Trauma privilegiată

Romanul Vizuina ne deschide universul complex al conflictelor și al traumelor, pornind de la Holocaust, trecând prin experiențele și consecințele sistemului așa-numit comunist și ajungând până la tragedia din 11 septembrie din SUA. Ce fel de metode avem la dispoziție pentru a ne orienta în acest univers crud?

Evenimentele „istorice“ își găsesc, sper, în carte o întruchipare individualizată, fără de care literatura nu poate exista. Față de Holocaust și comunism, față de agresiunea de la 11 septembrie, reacția personajelor diferă, firește, deci nu dispunem decât de o foarte aproximativă „ghidare“ prealabilă, cea rămasă în memorie, din ceea ce am trăit deja, fiecare, sau din ceea ce am asimilat prin lectură.

Care sunt relațiile cele mai importante, evidente și mai puțin evidente?

Augustin Gora se simte oarecum exclus din interesul soției sale în suferința soților Gaspar la Auschwitz, iar tânărul Peter Gaspar, el însuși un „rezultat“ al întâlnirii dintre doi supraviețuitori, mama și tatăl său, pare oarecum indiferent, dacă nu și plictisit de acest trecut apăsător, din care părinții săi și mulți alții asemeni lor cu greu se pot elibera. Brusca invazie a întunericului la 11 septembrie provoacă, de asemenea, reacții diferite în cei care au și cei care nu au amintiri ale unor orori anterioare.

Prin caracterul lui Cosmin Dima, apare în romanul Vizuina figura lui Mircea Eliade, el fiind probabil unul dintre cele mai importante și bine cunoscute personaje ale culturii române. Cum ar fi corect să tratăm opera lui Eliade și legătura lui cu mișcarea legionară din România? Luând în considerare activitatea sa politică, cum se schimbă rolul și semnificația operei sale? E nevoie de o regândire, reevaluare a acestei opere?

Cosmin Dima este un personaj de roman numit astfel, și nu Mircea Eliade, al cărui nume nu apare ca atare în carte. Romanul a fost tradus deja în mai multe țări și mă îndoiesc că un cititor străin este avizat asupra modelului care a inspirat personajul, deci nu are alte elemente de recepție decât cele furnizate de ficțiune. Nu este o pierdere dezastruoasă, cred eu, dacă se întâmplă astfel, dacă cititorul rămâne în perimetrul stric literar al acțiunii, fără a face conexiuni extraliterare. Pentru cine este avizat și recunoaște eventuale similarități cu o personalitate reală, în acest caz Mircea Eliade (roman à clef, cum se spune, roman cu cheie), intervine, desigur, și o inevitabilă operație de raportare la o premiză istorică, cu toate întrebările și dilemele care decurg din ea. Opera lui Eliade este opera sa, nu biografia vieții sale de zi cu zi, dar și opera, și biografia au ca centru al devenirii același (sau alt?) Mircea Eliade.

Proust atrăgea atenția să facem mereu diferența între persoana reală și cea care își scrie opera. Putem să urmăm acest îndemn sau nu. Depinde, din nou, de opțiunea noastră, de criteriile cu care suntem dispuși să operăm în a judeca semnificația morală a unor angajări politice regretabile (nu la acestea se referea, desigur, Proust, ci mai curând la frivolitatea unor amănunte private ale biografiei).

Nu e clar dacă este inevitabil să reevaluăm opera lui Mircea Eliade luând în considerare relația sa cu extrema dreaptă.

Reevaluarea operei este, oricum, inevitabilă, timpul o face mereu, indiferent dacă vrem sau nu. Criteriile estetice și etice se schimbă, deci și evaluarea. Dar asta nu înseamnă că anumite opțiuni ale autorului trebuie să devină decisive și absolute în judecarea întregii opere, cu atât mai mult cu cât și opțiunile au variat, în biografie, în funcție de epocă și influența acesteia asupra unor predispoziții și conjuncturi variabile. În vremea noastră, una dintre primejdiile evidente este „simplificarea“; alegerea unui criteriu „ordonator“ și suprem și ignorarea tuturor celorlalte, o grăbită și excesivă și convenabilă politizare, pentru a corespunde clișeelor momentului. Deci, din nou, depinde de onestitatea și calificarea celor care își asumă rolul de instanțe morale și estetice.

La ce vă referiți?

Ceea ce s-a întâmplat zguduitor în istoria sângeroasă și apocaliptică a secolului XX continuă, din păcate, și azi, la alte dimensiuni și pe alte meleaguri, oferind un tablou nu foarte încurajator asupra potențialului malefic al omului. Este greu de ignorat această realitate și vastele posibilități planetare pe care le are azi ura omului față de semenul său ne-asemenea. Această tristă realitate istorică își are, desigur, importanța ei, în felul cum judecăm trecutul imediat sau cel mai depărtat.

În romanul Vizuina apare o altă transpunere foarte importantă și, probabil, foarte periculoasă. Îl întâlnim pe Mihnea Palade, cu figura și tragedia lui Ioan Petru Culianu, asasinat la 21 mai 1991, la Chicago. Palade-Culianu devine în acest roman un simbol al conștiinței românești, iar moartea lui rămâne neelucidată. Cum a renăscut în spațiul ficțiunii acest caracter legat de o persoană reală? Au trecut 23 de ani de la moarte lui Culianu. Înțelegem acum mai bine ce s-a întâmplat la Chicago?

Din nou, Mihnea Palade nu se numește Petru Culianu în roman, deci trebuie perceput ca personaj literar și judecat ca atare. Cine este ispitit de o operație detectivistă de identificare găsește suficiente elemente de relaționare și Culianu apare ca o referință la modelul care a inspirat transfigurarea. Din păcate, asta nu ajută prea mult la elucidarea tragediei, căci nici până astăzi misterul acestui oribil asasinat nu a fost soluționat de poliția americană sau română. Dar cazul are largi semnificații, cred, pentru ambele țări, care merită explorate, chiar și în absența unei clare rezolvări a enigmei. România are motive serioase să se intereseze de destinul unui strălucit intelectual care, din dragoste față de patria sa, devine foarte critic la adresa naționalismului, totalitarismului și balcanismului care i-au corupt și degradat istoria. America ar putea scruta cazul unui intelectual european ajuns în Lumea Nouă, profitând de marile ei șanse culturale, dar și atras de exotismul unor proiecte spiritual bizare și marginale, chiar și paranormale, întrebându-se în ce măsură asemenea „excentricități“ americane ar fi putut contribui, de asemenea, la sfârșitul său tragic.

În ce stadiu se află în societatea românească conștientizarea problemelor abordate în acest roman? Familia dvs. a fost deportată în Transnistria. Ca supraviețuitor, ce părere aveți de cât este cunoscută și conștientizată istoria Holocaustului din România în societatea românească?

Conștientizarea unor culpe cu tragice consecințe nu este ușoară nici pentru individ, cu atât mai puțin pentru o națiune, prin definiție un hibrid politizat de ideea unității și a coerenței istorice, unde intervin mulți factori politici și de administrare a ceea ce se numește „spiritul național“. Nici în Germania, care a procedat admirabil în această privință, reminiscențele trecutelor culpe nu au dispărut cu totul. În România, procesul va depinde, cred eu, de integrarea europeană. De când este membră a Uniunii Europene, s-a observat o treptată, lentă, deși nu decisivă, ameliorare a vechilor metehne naționaliste.

Eseul scris de dumneavoatră Felix Culpa, în care ați dezvăluit legătura lui Mircea Eliade cu mișcarea legionară, a apărut în anul 1991. Cum vedeți reacțiile de atunci și de acum și cum este primit romanul Vizuina acum de cititorii români? A evoluat de atunci mentalitatea, voința de a vorbi clar, fără compromisuri? Același subiect apare într-un alt gen literar. Care este rolul ficțiunii?

La apariția Vizuinei, reacția a fost mai moderată decât la publicarea textului Felix Culpa, atât fiindcă tema este „codificată“ în roman, nu expusă clar și logic ca într-un eseu, deci cu mai slab impact asupra audienței, dar și pentru că în cei 20 de ani scurși s-a mai schimbat ceva și în discursul public. Cititorul maghiar de azi este, fără îndoială, conștient de primejdiile revenirii la vechile clișee naționaliste, cu atât mai surprinzătoare într-o țară care a făcut parte din Imperiul Habsburgic, extrem de tolerant și încurajator față de minorități.

Romanul Vizuina este un roman est-european și în același timp un roman despre emigrare și exil, o operă despre singurătatea intelectuală, despre îmbătrânire. Ce semnificație are emigrarea pe planul romanului? Cum sunt recontextualizate problemele aduse din Estul Europei în SUA?

Imigrantul vine în noul său domiciliu cu tot pachetul biografic de suferințe, frustrări și speranțe, care l-au determinat să-și asume riscul, deloc neglijabil, al exilului. O anume derută inițială a cititorului Vizuinei, care operează pe mai multe trasee epice, poate veni și din intenția autorului de a-l situa pe lector în miezul confuziilor pe care le încearcă personajele. Ele au intrat în vârtejul necunoscutului din jur, dar și din ei înșiși. O inițiere deloc simplă sau o re-inițiere în alt context geografic, istoric și uman în existență. Cu tot ce înseamnă pierdere și câștig. Am numit-o, adesea, o traumă privilegiată. Trauma dislocării și disposesiei, dar și privilegiul unui alt început.

Există una sau mai multe metode corecte și eficiente de a citi și de a fi atent, sensibil? De a găsi și a regăsi răspunsurile de mult așteptate?

Este o întrebare care merită adresată cititorului, nu autorului. Zadarnic ar oferi acesta indicii „pedagogice“, adevăratele soluții, dacă există, rămân în carte. Iar dacă nu pot fi găsite, înseamnă că nu soluția a fost țelul autorului, ci potențiala dezbatere a alternativelor și semnificației lor.

Interviu cu NORMAN MANEA despre romanul Vizuina, realizat de PARÁSZKA BORÓKA

New York, 14 aprilie 2014

Vesiunea maghiară a interviului a apărut în săptămânalul Magyar Narancs (24 aprilie 2014)