Uitatul război din Crimeea

Orlando Figes este un istoric britanic, bine-cunoscut în spațiul cultural românesc, un fabulos specialist contemporan al spațiului rusesc. Volume precum „Dansul Natașei. O istorie culturală a Rusiei” sau „Revoluția Rusă, 1891-1924. Tragedia unui popor”1 constituie lecturi obligatorii pentru înțelegerea mecanismelor care animă sufletul și rațiunea (presupunând că aceasta există) rușilor. În „Crimeea. Ultima Cruciadă”2, Orlando Figes analizează cu metodă, așa cum ne-a obișnuit, unul din războaiele orientale, cunoscut în istoriografia română drept cel al Crimeei, din 1853-1856. Un război foarte important pentru români, având în vedere că în urma lui, cele două principate române au reușit să se unească, act politic esențial, momentul 0 al apariției statului modern român. Tocmai ocuparea celor două principate de către ruși a reprezentat casus belli care a agravat criza orientală. Faptul că aceste două mari puteri occidentale, Franța și Marea Britanie, au decis să intervină militar, de partea muribundului Imperiu Otoman, avea să ofere o șansă uriașă de redesenare a hărții în zona noastră geografică. Prima fază, destul de haotică, a războiului, a avut loc chiar la noi sau în imediata vecinătate a Dunării, unde rușii au asediat, cam în dorul lelii, fortăreața Silistra (oraș aflat în granițele Regatului Român între 1913-1940), apărat de o garnizoană albanezo-egipteană, aflată în slujba Înaltei Porți și a Islamului. Țarul Nicolae I era mult prea încrezător în armata sa numeroasă, e drept, dar care era departe de a putea ține piept unei coaliții internaționale (pentru a folosi un termen contemporan). Soldații ruși - iobagi - mureau chiar și în garnizoanele din Rusia, ca urmare a proastelor condiții igienice și a lipsei hranei, darămite pe front. În plus, nici otomanii, un mozaic etnic, nu erau atât de demotivați și lipsiți de resurse. Din cei 80.000 de militari ruși care au trecut Prutul în iulie 1853, mai puțin de jumătate aveau să supraviețuiască după un an, fără să fi avut loc mari confruntări cu otomanii, ci mai degrabă din cauza rănilor și a bolilor „Soldații au fost sacrificați în număr imens pentru victorii relativ minore de către ofițeri superiori aristocrați, cărora le păsa prea puțin de recruții iobagi, interesându-se mai mult de propria avansare, dacă le puteau raporta superiorilor o victorie”. Armata otomană era alcătuită din 20.000 de egipteni, 8.000 de tunisieni, din albanezi, greci, armeni, kurzi și tătari. Popoarele musulmane erau animate de ideea jihadului.

Forțele anglo-franceze au debarcat lângă Varna și au avut timp să se studieze cu neîncredere. Era prima campanie comună din lunga istorie a camaraderiei de arme anglo-franceză, dar venea după nenumăratele războaie napoleoniene. Din obișnuință, englezii îi considerau dușmani mai degrabă pe francezi (aceștia aveau o experiență combativă superioară trupelor engleze care din 1815 nu mai susținuseră nicio campanie terestră majoră, în timp ce francezii luptaseră pentru cucerirea Algeriei, un război neconvențional care călise trupele). Însă atât francezii, cât și britanicii (o treime din trupe erau irlandezi, probabil că încă una era formată din scoțieni) își disprețuiau aliatul turc.

După ce Austria a înaintat un ultimatum Rusiei, prin care cerea evacuarea principatelor, rușii s-au retras în Basarabia, Valahia și Moldova fiind ocupate de austrieci și de otomani. Se părea că războiul avea să se încheie în 1854, însă aliații anglo-francezi aveau nevoie să aplice o corecție adevărată Imperiului Țarist, fiind preferată o debarcare impresionantă (cea mai mare din istorie până în acel moment) în Crimeea, unde se afla principala bază navală a rușilor la Marea Neagră, în portul Sevastopol3. „Situată pe o falie istorică adâncă ce separă creștinătatea de lumea musulmană a otomanilor și a triburilor vorbitoare de limbi turce, Crimeea a fost mereu subiect de dispută, locul de desfășurare a multor războaie. Chiar și sanctuarele și clădirile cu destinație religioasă din Crimeea au devenit câmpuri de luptă în numele credinței, pe măsură ce fiecare nou val de populații stabilite aici le revendică”. Care era condiția armatei țariste la începutul războiului? Practic, similară cu aceea de dinaintea altor mari războaie în care a fost implicată (războiul ruso-japonez din 19041905 sau Primul Război Mondial): deficitară, contând pe număr și nu pe calitate. „În pofida a două decenii de reforme, armata rusă a rămas cu mult în urma armatelor altor state europene. Corpul ofițerilor era slab instruit, iar majoritatea trupeților erau analfabeți: cifrele oficiale din anii 1850 relevau că într-un grup de șase divizii, numărând aproximativ 120.000 de oameni, numai 264 (0,2%) știau să citească sau să scrie (...) Se punea un accent mai mare pe instrucția și pe înfățișarea soldaților decât pe capacitatea lor de luptă. Chiar și în timpul bătăliilor se aplicau reguli complicate privind ținuta, lungimea pasului, alinierea și deplasarea trupelor, toate prevăzute în manualele militare, care erau absolut irelevante pentru condițiile reale de pe câmpul de luptă”.

După facila victorie de pe râul Alma, fiind tributari vechilor metode de a purta războiul, anglo-francezii nu au profitat de degringolada rușilor și nu au luat cu asalt imediat fortăreața Sevastopolului, care era locuită de 40.000 de oameni, toți având legătură cu baza navală. În ciuda unei alte victorii clare, de la Inkerman, aliații anglo-francezi s-au văzut obligați să organizeze un asediu clasic, rămânând în Crimeea în timpul durei ierni dintre 1854-1855, nefiind însă pregătiți pentru această eventualitate. O furtună groaznică de pe Marea Neagră a scufundat mai multe corăbii care erau încărcate cu muniție, alimente, uniforme groase. „Instalarea iernii transformase războiul într-un test al eficienței administrative - test pe care francezii l-au trecut cu chiu, cu vai și pe care britanicii l-au picat în mod lamentabil. Încrezători într-o variantă rapidă, comandanții aliați nu-și făcuseră planuri ca trupele să petreacă o iarnă pe înălțimile de lângă Sevastopol”. Francezii aveau mai multă experiență în acest tip de război și au știut mai bine să se îngroape și să scape de intemperii, dar și să gătească (francezii mâncau aproape orice), în timp ce englezii, chiar dacă aveau rații de carne de două ori mai mari ca francezii, nu aveau habar să o gătească. În ianuarie 1855, armata britanică mai dispunea doar de 11.000 de militari valizi, jumătate din cei debarcați, dar și aceștia erau demoralizați, din cauza condițiilor groaznice de viață care au dus la reizbucnirea holerei. Nici sistemul sanitar britanic nu se compara cu cel francez: inițial, englezii nu trimiseseră deloc asistente medicale în Crimeea4. În martie 1855, a murit țarul Nicolae I și se spera ca războiul să se finalizeze rapid, însă noul țar, Alexandru al II-lea, nu avea de gând să cedeze atât de ușor. Din punct de vedere militar, anglo-francezii au dat dovadă de o miopie strategică greu de înțeles, nefăcând niciun efort pentru a ocupa Simferopolul, capitala Crimeei, și nici pentru a tăia legăturile între peninsulă și restul continentului, împiedicând aprovizionarea armatei ruse. Interesant este că în timpul lungului asediu al Sevastopolului au apărut și primele semne ale noului tip de război, care va cunoaște apogeul în 1914-1918: războiul epuizant de tranșee, care ducea la stoarcerea de energii a militarilor, atât a celor asediați, cât și a asediatorilor, epuizarea nervoasă, atacul sinucigaș al unei poziții foarte bine fortificate care făcea mii de victime, dar și fraternizarea între soldații simpli, care ajungeau să nu mai înțeleagă pentru ce luptă. „Epuizarea cauzată de staționarea în tranșee a fost cel mai mare inamic în lunile de vară. Până în a zecea lună a asediului, soldații ajunseseră cu nervii la pământ din cauza bombardamentului continuu și atât de epuizați pentru că nu dormeau, încât mulți dintre ei nu mai puteau face față”. Dezvoltarea tehnicii industriale de luptă avea să dovedească, pentru prima oară în istoria militară, amploarea carnajului războiului industrial. Rușii au avut de două ori mai multe pierderi față de aliați: 65.000 de soldați și ofițeri. „Sevastopolul a început să semene cu un cimitir”, avea să noteze un contemporan rus.

Peninsula a rămas inițial cu un deficit demografic mare (784 de state erau pustii și 457 de moschei abandonate), care a fost umplut treptat de slavi, care au fost încurajați de autoritățile țariste să se stabilească în Crimeea în locul tătarilor. Mișcările de populație au fost mult mai ample, creștinii (armeni, greci, bulgari) din Imperiul Otoman alegând să plece spre zonele sub control rusesc, și invers. Au avut loc și epurări etnice în masă. Despre soarta celor două principate române, după cum se știe, marile puteri nu s-au înțeles și au decis să se organizeze consultări cu populația locală (mai ales elitele politice, dar nici păturile de jos nu au fost complet eludate). Cert este că nici otomanii, puterea suzerană, dar nici rușii sau austriecii nu aveau nici un interes să sprijine apariția unui stat (mai) puternic în zonă și mai greu de manipulat. Pentru Imperiul Otoman, războiul a avut și consecințe pozitive, integrându-l în economia globală, aducând noi tehnici, noi populații. S-au dezvoltat căile ferate și telegraful. Războiul Crimeei a marcat societatea britanică mult mai mult decât pe cea franceză, poate și pentru că francezii au fost implicați relativ repede în alte conflicte mai apropiate geografic, precum cel din Italia împotriva Austriei, care a dus la alipirea la Franța a Savoiei și Nicei, sau de zastrul din războiul franco-prusac din 1870-1871. Atât în Franța, cât și în Marea Britanie (și prin extensie, și în Imperiul Britanic, în Australia, Canada, Noua Zeelandă, dar și prin Statele Unite, pe unde au ajuns coloniștii britanici care luptaseră în război), diverse cartiere, poduri, parcuri, piețe, chiar și orașe, au primit denumiri care aminteau de acest război.

Lectura cărții lui Orlando Figes, apărută în 2010, permite cititorului român să înțeleagă mai bine importanța strategică, dar mai ales simbolică a Crimeei și marea victorie internă pe care a repurtat-o Putin atunci când a anexat-o de la Ucraina. //