Trei premiere în două luni la Craiova

De la începutul anului, Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova a avut trei premiere: Chinezii de Michael Frayn, Apocalipsa după Shakespeare – un spectacol de Janusz Wiśniewski - și Lysistrata după Aristofan.

Chinezii este un spectacol mai vechi în re­gia lui Mircea Cornișteanu, care a debutat la Teatrul Nottara din București, cu ani în urmă, relocat la Tulcea (Centrul Cultural „Jean Bart“), iar acum mutat definitiv la Cra­iova. Pentru premiera craioveană, par­tenerul Ceraselei Iosifescu a fost schimbat, George Alexandru fiind înlocuit cu Cla­u­diu Bleonț.

Cei doi actori joacă cinci roluri diferite. Textul spectacolului, tradus de Petre Bo­kor, reprezintă ultima parte dintr-un text mai amplu al britanicului Michael Frayn (n. 1933), The Two of Us, și prezintă o seară dedicată prietenilor. Jo și Stephen, un cuplu căsătorit, își invită prietenii la cină. Stephen îi confundă mereu pentru că, din punctul său de vedere, toți arată la fel și se ocupă de aceleași lucruri. E vorba până la urmă de o uniformizare socială ca­re declanşează o uniformizare a trăsă­tu­rilor, ca și cum cu toții ar deveni chinezi. Celelalte trei personaje pe care cei doi ac­tori le interpretează sunt un cuplu proas­păt divorțat: Bee și Barney, respectiv noul iubit al lui Bee – tânărul Alex. Jo invitase la masă noul cuplu (Bee și Alex), în timp ce Stephen îl invitase pe Barney, uitând că cei doi se despărțiseră. Cei trei ajung sub același acoperiș, dar Jo și Stephen sunt ho­tărâți să nu-i lase să se întâlnească.

Spectacolul este plin de energie. Se intră și se iese des pentru a face loc per­so­na­je­lor. Rapiditatea cu care costumele şi pe­ru­cile sunt schimbate te face curios de spec­tacolul culiselor.

Spectacolul Apocalipsa după Sha­kespeare a fost unul foarte aș­teptat. Regizorul polonez Janusz Wiśniewski este un important om de teatru în țara sa, spec­tacolul său realizat în 2010 cu trupa Tea­trului Nowy din Poznań obţinând statutul de Cel mai important spectacol al ulti­mului deceniu în Polonia, recunoaștere care a venit din partea Asociației Inter­naționale a Criticilor de Teatru (AICT). Spectacolul are la bază un text original, un colaj din Vechiul Testament, Psalmi, William Shakespeare, W.H. Auden (1907-1973, poet născut în Anglia și devenit ulterior cetățean american), Adam Micki­ewicz (poetul național al Poloniei) și Max Ehrmann (scriitor american).

Textul are rândurile lui Shakespeare ca cen­tru de greutate. Câteva pasaje din Mac­beth vorbesc despre înălțare și cădere, des­pre putere și agonie. Decorul, un spațiu așezat în intimitatea publicului, e o in­vi­taţie la salvarea sufletului, mesaj ce apare brodat pe fața de masă. Spectacolul are o distribuție numeroasă (39 de actori și 3 copii). Momentele cele mai intense sunt cele în care întreaga distribuție este în scenă, fiind angajați într-un parcurs stra­niu, la limita dintre fugă și dans, care sim­bolizează trecerea timpului, eterna căutare a sensului și încrâncenarea de a insista pe singurul drum posibil – drumul vieții.

Repetițiile au durat două luni, iar actorii au fost seduși de echipa de creație po­loneză din care au mai făcut parte: Jerzy Satanowski (care a compus o muzică ori­ginală pentru acest spectacol) și Emil We­sołowski (care a semnat coregrafia). Re­zultatul însă nu este un spectacol facil, ușor de pătruns și plăcut. Este mai de­grabă un fel de atelier încifrat, asemeni unui iceberg din care se vede doar o optime la suprafață. Spectatorul de teatru este însă un spectator egoist, care vrea să vadă numai lucruri care lui îi fac plăcere. De această dată, pe scenă s-a desfășurat un spectacol care i-a mulțumit și ali­men­tat pe actori. Întreaga echipă a teatrului a făcut cunoștință cu ingredientele unei alte tradiții teatrale – cea poloneză, unde cu­vântul rostit nu este cel mai expresiv mij­loc scenic.

Acest antrenament a devenit vi­zibil cu ocazia ultimei pre­miere a naționalului craiovean: Lysis­trata după Aristofan. Regia este semnată de Yannis Paras­kevo­poulos, un actor grec care face și regie. Colaborarea cu Craiova este a treia, după Romeo și Julieta de William Shakespeare (2005) și Medeea după Euripide (2006). Ambele spectacole au fost reușite, bu­cu­rându-se de numeroase participări la fes­tivalurile internaționale de gen.

Lysistrata, scrisă în 411 î.H., este unul din­tre cele mai îndrăznețe și interesante texte din sfera teatrului antic grec. Pentru Aris­totel, primul comentator al tragediei și co­mediei antice grecești, creația lui Aris­tofan nu corespundea idealului său de operă comică, pe care o dorea lipsită de obscenități și caracter polemic.

Aristofan a fost un fin manipulator al opi­niei publice, la Atena, prin teatru. Din cauza comediei sale Norii, Socrate a ajuns să fie judecat într-un proces juridic din care a ieșit învins, fiind obligat să se si­nucidă. Iar autorul moral a fost însuși Aris­tofan, care prin comedia sa l-a acuzat pu­blic de coruperea morală a tinerilor – a noii generații ateniene, bagatelizându-i me­ritele filosofice și ridiculizându-l prin simplificarea discursului său.

Lysistrata prezintă o utopie: femeile, să­tu­le de lipsa bărbaților care stăteau cu lunile la război, doresc să se ajungă la pace. Ate­na trecea în acea perioadă printr-un răz­boi fratricid împotriva Spartei, așa că Ly­sistrata adună femei din toate cetățile grecești și le obligă să facă un jurământ de abstinență sexuală, pentru a-i obliga pe bărbați să bată palma. Spectacolul cra­iovean nu este fidel textului lui Aristofan. El este completat cu referiri la evenimente recente, la războiae și situații care au mar­cat secolul XX și începutul secolului XXI.

Scenografia este fidelă modelului grec de a face teatru. Pe scenă se află o construcție care amintește de skene, element arhi­tectural esențial în structura amfiteatrului grec. Costumele sunt moderne, iar lozin­cile revoluționare sunt în engleză, ca și cum grămada revoltată ar fi pe punctul de a se face înțeleasă telespectatorilor de la CNN. Femeile pichetează cetatea în corturi mobile și sunt îmbrăcate după ultima mo­dă, demne de paginile glossy ale oricărei reviste feministe din lumea civilizată. Doar Lysistrata este altfel, un fel de hippie – punk, ceea ce o distinge și îi dă forță.

Spectacolul este foarte viu. Muzica, dan­sul, dar și limbajul licențios – dar asumat astfel încât să nu deranjeze, ci să stâr­neas­că râsete – fac din acest spectacol o va­lo­ri­ficare foarte reușită a unui text clasic. Du­pă multe spectacole după texte con­tem­po­rane, întâlnirea cu Aristofan te face sen­sibil la moștenirea ancestrală a teatrului și te obligă să privești cu respect primele tex­te, care, chiar după 2.500 de ani, încă sunt capabile să producă emoții puter­nice.

Extraordinară prestația Iuliei Colan în ro­lul Lysistratei. Aflată la primul ei rol de mare întindere, la 4 ani după absolvirea Uni­versității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bu­curești, Iulia a fost un dirijor perfect al tuturor, ea însăși capabilă de partituri și momente de excepție. Faptul că limbajul nu a deteriorat grandoarea și importanța spectacolului i se datorează în mare mă­sură. De o frumusețe care rivalizează cu vechile statui grecești, cu o voce în tonuri calde, dar ferme, a reușit un rol care sper să-i aducă recunoaștere națională și să o treacă pe lista celor mai talentate actrițe ale noul val din teatrul românesc.

Spectatorul neinstruit ar spune că Lysistrata e o poveste bună de vă­zut la teatru. Puțini știu că această comedie și-a arătat efi­ciența și a servit ca model de cu­rând, în aprilie 2009, când un grup de fe­mei din Kenya, în frunte cu soția primului ministru de atunci, a pus la cale o mișcare nonviolentă de rezistență prin abstinență sexuală. Protestul era pentru a trage un semnal de alarmă și a sensibiliza opinia pu­blică cu privire la resursele de apă, po­li­ti­ca de imigrare față de refugiații țărilor din zonă și inegalitatea în câmpul muncii. //