Transparentele literaturii confesive (I)

Desi am citit o parte din cronicile lui Dan C. Mihailescu referitoare la memorialistica de dupa 1989 in revista 22 in momentul aparitiei lor, impresia pe care o creeaza reunirea in volum* impreuna cu cele pe care le-a publicat in Ziarul de duminica este, as spune, fara ca sa-mi placa prea mult vorbele mari, coplesitoare. Galeria imensa a personajelor care ni se perinda prin fata ochilor, de la autorii de jurnale si memorii pana la cele portretizate de acestia, verva cu care sunt scrise comentariile, regalul argumentativ, conducerea demonstratiei cu precizia cu care se misca bagheta unui dirijor stupefiant, largirea imprevizibila adesea a contextualizarilor si comparatiilor pe care lectura criticului le propune sunt doar cateva dintre sursele posibile ale acestei impresii de ansamblu. Orchestrarea perfecta a mijloacelor care-i defineste de la un punct chiar identitatea critica fac din cartea lui Dan C. Mihailescu o carte nespus de incapatoare, ca sa folosesc expresia pe care o foloseste el insusi caracterizand memoriile lui Ion Ioanid. Si asta nu doar sub aspectul insumarii de omenesc pe care o admira in acestea din urma si pe care o datoreaza tipului de scrieri pe care le analizeaza - memorii, jurnale, confesiuni, scrisori, interviuri -, dar si capacitatii criticii sale de a re-umaniza trecutul. Impatimit cititor inainte de toate, Dan C. Mihailescu stie sa acorde dimensiunii intersubiective si umane a lecturii un rol privilegiat. Il face pe lector sa se simta partas la bucuria descoperirii unui univers de viata, la decuparea unei felii de lume sau la dezgustul fata de impostura, fata de minciuna; il indeamna in egala masura sa reflecteze la frumusetea unui stil, la fascinatia unui personaj sau la meandrele unui destin. Desi o contine, arta lui nu este inainte de toate demonstratie de virtuozitate sau de eruditie, ci cucereste lectorul implicandu-l. Ai impresia de multe ori parcurgand comentariile sale ca ai citit pagini pe care nu le-ai citit, ca ai vizionat filmul unor evenimente sau te-ai familiarizat cu personaje de care nu stiai nimic inainte. Cartea poate fi citita si asa: ca un ghid de lectura. O poti consulta ca pe un dictionar al memorialisticii din ultimul deceniu, chiar daca nu unul exhaustiv (la repezeala, doar cateva autoare de memorii dintre cele care lipsesc, chiar daca unele sunt pomenite in treacat: Adriana Georgescu, Oana Orlea, Annie Samuelli, Florenta Albu).
Vei sti cu siguranta consultand acest volum daca merita sau nu sa citesti cutare memorii, daca intra sau nu in sfera ta de interes. Asta printr-un deosebit talent de a pune in scena citatul, de a captiva intru lectura, de a face trimiteri la contextul nostru de viata din care criticul se simte parte. Sunt acestea fara indoiala caracteristici ce deriva din rostul initial al acestor texte, acela de a fi cronici. Dar sunt - o vedem zilnic - atatea moduri de a face cronica. Unii isi exhiba eul propriu, altii fac din asta mai intai un exercitiu de putere sau autoritate, altii folosesc textele comentate ca simplu pretext, altii pur si simplu nu citesc cartile despre care scriu. Dan C. Mihailescu este - se vede cu ochiul liber - un adversar al unor astfel de practici, incat nu poti sa nu fii uimit mai intai de impresionanta sa capacitate de parcurgere, una care asimileaza rapid pentru a impartasi cu fervoare. Curiozitatea si interesul criticului nu se limiteaza la sfera istoriei literare, ci exploreaza istoria politica, pe cea culturala, reflectand la rostul literaturii sau al memorialisticii in general, la cel al criticului insusi in calitatea sa de comunicator cultural. Sunt de citit in acest sens analizele la care supune Serata literara a lui Iosif Sava, demontand, nu tocmai binevoitor, dar cred totusi cu dreptate, mecanismele seductiei pe care se intemeia succesul emisiunii, careia ii percepe, dincolo de spectacol, partea de manipulare. Cum de zeii multimii (fie ei ai celei intelectuale sau mai ales intelectuale) nu te poti apropia in Romania decat cu infinite precautii, mai ales aceste capitole ii vor atrage lui Dan C. Mihailescu antipatii. Desi critica sa isi transgreseaza obiectul propriu-zis pentru a se lansa intr-o adevarata parada a comportamentelor si mentalitatilor care ne guverneaza perceptiile si adesea actiunile. Cititi antologicele pagini consacrate "cinismului jovial de centru" (p.421-423) pentru a va convinge.

Memorie si morala

Ce ne frapeaza la Dan C. Mihailescu e un tip de critica de atitudine fara concesii si complicitati. Spune raspicat ce are de spus, avand in vedere efectul lecturii cartilor intr-un camp mai larg cultural, uman si politic. Are nerv si umor cand e cazul, ii displac ifosele si perfidiile, admira cu sinceritate curajul si rabdarea, se mira cateodata impreuna cu noi de meandrele istoriei si ale cate unui destin, e necrutator sau macar lipsit de comprehensiune pentru cei care se prefac a nu observa implicatiile politice si morale ale declaratiilor lor sau ale atitudinilor la care adera. De aici ceea ce scrie despre marturiile unor fosti demnitari comunisti, dar si ale unor fosti oameni de stanga deveniti peste noapte admiratori ai dreptei, ca Geo Bogza. De aici si rezerve fata de jurnalul lui Mircea Cartarescu. Tot de aici, dar nu numai de aici, admiratia pentru Monica Lovinescu sau Tia Serbanescu. Reflexul moral, atat de rar azi, da scrisului elegant si, in ciuda cate unei izbucniri, bine temperat al autorului, o nota distincta in critica literara romaneasca. Fara a fi insa un moralist incruntat sau plin de umori: isi cumpaneste bine vorba, chiar si atunci cand ea e sfredelitoare, nu luneca in vulgaritati, iar spiritul critic lasa suficient loc de respiro discursurilor celorlalti, cei a caror intalnire ne-o propune. Reface cu grija contextul in care si despre care ne vorbesc, avertizandu-ne asupra unei etici a studierii memoriei rareori respectate: "este vorba - spune chiar autorul cartii - de o cerinta elementara a receptarii literaturii memorialistice: cea de a nu absolutiza niciodata nici o afirmatie a autorului, ci de a lua totul cum grano salis. De a nu hiperboliza anecdoticul, de a nu generaliza intamplatorul, a nu decreta ca regula exceptia."(p.63). Sunt perfect de acord cu Dan C. Mihailescu si atunci cand remarca in ce priveste "memorialistica de inchisoare" - cum o numeste el - ca "orice tentativa de ierarhizare valorica a acesteia i se pare indecenta, sau cinica, daca nu cumva direct superflua. A cauta literatura in astfel de scrieri, a judeca exclusiv estetic, e un semn de deformare - fie profesionala, fie de caracter... Suferinta marturisita nu se cuantifica si, mai ales, nu se discuta din perspectiva podoabelor si a cosmeticii." (p.163). Cu atat mai putin e pertinenta grila de lectura semiotica sau alte metode de analiza care tind sa reduca discursul celuilalt la o simpla exemplificare a unei scheme.

Un "labirint cu figuri"

Memorialistica analizata in acest volum cuprinde o sfera extrem de variata de autori. Un loc aparte il ocupa cei din "generatia anilor '27", cum o numeste Dan C. Mihailescu, de care il leaga o adevarata fascinatie si o teza de doctorat nefinalizata, dar una ale carei fise si fragmente le vedem la tot pasul. E si intregul cel mai bine conturat, cel mai pregnant. Alaturi de numele celor mai celebri, apar si numele celor de rang secund. Numai asa se incheaga un fundal pe care se percep nuantele, se redistribuie lumina intens concentrata asupra unora (Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Eugen Ionescu, Constantin Noica) pentru a lasa sa capete relief si figuri mai putin cunoscute, dar nu mai putin fascinante, ca Alice Voinescu sau Jeni Acterian, nu mai putin controversate si contradictorii (ca Petre Pandrea sau Petru Comarnescu), nu mai putin interesante, ca Cella Delavrancea. Criticul si istoricul literar e la curent cu ultimele polemici, carti sau numere, pagini de reviste literare consacrate unuia sau altuia dintre cei mai mult sau mai putin "mari", sfatuindu-ne sa le citim, pentru a intelege mai bine argumentatia sa. E si un redutabil critic al ideilor. Se afla aici pe terenul lui predilect, la fel cum se comporta ca un scriitor adevarat atunci cand e vorba de a da expresivitate cate unui personaj sau de a recompune o biografie care il pasioneaza (cf. Ion Ioanid sau Mihai Radulescu, "un personaj acaparant", "omul eseu".). Dincolo de ele si prin ele avem acces la un climat politic si cultural (cf. capitolul consacrat lui Mihail Sebastian, incarnare pentru Dan C. Mihailescu, a "omului dilematic"), dar si la modul in care criticul isi trateaza obiectul de studiu, facand ca pagina de text sa devina transparenta pentru a lasa sa se vada omul si epoca. Uneori se lasa cuprins de reverii, face proiecte pentru un viitor mai linistit, cand s-ar putea lasa in voia lor, scriind altfel: "Cand va veni normalitatea si-n viata noastra literara si ne vom putea apuca in liniste de buna si atat de folositoarea frivolitate a biografiilor romantate, a monografiilor vietii de culise, analize de mentalitati si abordari sociologice iconoclaste si picante - atunci destinul Cellei Delavrancea va figura la loc de frunte, alaturi de-un Claymoor sau de Bogdan-Pitesti, de Elena Vacarescu, fratii Donescu, Frédéric Damé, Luigi Cazzavillan, Aristide Blank si cati altii asemenea, de lumea de la Curtea Regala, de odraslele socante ale aristocratiei, Cantacuzinesti, Sturzesti, Bratieni, Lahovary… etc. Ca la noi totul e mai vatuit decat la Paris, mai cuminte si mai intens rural in esente - adica mai aproape de cehoviana livada de visini, uneori pigmentata cu anarhie, dar de obicei turghenieviana, oblomovista -, asta-i o simpla problema de specific." (p. 97). Iata cum se rasucesc fraza si gandul criticului, reusind sa scoata totul din banalitate si sa proiecteze un ecran mai larg si, as zice, mai colorat, pe care filmul vietii devine literatura pura.

Volumul lui Dan C. Mihailescu este primul dintr-o posibila tetralogie dedicata literaturii in postceausism, care ar urma sa includa si proza, poezia, teatrul. Se pot intreba unii de ce inceputul a fost facut cu literatura confesiva, care naste dileme asupra granitelor dintre memorie si fictiune. Cred ca raspunsul se afla intr-o multime de evidente, cum ar fi productia imensa de astfel de scrieri dupa 1989. Cititi prefata cartii si veti gasi nu numai o lista impresionanta de nume de autori pe care i-a citit si comentat fara a-i insera in carte, ci si o incercare de clasificare a scrierilor lor, dupa cum apartin memoriei politice, memoriei recluziunii (inchisori) sau memoriei culturale. Dar exista in aceasta prefata si o admirabila descriere a cadrului socio-politic in care aceste texte s-au nascut si se cer citite, pagini diagnostic pentru insusi statutul memoriei in perioada pe care o parcurgem. Dorinta noastra de a dezghioca miezul adevarat al istoriei, parcurgand zone altadata interzise, dezbracandu-l de invelisurile mincinoase in care ne-a fost intentionat livrat va putea fi satisfacuta de lectura unor scrieri din capul locului subiective, in absenta unor istorii complete si nepartinitoare? Deplangand absenta acestora, Dan C. Mihailescu incearca sa o compenseze refacand legaturile acolo unde are documentatia necesara si convingandu-ne sa citim pentru simpla bucurie a lecturii, folosind literatura ca o cale de dezvaluire, acolo unde nu e posibil altfel.

*Dan C. Mihailescu, Literatura romana in postceausism, I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Ed. Polirom, Iasi, 2004, 494 p.