Pe aceeași temă
Printre caracteristicile importante ale românilor sunt capacitatea și aplecarea spre imitație a celui mai puternic, care poate pendula atât către aspecte pozitive, constructive, dar, cum s-a dovedit în cel de-Al Doilea Război Mondial, și către aspecte negative terifiante (a ucide sute de mii de oameni nevinovați), doar pentru că pe moment nazismul părea a fi câștigat partida, iar a fi antisemit era la modă. Cartea Martei Caraion[1] contribuie la lărgirea unui cadru ce este mai degrabă absent în România de azi – Holocaustul nostru. Și aceasta, pentru că oferă detalii cutremurătoare despre cel mai teribil, rușinos și sângeros moment din întreaga istorie a statului român și a românilor. Știm bine cât ne place să ne lăudăm că poporul român mereu a îndurat crimele, nedreptățile și umilințele venite din partea altora, dar nu a fost niciodată în partea întunecată a istoriei. Iar comunismul, ni l-a impus Stalin. Esența volumului este mărturia mamei autoarei, Valentina Caraion, (viitoarea soție a poetului Ion Caraion), adolescentă în anii 1940, care a supraviețuit, împreuna cu mama sa, Sprința, segmentului românesc al Holocaustului din Transnistria. Pendulând în perioada interbelică între Franța și România, ghinionul a dus familia în Odessa sovietică în anul 1940, după ce ea părăsise Bucureștiul, care părea a parcurge ultimii pași către un paroxism al antisemitismului. Recensământul sovietic din 1926 arăta că la Odessa trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Uniunea Sovietică, care număra 133.000 de oameni. La Odessa a început, de fapt, și tragedia familiei Berman. Supraviețuind asediului trupelor române, care a durat de la 8 august până la 16 octombrie 1941[2], familia de origine evreiască a fost deportată spre nordul Transnistriei. Mama și fata au reușit să dea peste doi ofițeri români care le-au ajutat să-și ascundă originea la Bogdanovka, în schimb tatăl, rămas la Odessa, va fi deportat în primăvara anului 1942 și va fi ucis, chiar dacă printre ultimii din grupul său, pentru că fusese folosit ca translator (știa atât limba rusă, cât și limba română).
După represaliile extrem de sângeroase ca urmare a aruncării în aer a clădirii unde se instalase comandamentul militar românesc, ordonate de însuși Ion Antonescu, restul populației evreiești a fost deportată spre lagăre din nordul Transnistriei. Cuvântul „lagăr” este mai degrabă un eufemism, căci era vorba de tot felul de grajduri sau alte improvizații. La începutul lui noiembrie 1941, au sosit primele convoaie în mica localitate Berezovska. „Convoiul este o masă de oameni variabilă cantitativ. Între Odessa și Berezovska sunt împușcați cei mai slabi, iar femeile violate sunt aruncate după o noapte, cadavrele lor goale, din ce în ce mai numeroase, fiind abandonate fără mormânt. Totuși, coloana se mărește, una dintre sarcinile jandarmilor fiind să curețe satele, să-i strângă pe evreii de acolo și să-i încorporeze în convoi, acțiune la care participă milițiile ucrainene și civili. La jumătatea lui noiembrie, convoiul ajunge, se pare, la vreo 40.000 de persoane.” Intenția era clară, aceea de a-i extermina, temperaturile de -30 de grade și condițiile de cazare nelăsând niciun dubiu asupra adevăratei intenții. Această soartă o vor avea și evreii rămași în Basarabia și Bucovina de Nord. Salvarea mamei și fiicei avea să fie abilitatea celei dintâi de a folosi o mașină de cusut. În condiții de penurie accentuată, lumea cârpea. „După ce mama începuse să lucreze, a plecat din nou la Odessa, de data aceasta ca să le ducă alimente tatei și familiei la care stătea el. Mi-a spus că o să se ducă și la locuința de unde fusesem ridicați și să încerce – cine știe! – să recupereze ceva din lucrurile noastre. Eram literalmente dezbrăcate. Când s-a întors, era desfigurată, avea obrazul tumefiat și nasul vânăt și de două ori mai mare decât fusese. M-am speriat îngrozitor și ea a încercat să mă liniștească, spunându-mi că a căzut printre niște ruine.” De fapt, fusese bătută de cei care le ocupaseră locuința. Cele două supraviețuitoare au rămas timp de trei ani sub o identitate falsă, fiind ignorate, dar și folosite, bănuite că nu erau deloc rusoaice, așa cum o atestau cărțile lor de identitate falsificate. „În linii generale, românii erau iubiți în Transnistria. Cu rare excepții, ei n-au săvârșit față de populația autohtonă ororile comise de nemți. În ceea ce privește exterminarea evreilor, de aceștia nu-i păsa nimănui.”[3]
Aventurile mamei și fiicei au continuat și după ce situația de pe front s-a schimbat în mod radical. Cele două s-au alăturat valului de refugiați din Transnistria, care părăsea regiunea în urma contraofensivei sovieticilor. La 1 aprilie 1944, vagoanele cu refugiați au trecut prin București, mergând spre Banat, la timp pentru a îndura și oroarea bombardamentelor aviației americane. Una dintre țintele strategice importante era tocmai Gara de Nord. Adolescenta a avut o criză și și-a obligat mama să coboare din vagonul cu care veniseră din Transnistria, exact la timp pentru a se salva (din nou), căci vagonul a fost spulberat de o bombă americană cu toate bunurile lor. Au ajuns în satul Cărpiniș, din Banat, aproape de frontiera cu Serbia, care pe atunci era populat majoritar de șvabi. Bărbații erau înrolați în Divizia SS Prinz Eugen. Ulterior au revenit la rudele rămase la București și care supraviețuiseră, ceea ce avea să le răvășească, pentru că decizia părăsirii României în anul 1940 a avut consecințe dramatice – moartea soțului și a tatălui, căci evreii din Vechiul Regat supraviețuiseră, în ciuda discriminărilor și extorcării de regimul antonescian, așa cum bine reiese din jurnalul lui Mihail Sebastian. „Supraviețuirea populației evreiești le tulbură. În comparație cu evreii uciși în Ucraina, sute de mii, soarta lor era de invidiat, excepțională, se puteau simți învingătoare ale destinului; la București, ele evaluează însă enormitatea sacrificiului, biata lor decizie stupidă, plecarea de neconceput, tristețea întoarcerii.” Valentina s-a căsătorit cu Senia, un văr îndepărtat, și pendula între dorința de a emigra în Israel și de a rămâne. După 1947, condițiile s-au înrăutățit, iar cererea soților de a emigra a fost refuzată. Israelul trecuse în rândul țărilor imperialiste. Cele două supraviețuitoare nu au depus mărturie în timpul proceselor din 1945 împotriva câtorva dintre călăii din Transnistria. Așa cum menționează și autoarea, ideii de dreptate i s-a făcut un mare deserviciu, pentru că aceste procese au fost organizate de noul regim comunist ilegitim, lăsând la o parte faptul că procedurile, probatoriile, intervențiile, personalul alocat au fost caracterizate de amatorism. Adevărul istoric a urmat docil, precum un câine în lesă, interesele regimului comunist, așa cum au fost stabilite de Moscova. Vasili Grossman denunța și el faptul că unicitatea Holocaustului din interiorul granițelor Uniunii Sovietice fusese anulată de Stalin. Evreii, în această logică, fuseseră mai întâi oameni ai muncii sovietici.
Valentina avea să cunoască și experiența traumatică a Gulagului din RPR, căci l-a cunoscut pe Stelian Diaconescu, care a adoptat pseudonimul literar Ion Caraion, cum va fi cunoscut și recunoscut în cultura română. În 1958, Valentina s-a îndrăgostit de acesta, care fusese eliberat după prima lui condamnare la muncă forțată în Gulag, pe care a ispășit-o la Canal și în minele de cupru de la Baia Sprie. În încercarea de a recupera anii irosiți din punct de vedere literar, Ion Caraion s-a pus pe scris, dorind să redea hârtiei creațiile sale poetice memorate în Gulag. Numai că poeziile sale aveau „un caracter anticomunist, dușmănos actualei orânduiri politico-sociale din RPR”, așa cum a stabilit Securitatea. Cea care le-a bătut la mașina de scris era Valentina, care a fost reținută în miezul nopții de cinci securiști. Mașinile de scris erau înregistrate în regimul comunist, fiind potențiale arme extrem de periculoase. Ea a fost condamnată doar pentru această vină la nu mai puțin de 15 ani de închisoare, iar Ion Caraion, la închisoare pe viață. Valentina avea să fie eliberată în 1963, iar Ion Caraion, anul următor. Cei doi aveau să se căsătorească în 1966. În vara anului 1981, familia Caraion părăsea definitiv raiul comunist spre Paris, însă au cerut azil politic în Elveția, stabilindu-se definitiv la Lausanne, unde de altfel autoarea este profesor universitar de literatură franceză. Bunica ei, eroica și eroina Sprința, a murit anul următor surdă, nu înainte ca apartamentul său să fie devalizat de vecini „binevoitori” și foarte profitori.
Există și o miză personală-intimă a cărții – încercarea Martei Caraion de a înțelege și de a se împăca cu acest trecut traumatic al bunicii și mamei sale, de aceea narațiunea este mult mai amplă decât frânturile din amintirile Valentinei Caraion, mama sa. Pentru a ajuta procesul de înțelegere, se recurge și la o bogată literatură memorialistică a traumaticelor experiențe din Holocaust. Xenofobia poporului român, care a cunoscut cel mai grav derapaj prin antisemitismul interbelic, ce a provocat cea mai neagră pagină din istoria noastră, nu a dispărut deloc. Este prezentă aici și acum, în străfundurile conștiinței noastre naționale tulburate de anumiți politicieni care scormonesc cu prăjina în acest fund nămolos, doar-doar reușesc să-l aducă la suprafață, beneficiind de multiple complicități. Doar în ultimele zile avem două manifestări plenare ale xenofobiei acestui frumos și ospitalier popor. Dar care uneori se mai și enervează[4]. Și pune mâna pe par.
[1] Transnistria. Istoria unei familii între Est și Vest 1941-1981, Editura Polirom, Iași, 2025. Traducere din limba franceză de Nicolae Constantinescu.
[2] Pentru Armata Română pierderile au fost mari – 92.545 în total (17.729 morți, 63.345 răniți și 11.471 dispăruți)
[3] Pentru o radiografie „mai” completă, recomandăm cartea lui Vladimir Solonari Imperiul-satelit. Guvernarea românească în Transnistria. Editura Humanitas, București 2021.
[4] Agresorii, pentru a spera la o judecată mai blândă din partea vajnicilor judecători valahi, concep următoarea scuză – alogenul de culoare a atentat (vizual-verbal) la onoarea unei autohtone (minore), de aceea gesturile violente au fost necesare. Se apăra gena superioară geto-dacă.
