Pe aceeași temă
De vreo doi ani, piata editoriala romaneasca descopera valoarea comerciala a debutantilor. “Aperitivele” care au deschis gustul sunt, desigur, prozatorii de la Polirom, debutati în bloc în 2003, si lansarea Ioanei Bradea, cu Bagau, la EST. Ce se întampla acum - cu debuturile de la Humanitas si cu propunerile de la Cartea Romaneasca (unele, debuturi în proza, precum Lindenfeld, al lui Ioan T. Morar) - sunt replici naturale, ca în seismologie, reasezari binevenite ale gustului literar.
Dupa 1990, debutul literar n-a mai fost în nici un fel asistat. Parea de la sine înteles ca, odata ridicata cenzura comunista, valorile îsi vor face loc singure, aclamate instantaneu de critica si de public. Nimeni n-a luat în calcul dezintegrarea acelui sistem editorial si intervalul tulbure de pana la recalibrarea de acum. Finalmente, în jungla criteriilor de vandabilitate, debutantii au cam iesit din calcule, cu atat mai mult cu cat debuturile semnificative întarziau. Bine tunse în speranta acceptarii la tipar, cateva carti rescapate din sertarele editurilor ceausiste n-au facut decat sa sporeasca frustrarea si nervozitatea generala. Astfel încat inventarea, în graba, a poetilor douamiisti a venit la timp. Fara sa încarce excesiv de responsabilitati, resuscitarea poeziei, cu alte nume, a obisnuit macar piata cu ideea noii literaturi.
Dar, privind mult înapoi, debutul literar arata o poveste interesanta.
In campul pe care-l numim literatura contemporana, prima generatie remarcata ca fenomen unitar a fost generatia saizeci. Ea venea sa rupa o formula dezafectata: proletcultismul. La debutul editorial, cei mai multi dintre acesti scriitori erau însa deja cunoscuti din paginile revistelor literare - pe atunci extrem de influente. Dupa consolidarea saizecistilor, literatura s-a resimtit multa vreme. In cele din urma, a fost nevoie de... o “fertilizare in vitro”, în anii saptezeci, cu “materialul genetic” de import numit noul roman si noua critica franceza. Pe saptezecisti, critica literara i-a identificat tarziu, i-a definit de multe ori post-factum, stilistica acestei “generatii” constituindu-se din mers, nici acum suficient de unitar. O singura achizitie durabila se leaga de aparitia lor: acreditarea ingineriei literare ca metoda ortodoxa. Primul folos - chiar în anii optzeci, cand blocajul editorial bine cunoscut a impus metodele de laborator ca solutii unice. Accesul într-un plan editorial devenise atat de complicat, încat în acei ani “debut” e mai degraba numele unei obsesii. Numele tinerilor scriitori talentati circulau de regula underground. Cenaclul de Luni, cenaclul Junimea luasera practic locul editurilor, chiar fara tipar, productiile tinerilor treceau din mana în mana, despre ele se vorbea la suetele literare de prin apartamente înghetate, iar manuscrisele care zaceau prin edituri, fara speranta de a prinde vreun loc în plan, erau deja stiute pe de rost de redactori devotati.
Ov.S. Crohmalniceanu a gasit atunci o iesire neasteptata: volumul colectiv. Raspundere limitata, plus caracter “colectiv”, ceva ce suna acceptabil în scrasnita simfonie colectivista a epocii. Propus de cine trebuie si cand trebuie, Desant ’83 a fost un succes din toate punctele de vedere. A fost ultima “lovitura” editoriala a epocii ceausiste, în cautarea careia s-au lansat recent, în moduri diferite, si cele doua încercari de lansare în grup, pomenite mai sus: nebuloasa generatie 2000, a poetilor, plus grupul prozatorilor de la Polirom.
Daca în 2003 Polirom sesiza un blocaj acut al pietei literare, extrem de agitate de incoerenta productiei originale, Humanitas intra acum în joc pentru a sublinia tocmai limitele acestei metode de provocare a pietei. Contrapunerea mecanica a celor doua initiative nu duce însa nicaieri. Mai repede decat ne asteptam, ceea ce va conta va fi destinul individual al fiecarui autor.
Dupa Nicolae Strambeanu, Evanghelia dupa Araña, lansata în toamna anului trecut, Humanitas propune acum trei titluri foarte deosebite între ele, dar, mai ales, deosebite de propunerile din 2003 ale Poliromului. Alain Gavrilutiu, Nu toata iarba e la fel, un roman-penitenta, foarte dur, în linia prozatorilor Polirom, dar recuperand in extremis un sambure de puritate; Mihnea Rudoiu, A toi, cuando tu no estas, o proza stufoasa, vorbareata, inventiva; si Anca Maria Mosora, Arhanghelii nu mor* - un roman de atmosfera, rupt sistematic de toate conexiunile la prezent, atat stilistic, cat si ca limbaj al imaginarului. Trei debuturi (ba chiar patru, cu cel de anul trecut) care mizeaza pe profilul ex-centric, pe libertatea evitarii mainstream-ului, pe diversitate si care cotizeaza la noua pozitie a debutantului pe piata literara, de pe pozitia unei case editoriale care nu si-a propus în mod expres sa descopere autori.
Cu Arhanghelii nu mor, Anca Maria Mosora e chiar contraexemplul la modelul Polirom. Cartea ei de debut e o scriere extrem de cizelata, cu epica minimala, compusa din reverii umbroase, într-un decor interior cu reminiscente de romantism german. Feminina si cerebrala în egala masura, aceasta proza (în legatura cu care s-a evocat deja scriitura de tinerete a Hortensiei Papadat-Bengescu) e facuta din trairile evanescente ale primei tinereti, recuperate febril chiar de la limita risipirii.
Nu se poate spune ca scrisul cu pana înmuiata în propria experienta, nediluata, ar fi ceva strain generatiei din care face parte Anca Maria Mosora (n. 1978). Ce uimeste la ea este totala lipsa de interes fata de marcile prezentului, autocentrarea încapatanata, pana la a produce, din surse proprii sau livresti, chiar lumea înconjuratoare. Micul roman îsi alege drept decor Bucurestiul actual, epurat însa de tot ceea ce e (prea) viu. Strazi pustii (pentru ca forfota lor nu e evocata aproape în nici un fel), case vechi, care continua sa moara pe durata povestirii, oameni vechi (portretele de batrani sunt piesele de rezistenta ale talentului prozatoarei). O lume factice, daca nu ne-ar fi atat de cunoscuta din atmosfera Crailor de Curtea veche, a Ferestrelor zidite ale lui Alexandru Vona, a multor proze eliadesti s.a.m.d.. Daca vrem, gasim si ceva din singuratatea spectrala a Bucurestiului din Orbitor-ul lui Cartarescu. Pana la urma, Bucurestiul Ancai Maria Mosora e rezultatul unei restaurari sui generis, care îi redescopera chipul ideal, si anume cel potrivit starii de spirit a eroilor din Arhanghelii nu mor.
Sunetul constant al cartii e calm-funebru, subliniat de lentoarea scriiturii, care trimite la o cheie onirica. In rest, trairi, detalii, o iubire nedesprinsa din samburele cerebralitatii. Ambianta fosneste ca un teanc de scrisori vechi, ochiul interior al tinerei scriitoare proiecteaza invariabil în afara timpului.
Subiectul e reductibil la eterna formula a iubirii ratate. Tanara Tia Predescu se agata de ambianta unei case vechi pentru a pastra ecoul unei iubiri mai mult închipuite. Mihail, violoncelistul straniu si gracil, e de mult iubitul altcuiva, revenirile lui la Tia nefiind altceva decat razele lungi ale soarelui deja asfintit. Doi batrani frecventati asiduu ipostaziaza tautologic imposibila iubire. In final, farama de intriga (un fiu nelegitim al batranului cuplu) e retrasa fara mila cititorului. Istoria se ascunde într-o cutie cu scrisori pe care eroina le citeste spre final, prea tarziu ca sa mai aflam ce contin.
Portretele, mai ales cele de batrani, sunt punctul forte. Tandretea cu care este explorat continentul senectutii se vrea, de asemenea, o cheie: “M-am înteles într-o clipa cu d-na C., asa cum s-a întamplat cu toti batranii care au intrat în viata mea, surprinsi sa descopere în vocea sau chipul meu un soi de melancolie care le spunea ca în realitate sunt mai aproape de ei decat de oricine altcineva”. Detaliul caracterizator evita fizionomia, mizand pe efectul voluptuos al transfocarii: “Mana lui cu degete lungi si tocite la varfuri, pe care as recunoaste-o dintr-o mie”. Senzualitatea nu evadeaza niciodata din perimetrul mentalului: “Prin golul dintre clavicule m-as fi strecurat, as fi alunecat usor, mai întai în plamani, lasandu-l sa ma respire-n voie, cand mai încet cand mai repede, l-as fi lasat sa se sufoce de cateva ori, sa ma tuseasca, si atunci, printre muschii încordati, sa patrund în inima, sa împing sangele prin toate arterele si sa-l primesc prin aorte, sa ma împrastii în tot trupul lui, cartografiind fiecare suprafata si sa revin apoi. Din inima sa trec în diafragma, sa îl fac sa ma sughita pana la lacrimi si apoi sa cobor în stomac, sa-i fiu singura hrana. De acolo sa ma agat de sira spinarii si sa-i trec în maduva. Sa taca, iar eu sa înot prin el, în sus si-n jos”.
Totul e regresiv în aceasta carte. Portile prin care prezentul se scurge spre trecut sunt nenumarate, iar regresia are dinamica unui val de reflux. In urma lui - vestigii întamplatoare ale banalitatii vii. Trairile sunt de regula retrairi, vise, amintiri. Prezentul intervine brutal doar pentru a anula dimensiunea viitoare: moartea unui cuplu de batrani, despartirea de casa de pe Sfantul Stefan, plecarile lui Mihail. Viitorul nu e asteptat, nu exista.
Arhanghelii nu mor nu e o carte de fiecare zi. E greu de spus daca e facuta din reziduurile înnobilate ale unei adolescente natural metafizice sau dintr-un mimetism superior, în descendenta cartaresciana. Prea singular ca sa poata fi raportat la vreun sistem de masurare a valorii, prea bine scris pentru a fi expediat printre ciudatenii, debutul prozatoarei de la Humanitas spune ceva despre generatia ei în chiar spatiul vast al unei taceri. Absenta de la raportul congenerilor ei asupra prezentului, dezinteresata de disperarea lor foarte vocala, Anca Maria Mosora semnalizeaza discret un unghi de fuga, un unghi “mort” în care o mantuire poate fi asteptata. Cu Arhanghelii nu mor, s-ar putea sa avem un “tratament nefabulatoriu” al angoaselor noastre.
