Ulițkaia: cea mai recentă carte

Pentru autorul acestei cronici în survol, un semn tare că o carte îl ia în posesie este tentația de a prelungi cât mai mult lectura în a doua jumătate a volumului, mai ales către ultimele zeci de pagini. „Adevăratul meu nume” a intrat în acest program personal – de prelungire a plăcerii lecturii, un program care face un elogiu al lentorii – și a stat acolo cam trei săptămâni.

***

În raport cu alte cărți ale Ludmilei Ulițkaia, în raport evident chiar cu volume de proză scurtă (termenul de comparație de același nivel pentru volumul de față), „Adevăratul meu nume” e o carte cu o structură mai puțin obișnuită. E un volum cu mai multe muchii, laturi, registre, perspective. E o carte a cărților, a unor cărticele. Sunt „povestiri din biografie” (e, de altfel, și subtitlul cărții în rusă & română), dar sunt bucăți de ficțiune (ele însele – de mai multe soiuri). Și toate stau foarte bine împreună. De pildă: prozele de ficțiune potențează prozele și poemele confesive, autobiografice; sunt un fel de acceleratoare de sens, de literatură de cea mai bună calitate. Stau, așadar, foarte bine împreună și aș spune direct: pentru că, în sumă, ne dau o idee despre „adevăratul nume” al Ludmilei Ulițkaia. Cartea aceasta – puternică, delicată, autentică – e adevăratul nume al Ludmilei Ulițkaia, cum literatura sa în întregul ei – o literatură magistrală care face din autoarea sa una dintre cele mai importante scriitoare ale lumii de azi, dacă nu chiar cea mai importantă – e adevăratul ei nume!

***

Există o linie de dezbatere deschisă cu privire la specificul/diferența specifică a literaturii în această direcție: literatura e viață sau e altceva? Argumentele sunt – deja numeroase - și de o parte, și de alta. „Ființele de hârtie” sau, mai nou, „de pixeli” nu sunt ființa, în adevăratul sens al cuvântului – spun unii. Însă, după ce citim literatura Ludmilei Ulițkaia, anume această carte („Adevăratul meu nume”), pare că e greu de refuzat ceea ce e evident: că literatura chiar e viață. O formulă superioară de viață, o formulă îmbunătățită a vieții, o formă superioară de adevăr.

***

„Adevăratul meu nume” mi-a readus în memorie un citat extraordinar al unui, de asemenea, mare scriitor (în plus, laureat al Premiului Nobel pentru literatură), Isaac Bashevis Singer. Acesta: „Morții nu pleacă nicăieri. Sunt aici. Fiecare om e un cimitir în care sunt bunicile și bunicii noștri, tata, mama, soția, copilul. Toată lumea e aici”. E cum nu se poate mai potrivit și pentru atmosfera cărții Ludmilei Ulițkaia. Pentru că, într-adevăr, toată lumea e aici – toată lumea din mintea fastuoasă a Ludmilei Ulițkaia. În prima treime (un mare poem în proză, în fapt, cu trei subdiviziuni: „Despre nume”, „Despre trup”, „Dinspre partea dragostei”), Ulițkaia face, între altele, un inventar: despre ce îi place și ce nu îi place la ea însăși. Lista cu ceea ce îi place e, desigur, spune ea cu umor, mult mai mică. Între detaliile personale pe care le trece pe această listă – cu plus(uri) – e și capul său; forma sa exterioară, mai precis. Ei bine, fie și numai după lectura acestei cărți, nu cred că vom avea chiar nicio problemă să spunem că ne place și interiorul capului său. Mintea sa uluitoare.

***

Dacă ar fi să aduc într-o frază și numai o frază ce e cu această carte formidabilă, „Adevăratul meu nume”, mi se pare că avem de-a face cu un extraordinar elogiu adus literaturii – prin memorie și atenție; nu mai puțin, că suntem în fața unei cărți care etalează o magnifică ofensivă de tandrețe. Așadar: carte a memoriei, a neuitării, a atenției, a tandreței!

***

Apropo de atenție, de atenția ieșită din comun pe care o vedem pusă la lucru și în „Adevărul meu nume”: ai sentimentul că Ludmila Ulițkaia poate face din orice literatură; că, pe orice ar pune mâna, ar face literatură de cea mai bună calitate, dacă asta
și-ar propune. O singură sugestie: să căutăm în carte, de pildă, ce poveste poate să facă din ideea de petec/petice. O uluitoare pildă despre comunism, sărăcie, solidaritate!

***

Apropo de memorie & de păstrare! Să menționăm un detaliu interesant cu privire la cum a început cariera literară uriașa scriitoare din Rusia. Debutul său (târziu, față de multe altele în literatură) e de consemnat cu mai mult de patru decenii în urmă. Și anume, cu un articol care se intitulează „Legea păstrării”.  Cine ia contact cu literatura Ludmilei Ulițkaia nu are cum să nu remarce faptul că aceasta are un adevărat har al păstrării! Al păstrării și al ocrotirii.

Mi-am pus întrebarea: cum anume păstrează Ludmila Ulițkaia? Cum înțelege ea să practice, prin literatură, această etică aparte a memoriei? Și m-am dus cu gândul la o artă japoneză care a dat la iveală multe lucruri (& obiecte de artă) deopotrivă interesante și provocatoare. Kintsugi (sau „tâmplărie de aur”, sau „reparare cu aur”) este arta japoneză de reparare a ceramicii sparte cu lac pudrat sau amestecat cu pudră de aur, argint sau platină. Ca filozofie, cine e în interiorul ritualului estetic de tip „kintsugi” tratează spargerea și reparația ca parte a istoriei unui obiect, în loc să ascundă aceste evenimente. Mutatis mutandis desigur, „Adevăratul meu nume” este un fel de tâmplărie literară de aur, o reparare cu aur, o lipitură literară cu aur. O modalitate, sublimă și sublimată, de prelungire a vieții – așa cum numai cei mai mari autori de literatură știu să facă. E cazul, desigur, și al Ludmilei Ulițkaia.

***

Apropo de tandrețe! E de revenit la ideea aceasta – e foarte multă delicatețe, foarte multă tandrețe în „Adevăratul meu nume”. Un singur hint: poveștile cu îngeri. Când le veți citi, veți spune, poate ca mine: probabil că sunt cele mai frumoase povești cu îngeri pe care le-am citit. Îngeri despre care, apropo, în preambul, Ulițkaia notează: „Tuturor celor inițiați în tainele angelologiei le este de mult cunoscut că pe lume sunt foarte mulți îngeri, câte un înger păzitor pentru fiecare om, plus conducerea îngerilor. De vreme ce populația Pământului crește constant, astăzi se numără deja șapte miliarde șase sute optzeci și patru de milioane opt mii nouăzeci și cinci de oameni, sunt tot atâția îngeri de rând. Acestea fiind zise, conducerea putem să n-o socotim – sunt cu totul șapte, se numesc arhangheli, iar șef peste arhangheli a fost numit Arhanghelul Mihail. El e foarte ocupat: principala sa misiune este să asigure numărul necesar de noi îngeri în raport cu populația în creștere accelerată a Pământului. Și asta nu e treabă ușoară...  O să povestim altă dată”.

***

E de revenit și la dimensiunea poetică a acestei cărți – poliedrice. Cum spuneam: prima treime a cărții e un poem în proză. Unul care trimite, s-a spus, și la o succesiune de secvențe din Andrei Tarkovski – Călăuza. La așa-numita scenă a visului. Pentru că, de fapt, ce avem în prima treime din „Adevăratul meu nume” e o relatare a unei „filmări cu încetinitorul”; a unei filmări interioare. E, cum s-ar zice, cunoaștere poetică la purtător. Poate fiindcă poezia intră acolo unde, probabil, nu poate intra nicio altă formă literară – într-un fel de coridor electric. Poate pentru că poezia e un fel de punte electrică prin care se ajunge la ceea ce Ludmila Ulițkaia sugerează în mottoul cărții: „Ceea ce mi s-a părut ușor / S-a dovedit foarte complicat, / Ceea ce mi s-a părut complicat / S-a dovedit imposibil. /Ceea ce a fost imposibil / Iată – e în mâna mea!”.

***

„Un cadou de Crăciun” – așa se intitulează una dintre poveștile cu îngeri. E foarte scurtă și foarte frumoasă. Iată: „Înainte de Crăciun, Itur și Abdil erau, ca de obicei, foarte ocupați – împachetau cadouri în cutiuțe și pungulițe: tot felul de mici bucurii – copiilor, jucării, bătrânilor, perne, femeilor care nu-și pierduseră speranța să-și aranjeze viața personală, parfumuri Krasnaia Moskva sau Serebristîi Landîș. Asta era demult și nu aveau la dispoziție niciun fel de parfumuri din străinătate. Toate cadourile s-au terminat, dar o cutiuță a rămas goală. Abdil s-a gândit o clipă și a suflat în cutiuță cu bună dispoziție. Și ce bucurie! Am primit nu o cutie cu bomboane de ciocolată și un  săpun parfumat, ci bună dispoziție. E drept, nu pentru multă vreme, pentru o oră, dar ce cadou minunat! Cadourile minunate niciodată nu țin mult! Ce e minunat în general n-are viață lungă. Ca să nu ne obișnuim cu el și să ne bucurăm mai tare!”. Reiau: „Cutie cu bună dispoziție”. În parafrază – așa e și „Adevăratul meu nume”: o carte cu bună dispoziție. Scrisă de o uriașă prozatoare – aflată într-o foarte bună dispoziție auctorială.

***

Cea mai recentă carte – nu ultima, nu încă ultima... – a Ludmilei Ulițkaia e și un mare dar (din care nu dăm, ca spoiler, nici măcar finalul – o mare cheie, de fapt, pentru codul acestei cărți...). Mai întâi: un dar pe care Ludmila Ulițkaia ni-l face nouă. Apoi, unul pe care ni-l fac Denisa Comănescu (cea care conduce Humanitas Fiction, acolo unde, în „Raftul Denisei”, avem seria de autor Ludmila Ulițkaia) & Luana Schidu (excelenta traducătoare din limba rusă a cărților semnate de Ulițkaia, N. Abgarian, G. Iahina). În fine, e un dar pe care și-l poate face oricine lui însuși – pentru că merită...