Trenul regal

Redactia | 28.09.2021

Existența modernă prin imagine nu este confortabilă. Astăzi, totul este axat pe vizual. Imaginea reprezintă o plăcere și o povară, dar ambele îl cheamă pe om spre simțirea universală.

Pe aceeași temă

De Adrian Buga

Filmul documentar The Royal Train, în regia lui Johannes Holzhausen, coproducător român Ada Solomon, îmi permite să scriu despre ce văd pe ecran și despre ce am simțit atunci ca „actor”. Am un dublu rol, poate chiar triplu: ca protagonist al filmului, ca și cercetător vizual și ca apropiat al familiei regale a României. În linii mari, documentarul te plimbă prin istoria recentă a României. Apar la început câteva cadre de arhivă cu regele Mihai, iar apoi spectatorul este îndreptat vizual spre momentele călătoriei Majestății Sale Margareta cu Trenul regal.

Regizorul Johannes Holzhausen este rudă cu Margareta a României, fiind nepotul principesei Ileana, cea care s-a căsătorit în 1931 cu arhiducele Anton de Habsburg. Acest grad de rudenie pare că poate influența balanța realității rezervată ochiului regizorului, dar, după ce am văzut filmul, pot afirma: din contră! Experimentul vizual făcut anulează mult identitatea celor implicați, dar tot el, metafizic, strânge, la comun, într-o expresie plastică nouă, un ciorchine românesc de fețe necunoscute. Regizorul adună un insectar de imagini și ne transformă în colecționari de fețe. Atenți, culegem de pe ecran chipuri de enoriași, de împiegați de mișcare, de băgători de seamă, de copii gură cască − toți alături de membri ai familiilor regale. Aceste chipuri sunt cunoscute pentru privitorii români, sunt rudele noastre, suntem noi, dar pentru spectatorul rupt de România, fețele necunoscute sunt numai bune de pus pe scena unei comedii ieftine. Cadrele filmului sunt căutate, schematic-amuzante și dau un sentiment de slăbire a memoriei, ba chiar de golire a ei.

Johannes Holzhausen are tot dreptul de a alege direcția filmului său. Nu te poți supăra pe el din cauza stilului ales. Bine, te poți enerva dacă nu ai simțul umorului! Pentru cei care doreau să vadă un portret clasic bine stilizat și romanțat al României, nu trebuiau să o ducă de mână ca pe o mironosiță la artiști care l-au studiat pe Picasso! Și apoi se miră că frumoasa Românie are ochiu-n gură și nasul în frunte. Și de multe ori le are!

Artistul-regizor scapă de aceste acuze prin proiectele trecute și prin rădăcinile lui românești, pe care le caută cu ardoare. El se autoinserează în propriul documentar. Îl vedem fugar, în cadre rapide, fie la un dineu, deplasându-se buimac prin cadru, fie visându-se într-un alter ego ca trăind în România, căutând antichități prin poduri. În cazul din urmă poate rolul îl joc eu, posibilitatea fiind mare să mă fi ales din motivul acesta!

„Rolul meu” în filmul documentar este de a fi însoțit de camera de filmat în căutările mele după obiecte care au aparținut familiei regale a României. Am filmat cu Jana Ghertler Zalman, sculptoriță evreică, de la care am învățat să fiu naiv, curajos și temerar; cu Liniana Mărculescu, care a vorbit pe patul de moarte despre regele Mihai ca despre un sfânt, iar Lidia Ciucă m-a încurajat mereu, considerându-mă copilul ei adoptiv. Aici putem vorbi de o dublare a mea, cea a tânărului sărac, perceput bogat, elegant, interesat de cultură și apropiat de familia regală. M-aș bucura să fiu perceput ca personajul principal al romanului Die Bekenntnisse des Hochstaplers Felix Krull (Mărturisirile escrocului Felix Krull), de Thomas Mann, dar diferența este majoră în cazul meu. Schimbarea nu a venit peste noapte ca pentru Felix Krull, viitorul marchiz de Venosta, și totuși legătura-mi place.

Toate aceste interacționări fac din dedublarea mea ceva cu care sper că foarte mulți privitori o să relaționeze: să fii puternic prin a-ți prezenta părțile slabe; să te cunoști și să te prezinți public așa cum ești. Filmul, în cazul meu, este realist și prezintă o Românie pe care o cunosc bine, dar România profundă este departe de abordarea regizorului pentru care am acceptat chiar să intru prin dărâmăturile conacelor vechi.

Cred că și Johannes e bântuit de o dublare. La fel ca Felix Krull, el se supune autoironiei, plânge și râde cu personajele sale, totul într-un efect de supliciu profund. Ca un mânuitor veritabil al imaginii, își semnează lucrarea de artă, dar indescifrabil. Sper să reușiți voi să-i descifrați numele: Felix Krull, marchizul de Venosta sau Johannes Holzhausen. Trenul lui are imaginea duplicitară, când reală, când contorsionată, iar documentarul-eseu, cu tot cu discursul preotului în biserică, cu gafele amplasării covorului roșu, cu fețele oamenilor șocați de protocolul strict, cu statuia lui Ferdinand călătorind în portbagajul unei mașini, cu tăierea porcului de Crăciun, continuă, amalgamat și greoi de privit. Are tot felul de mici și oximoronice Grand Finale românești în care nu te aștepți ca un câine să alerge slobod și să muște din Trenul regal, obligându-te să strigi în gând: Bravos, națiune! Vivat România!

Știința imaginii

Cercetarea și studiile vizuale nu îmi sunt necunoscute. Și regizorul, și eu venim din zona istoriei artei, iar sensul german de Bildwissenschaft (știința imaginii) nu ne este străin. Într-un interviu dat, Johannes Holzhausen mă vede ca pe un tânăr care nu găsește valori și modele de urmat în prezent și se agață cu disperare de cele din trecut. El spune despre mine: urmează cauza monarhiei dintr-un idealism care-i obturează privirea pentru a vedea că acest drum este o pură ficțiune și atârnă între două lumi, iar lumea valorilor monarhiei este doar o proiecție pe pereți. Ce ciudat este să-i spui cuiva că realitatea lui este doar o proiecție pe pereți când activitatea ta este cea a proiectării imaginilor pe pereți!

Da! Sunt perceput ca un idealist, care trăiește în trecutul monarhic, pendulând între valorile de atunci și cele din prezent. Mi se spune că-mi fixez munci sisifice și plec să împing bolovanul cu o energie calm-visătoare venită parcă din lecturile lui Cervantes. Poate că așa este, dar pot răspunde, celui interesat și celui care nu încearcă să judece și e atent la nuanțe, că noi, românii, sub comunism am inventat jocul duplicitar al prefăcătoriei. Ne-am văzut eleganți, transformând hainele rupte în unele noi; ne prefăceam că nu ne este foame când ne era. Iar imaginația era modul prin care ne hrăneam. În copilăria mea petrecută în anii ’80 ai comunismului românesc stăteam iarna la coadă ore întregi să cumpăr câteva portocale, iar apoi le împachetam duplicitar, cu părinții, pe post de cadou de Crăciun. Când se tăia lumina în fiecare zi, ne jucam de-a cinematograful, folosindu-ne de propriile umbre proiectate pe pereții blocului. M-am săturat să vorbesc de șobolani care ne invadau apartamentele, de oameni care sar de pe bloc sinucigându-se din cauza traiului, de cei ajunși în spitalele de nebuni, iar după ce vedeam așa ceva, trebuia să mă îmbrac frumos în haine de pionier și să merg la serbări de proslăvire pentru conducătorul mult iubit – Nicolae Ceaușescu.

Îmi este mai simplu să vorbesc despre trecutul ideal, pentru că trecutul sub comuniști și prezentul sub neocomuniști încă mă sperie. Sper să înțelegeți că este o dublare de fațadă și că picioarele-mi sunt bine înfipte în realitatea prezentului. Eul ales pentru ecran pare confuz, dublat de melancolie și de un gol interior. Poveștile prezentate, formate din imagini blând-întristate, sunt demne de filme documentare, dar pentru a se apropia de realitatea cerută, filmul „Trenul regal” trebuia să aibă cel puțin 10 ore. Doar așa imaginea speculată de regizor dispărea și realitatea are întâietate. Regizorul a fost interesat de tot ce este real. S-a aplecat spre fiecare detaliu, stând la pândă, doar, doar apare un moment unic, neașteptat, breșa pe care să o extragă din realitatea orelor filmate și să o transforme subiectiv în filmul său.

Principele Radu, fost actor, a făcut puține greșeli, dar și acestea au fost imediat folosite de regizor. Am impresia că aceste lucruri au fost căutate voluntar, ca într-o bătălie din curtea școlii. Apar în acest duel o înviorare delicioasă și o anume glorie interioară, copilărească. Toate scenele converg spre imagini-gafă și spre cadre comice. Portretele bărbaților sunt ridiculizate: responsabilii trenului; cei care se pregătesc de ceremonie, aranjându-și hainele; organizatorii de la palat; nobilul, cel care are propriul vin și se deplasează cu mașini oficiale, dar aruncă pliante pe geamul trenului. În schimb, femeia căutată de regizor are mai multe chipuri: cea care se împotrivește ceremoniei regale; cea care se gătește pentru primirea cu fast; curioasa, bătrâna din biserică; sculptorița; și cea mai importantă − regina −, cea care trebuie să stea pe tronul țării, tron care în conceptul regizorului nu există. Există! Eu l-am văzut. L-au ascuns comuniștii până acum, dar a fost descoperit recent.

O bătălie pierdută

Regizorul a câștigat bătălia din curtea școlii cu băieții portretizați în film, a avut ultimul cuvânt, sau ultima imagine, mai bine spus. Dar cel din urmă cadru al documentarului prezintă o femeie răvășită de pierderea tatălui, cu privirea spre sutele de mii de români care-și conduc regele pe ultimul drum. O femeie tristă, la fel ca România. O femeie contopită cu țara sa, contopită prin suferință și prin pierdere. Iar dacă Johannes Holzhausen nu crede în regina României, măcar să creadă în regina neîncoronată a timpurilor prezente − Femeia. Sus inima, regizore! Ai câștigat bătălia cu bărbații din film, dar trebuie să știi că la noi, la biserică, în liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, după citirea Crezului, celor prezenți li se spune: „Sus să avem inimile!”, iar cu o femeie nu te lupți, cel mult cobori inima de sus și i-o așezi la picioare.

Este ciudat cum aceste imagini proiectate pe pereți ne hrănesc fie realitatea noastră, fie orbirea proprie. Trenul regal este format din cadre montate și proiectate în întuneric pe o pânză albă. Dincolo de sensul rupt din Mitul Peșterii, ni se prezintă proiecții deformate și rupte din realitate, iar dacă nu suntem atenți, devenim orbi, deși asimilăm imagini cu propriii ochi. Imaginea ne hrănește de mici cu laptele orbirii, așa cum sunt alăptați gemenii din tabloul Mamă oarbă, de Egon Schiele.

Existența modernă prin imagine nu este confortabilă. Astăzi, totul este axat pe vizual și sunt îndreptățit să discut despre ipostazele modificării văzului, mai ales când scriu despre un film documentar care are ca bază imaginea captată. Imaginea reprezintă o plăcere și o povară, dar ambele îl cheamă pe om, purtătorul simțirii celei mai treze, spre simțirea universală. Trezirea la realitate! Trezirea este legată de vederea interioară, prin inimă, trezirea cea pur spirituală dată iluminaţilor, starea la care făcea referire poetul național român Mihai Eminescu în versul „ochiu-închis afară, înlăuntru se deșteaptă”. Așa că, după privirea filmului, închide ochii și...

Trezește-te! //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22