Triplul “prizonierat”

1. S-a scris deja destul de mult si, în general, elogios despre cartea lui Florin Turcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei (Humanitas), 2005, atat dupa aparitia versiunii romanesti, cat si în 2003, dupa aparitia acestei biografii la editura franceza La Découverte. Au fost mentionate, si pe buna dreptate, calitatile cu totul remarcabile ale scrisului tanarului istoric, inteligenta cu care foloseste sursele, echilibrul judecatilor sale, refuzul descrierilor maniheiste. O alta calitate, care însa poate ca nu a fost remarcata îndeajuns, este stiinta sa de a intersecta biografia propriu-zisa cu genealogia ideilor lui Eliade. “Viata” si “opera” nu raman, la Turcanu, doua compartimente separate, ci, fara a se contopi, colaboreaza si se explica reciproc - asa cum se întampla, la urma-urmelor, în cazul oricarui creator.
Poate însa ca nu s-a insistat suficient nici asupra unui alt aspect, care mie mi se pare capital: sporul pe care, citind aceasta carte, îl obtinem pentru a întelege cum a fost si cum este oricand posibila “tradarea intelectualilor”: si nu doar cum ajung intelectualii sa justifice teorii politice dezastruoase, precum fascismul sau comunismul, dar si cum se face ca, de atatea ori, ei raman incapabili sa-si înteleaga si recunoasca ulterior erorile, chiar si atunci cand vederea retrospectiva ar fi trebuit sa-i ajute. Problema - cu alte cuvinte - nu este strict “cazul Eliade”, si nici macar cel al “generatiei”, al convertirii la legionarism a acestora; esential este ce se întampla, ce se poate întampla oricand cu noi toti, care, cu pretentiile noastre de intelectuali, avem orgoliul de a pune lumii o oglinda fidela înainte: faptul ca adesea oglinda s-a dovedit defectuoasa nu e înca cel mai mare cusur al tagmei noastre; dar faptul ca, atunci cand e oglinda noastra, si nu cea a adversarilor nostri, refuzam cu obstinatie sa-i vedem defectele, chiar si atunci cand ea a fost de mult sparta - iata ceea ce este cu adevarat îngrijorator.
De aceea, împrejurarea ca, citindu-l pe Florin Turcanu, întelegem nu numai faptul nud - Eliade a devenit legionar -, dar si calificarile subtile - cum si de ce a facut-o (nu dintr-o întamplare, ci în urma unei evolutii intelectuale descrise atent de istoric) - are darul de a ne nelinisti: simtim la un moment dat ca nu avem intrinsec nici un merit fata de Eliade, Cioran, Noica, Vulcanescu etc., iar luciditatea noastra cu care le judecam azi (pe buna dreptate) “tradarile” e, ma tem, mai putin rezultatul diferitelor competente majore proprii, cat acela al scepticismului generalizat al timpurilor în care traim ori, pur si simplu, al acumularii unei experiente istorice devenite de neocolit. In locul lui Eliade, cati dintre “noi”, n-ar fi “tradat” la fel sau chiar mai rau? Ori invers, pus în locul “nostru”, ar mai fi “tradat” Eliade? Cazurile de luciditate intelectuala permanenta în vremuri de restriste (Eugène Ionesco) au aproape exceptionalitatea sfinteniei; si chiar cele de luciditate regasita (Panait Istrati) raman rare. Regula majoritara pare, deci, a fi: intelectualii - chiar cei exceptionali - au vocatia “tradarii” ori, în termenii lui Turcanu, accepta prea usor “prizonieratul istoriei”!

2. Florin Turcanu arata pe larg ca, la fel cu cei mai multi intelectuali ai generatiei sale (dar poate chiar mai complet si mai adanc decat toti), Mircea Eliade a exersat o critica radicala a rationalitatii occidentale, mai ales în varianta secolului al XIX-lea - intrata aparent cu adevarat în criza, odata cu primul razboi mondial. Hranita mai întai cu “filozofia vietii”, inspirata mai ales de Giovanni Papini, ori de esoterismul lui Julius Evola, aceasta critica avea sa însemne pentru Eliade, poate înca din timpul cand îsi scria teza de licenta despre filozofia (mai ales hermetica) a Renasterii, axa devenirii sale deopotriva intelectuale, cat si politice. Mai ales dupa revenirea din India, Eliade este tot mai decis sa se consacre redescoperirii si refacerii unei arhaice “philosophia perennis”, prezente - crede el - fragmentar în mituri, în folclorul romanesc si balcanic, în religiile stravechi, în India etc., si pe care “omul modern” ar fi uitat-o sau ar fi neglijat-o, sedus cum e de “istorie” si modernizare. Odata cu Tratatul de istorie a religiilor si cu Mitul vesnicei întoarceri, aparute la sfarsitul anilor ‘40 în Franta, aceasta critica a rationalitatii occidentale, construita treptat de Eliade aproape de la sfarsitul adolescentei, obtine forma sa “clasica”: cartografierea spiritualitatii arhaice prin intermediul “arhetipurilor” - al marilor complexe simbolico-religioase care ritmeaza viata “omului arhaic” si îl integreaza armonios în Univers. Rezulta o configurare a omenescului dispusa esential “pe orizontala”, opusa “verticalitatii” istoricismului si evolutionismului “moderne”. Viziunea aceasta, extrem de pasionanta în sine, care i-a adus lui Eliade si scolii sale de la Chicago marea reputatie pe care au avut-o în domeniul istoriei religiilor în anii ‘60-’70, n-are nimic de-a face, în sine - arata foarte convingator Turcanu -, cu fascismul sau antisemitismul. Dar, în cadrul special al biografiei lui Eliade, ea a hranit indiscutabil angajamentul sau politic din anii ‘30 si din timpul razboiului.
Pe scurt, Eliade a ajuns în extrema dreapta pentru ca a crezut ca descopera în Legiune o miscare de renovare spirituala antimoderna, valorizatoare a mitologiei universale a arhaicului, pe care ar fi putut-o redestepta, practic, la scara comunitatii nationale. Altfel spus, Eliade a ajuns “prizonierul istoriei” (politice), fiindca a fost “prizonierul” propriei sale viziuni teoretice. Si - as adauga eu - fiindca nu si-a dat seama de existenta unei falii în aceasta viziune: “omul arhaic” pe care el îl descrie, îl elogiaza si îl opune “omului modernitatii” este, în fapt, o constructie tipica a modernitatii, opera a unui om profund modern, ca Eliade însusi, decisiv patruns de individualism, de orgoliu faustic, de ambitii lumesti, de spirit critic, de obsesii clasificatorii, de dorinta de actiune politica. Asadar, prin Eliade, modernitatea este afirmata patetic si concomitent, la fel de patetic, e negata. Or, poate ca, daca Eliade ar fi fost constient de aceasta falie, protestul sau contra modernitatii ar fi fost mai nuantat si mai autocritic, facandu-l sa accepte ca modernitatea nu poate fi rupta de ea însasi nici teoretic, nici practico-politic. Ar fi fost astfel mai imunizat contra aplicatiilor politice ale contestarii antimoderne, facandu-l sa observe din timp ca o refacere practica a originarului si arhaicului în cadrele statului modern e o imposibilitate si o utopie dezastruoasa.

3. Si totusi, “prizonieratul propriei teorii” nu spune totul despre motivele care l-au determinat pe Eliade nu atat sa devina legionar la un anumit moment, ci mai ales sa nu reuseasca ulterior sa-si priveasca critic angajamentul, prin asumarea erorilor personale. Florin Turcanu arata convingator, dupa parerea mea, cu numeroase exemple, fara justitiarism ostentativ, dar ferm, ca, din nefericire, Eliade a fost nu o data si “prizonierul” propriului sau caracter. “Lipsa de sensibilitate” - scrie Turcanu atunci cand descrie relatiile lui Eliade cu Sebastian, de pilda, refuzul de a-l vedea pe ultimul în 1942, atunci cand revine scurta vreme în tara; nici o preocupare consemnata în propriul jurnal în legatura cu soarta evreilor deportati în Transnistria, soarta care o îngrozea însa, în 1941, pe Alice Voinescu. Aceeasi “lipsa de sensibilitate” cand, mai devreme, în 1940, aflat la Londra, nu comentase în nici un fel în jurnalul sau asasinarea lui Iorga de catre legionari. In schimb, daca sunt de crezut relatarile jurnalului unui coleg de legatie de la Londra, în iarna lui 1941 Eliade se arata mai tulburat de furturile de care Antonescu îi acuzase pe legionari dupa rebeliune decat de crimele acestora.
Dar exista desigur si alte episoade (bine descrise de Turcanu), cu alt continut, dar vadind acelasi “prizonierat al caracterului”: de exemplu, tentativa lui Eliade de a ascunde datoriile intelectuale contractate de la Julius Evola si René Guénon - personaje putin acceptabile din punct de vedere academic. Or, discutia din 1945 purtata de Eliade cu Ionesco la Paris privind apartenenta primului la Garda de Fier, unde problema - remarca istoricul - este “formulata nu în termeni de responsabilitate, ci de psihopatologie si de vindecare”. Verdictul, sugerat, pare evident: prea preocupat de sine, de destinul sau personal si al operei sale, adesea narcisist chiar (se compara favorabil cu Goethe), Eliade ascunde aceste vicii de caracter, atat de caracteristice, în fond, intelectualului modern, sub justificarea comoda si teoretic agreabila a destinului universal - cel al generatiei, al tarii si al timpului. Nu mai exista, astfel, vina personala, ci numai “vina” a vremurilor - “kali-yuga” - vremuri de declin, de întunecare si de speranta în regenerare. Din acest punct de vedere, este extrem de semnificativ faptul ca Eliade - arata Turcanu - va distinge radical între ce credea el a fi fost “Legiunea lui Codreanu si Mota” - spirituala, autentica, valabila - si “Legiunea lui Sima”, degradata si “cazuta în Istorie”. Distinctia seamana perfect (si este la fel de falsa) cu cea facuta de anumiti comunisti impenitenti care vor sa distinga, de pilda, între comunismul lui Stalin si cel al lui Lenin sau Trotki, sustinand în general ca, în pofida crimelor sale, comunismul a fost un ideal maret, tradat de cei care au încercat sa-l aplice în diferite tari.

4. Asadar, portretul lui Eliade în versiunea, extrem de convingatoare, mi se pare mie, a lui Florin Turcanu, ar fi: o minte exceptionala, prin dotare intelectuala, putere de munca, capacitate de expresie a idealurilor unei epoci, forta majora de sinteza. O mare opera de istoric al religiilor care, chiar daca depasita cumva de cercetarile mai noi, ramane un reper fundamental, de neocolit al filosofiei istoriei si culturii din secolul XX; un scriitor de literatura de talent, interesant, chiar daca inegal, în orice caz de mare importanta pentru literatura romana. Pe de alta parte, un om oscilant, orgolios, prea obsedat de sine si de cariera sa, evitand cu abilitate responsabilitati morale atunci cand acestea ar fi putut intra în concurenta cu cariera; utilizand, uneori în mod penibil, pentru justificarea personala, propriile sale concepte de istoria religiilor care nu ar fi trebuit fi folosite astfel, insensibil în momente hotaratoare fata de unii prieteni si de suferinta lor. Un intelectual al modernitatii, critic vehement al modernitatii, cu armele create de modernitate, vazand dilemele modernitatii la altii, dar nu la sine; un intelectual modern care, tipic, a pierdut tocmai legatura traditionala dintre competenta etica si competenta intelectuala.
Mircea Eliade - un triplu prizonierat: al istoriei, al teoriilor sale, al propriului caracter. Dar - asa cum scriam la început - sa nu ne credem mai grozavi, atata vreme cat vremurile nu ne-au ispitit prea mult. Chiar si numai din ceea ce stim si vedem în jur, sa recunoastem modest: cat de multi dintre noi avem din belsug slabiciunile lui Eliade si cat de putini - macar ceva din geniul sau!