat şi constant supravegheat de Siguranţă, du­pă cum o dovedesc documentele, cu atât mai mult, cu cât unii dintre albgardişti au tră­dat, devenind spioni ai serviciilor se­cre­te sovietice. Nu s-a putut dovedi faptul că Sablin ar fi jucat acelaşi joc dublu. A con­dus publicaţia anticomunistă Golos Bu­ha­resta (Vocea Bucureştiului), editată în lim­ba rusă, dar şi Editura Litera. Dacă s-ar fi descoperit că este spion sovietic, nu i s-ar fi permis înrolarea (probabil la ce­re­rea sa, având în vedere că în 1941 avea 61 de ani) în Marina Militară Română, unde a deţinut funcţia de comandant al Con­vo­iului de aprovizionare nr. 1 Sulina. Do­vada cea mai credibilă că nu a fost spion sovietic a venit în decembrie 1944, când a fost ridicat de un comando al serviciului de contrainformaţii militare din Bucureşti şi dus la Moscova. Sablin a fost supus interogatoriilor în celebrele închisori so­vie­tice precum Lubianka, Lefortovo sau Butîrka, fiind condamnat pentru „ac­ti­vităţi antisovietice“ la o pedeapsă de 20 de ani de muncă forţată, ajungând în la­gărele din R.S.S.A. Komi, iar mai apoi fi­ind transferat în lagărul Spassk din Ka­zahstan (unde au murit mulţi români). Moar­tea lui Stalin din martie 1953 i-a per­mis şi lui repatrierea (dacă o putem numi astfel), după mai bine de doi ani, în Ro­mânia bolşevizată, în mai 1955.

Cum s-a întors, a şi început să redacteze manuscrisul care-i va fi fatal şi care apare în in­te­ro­gatorii sub titulatura ironică de Impresii din călătoria prin El Dorado (apărută în România în limba rusă anul trecut la Editura Argonaut din Cluj-Napoca, redactată de Vadim Guzun şi Mi­haela Botnari), în care îşi descrie lunga experienţă în Gulagul sovietic (nu a mai avut cum să facă acelaşi lucru cu cel din RPR). În timpul interogatoriului din 18 martie 1958, Sablin declara ofiţerului de Se­curitate Tănase Vasile (de fapt, probabil că acesta l-a obligat să semneze do­cu­men­tul, redând frazeologia specifică): „Scrie­rea care are un caracter duşmănos îm­po­triva Uniunii Sovietice am întocmit-o cu scopul de a rămâne un memoriu despre viaţa petrecută de mine în timpul de­ten­ţiei în URSS. Această scriere are un ca­racter duşmănos şi defăimător împotriva Uniunii Sovietice deoarece reflectă con­cepţia mea de duşmănie şi ură faţă de Uniunea Sovietică“. Mai departe, Sablin a susținut că lucrarea era pentru uz intern, destinată doar familiei, chiar dacă re­cu­noaşte că a discutat despre ea cu câţiva cu­nos­cuţi. Sablin a încercat şi reuşit să scoa­tă un exemplar din lucrare din ţară prin in­termediul diplomaţilor francezi, desti­na­tara celei de a doua copii (prima confis­cată de Securitate şi, din fericire, păstrată în arhivele CNSAS, tocmai pentru că era corp delict) fiind Nadejda, cumnata sa, în vederea publicării în Occident. Nadejda a considerat că Occidentul nu era deloc pre­gătit să accepte o mărturie atât de cutre­murătoare şi, parţial, avea dreptate - a mai trecut un deceniu până când Alexandr Soljeniţîn a zguduit temeinic această per­cep­ţie. Din cuprinsul volumului, a cărui traducere în limba română o aşteptăm cu nerăbdare, regăsim traseul şi experienţele standard ale deţinutului în Gulag, aspecte prezente la marea majoritate a su­pra­vie­ţui­torilor infernului sovietic (munca pro­pa­gan­distică „cultural-educativă“ dusă pen­tru spălarea creierelor deţinuţilor, viaţa spiri­tua­lă a celor mai refrac­tari, spitalul ca loc unde se putea res­pi­ra şi fenta re­gi­mul criminal al muncii, receptarea morţii lui Stalin în rândul de­ţinuţilor).

Sablin s-a mai bucurat de aproape doi ani de libertate relativă în Republica Populară Română, înainte de a fi din nou arestat, la 18 martie 1958, de data aceasta de or­ga­nele de represiune comuniste autohtone, fiind condamnat, la 5 septembrie 1958, la o pedeapsă de 20 de ani de temniţă grea (practic, o condamnare la moarte pentru un bătrân de 78 de ani). Alături de el a fost condamnată şi cea de-a doua soţie, Elena Sablin, de origine franceză, la 10 ani de închisoare pentru complicitate. Dacă soţia a supravieţuit şi a fost eliberată din Penitenciarul pentru femei de la Mier­curea Ciuc  în ianuarie 1963, Sablin a mu­rit în 1962 în Penitenciarul din Dej, în ur­ma unei insuficienţe cardiace.

Destinul său crud este remarcabil și pentru că oferă imaginea unui regim comunist român foarte dur, spre deosebire de cel sovietic după moartea lui Sta­lin (1953). Scriind acest manuscris, prac­tic, Sablin şi-a semnat singur con­dam­narea la moarte, ceea ce nu s-a întâmplat cu memorialiştii sovietici care au descris Arhipelagul Gulag original, din URSS. Mai mult, existenţa înfloritorului samizdat i-a stimulat. Regimul represiv, chiar dacă i-a hărţuit, urmărit, în principiu i-a lăsat să moa­ră în paturile lor (chiar dacă într-o să­răcie cruntă, precum i s-a întâmplat lui V. Şalamov) sau chiar le-a permis exilul (ca­zul cel mai cunoscut este cel al lui Sol­je­ni­ţîn). Din altă perspectivă, studiind cele do­uă volume de documente observăm mar­can­ta diferenţă între urmărirea ope­ra­tivă a Siguranţei „burgheze“, care îl ur­mărea pas cu pas, fiind interesată să ob­serve con­tactele şi acţiunile liderului rus, şi or­ga­ne­le de Securitate comuniste, care l-au bă­gat în pământ, chiar dacă Sablin reuşise să supravieţuiască Gulagului sovietic.