Ultima vacanță cu mama. Primul An Nou fără ea.

Catalina Florina Florescu | 04.04.2023

Poveștile mamei de odinioară sunt acum în mine și le spun eu, deși, comparativ cu ea, eu am furie, iubire, dor, tenacitate.

Pe aceeași temă

Pe cer a apărut constelația Orion, favorita mea. Am descoperit-o alături de mama în copilărie, așteptându-l pe tata să se întoarcă târziu de pe teren, îngrijorate, neputând să îl sunăm, pentru că nu aveam telefoane mobile atunci.

Acum sunt în Statele Unite, atunci aveam 17 ani și, cumva, nici acum nu știu de ce, doar eu eram cu mama la Sinaia.

Este vara lui 1992. Am fost aduse de la Tulcea cu o mașină și acum ne-am cazat. La hotel mănâncă puțin și am observat că vorbește cu bucătarul. Nu mă miră pentru că mama mereu reușește să înceapă o conversație în așa fel încât cel cu care vorbește rămâne fascinat. Are mulți ani de practică în spate. Nu știu dacă a început să își inventeze lumile astea după ce i-a murit tatăl, pe când avea 10-11 ani. Nu mi-a zis niciodată, dar în copilăria mea, când și când, o auzeam povestind că este soție de baron. Acum, „baronul” ei era un economist care își petrecea parte din timpul liber la garaj, alături de vecinii care doar acolo nu mai erau tovarăși, ci bărbați care beau un păhărel, două, puneau murături, spuneau bancuri, veneau înapoi în case amețiți, perfect „anesteziați” pentru încă o seară de producții-record. Mama visa că este la castel și nu într-un bloc comunist tras la indigo. Și o făcea într-un fel așa de magic, astfel încât deși eram copilă și nu știam cum trăiește un baron, nu era nicio diferență pentru mine dacă tata purta aceleași haine de ani la rând.

Poate că mama își crease universurile astea paralele pentru că avea o viață austeră. Plecase de la Măcin, unde trăise în sărăcie alături de mama ei, rămasă de tânără văduvă, trăind dintr-o umilă pensie de urmaș, se mutase în reședința de județ, dar viața acolo era monotonă. Eram în comunism, rar când venea câte un spectacol de la București și încercam să ne ducem să îl vedem. Strânsese bani și îi luase surorii mele mai mari pianină și cred că în mintea ei mereu se derula alt film. Câteodată mă gândesc la ea ca în pictura „New York Movie” de Edward Hopper. O femeie zveltă stă sprijinită de un perete, mâna dreaptă îi atinge fața și ea nu se uită la ce e difuzat în sală, este în lumea ei la care noi nu avem acces, doar ne lasă să o privim. Nu știu dacă mama își inventa poveștile astea, pentru că la Tulcea nu erau activități culturale după care tânjea, nu știu dacă intra în visare pentru că era atât de puțin în viețile lor de atunci, vieți dresate și furate de Ceaușescu și propagandă, nu știu dacă mama își țesea alte lumi, pentru că instinctiv își spunea că trebuie să fie ceva mai mult, mai profund dincolo de mundan, de banal, de trădarea dictaturii, de faptul că ea, ca femeie, poate era prea obosită și plăcerile intime erau și ele sub semnul fricii: dacă rămân gravidă, mai vreau un copil?

După mine, nu a mai vrut. Două fete i-au fost de ajuns. După avort, deși atunci nu știam că îl făcuse, cred că a intrat în depresie. Și apoi a venit cancerul. Ca și la Sinaia, sunt doar eu cu ea într-o cameră mică, într-un bloc de la Scala, în apartamentul nașilor ei de cununie. Îmi zice că are cancer și după ce moare aflu că am fost ultima din familie care a aflat. Nu știu de ce mi-a zis atât de târziu; poate pentru că știa că de mică avusesem migrene și s-ar fi gândit că mi-ar fi declanșat una? Ea nu știa că eu habar nu aveam ce înseamnă cancerul. Când mi s-a spus, aveam 15 ani. Și ca dovadă că acest cuvânt nu mă speriase, când m-am întors de la București, m-am dus să mă joc badminton cu o prietenă căreia i-am zis între două mișcări de rachetă: „Știi, mama are cancer”. Dacă aș fi avut filmarea de atunci, aș fi descoperit cum și eu, și amica mea ne-am sincronizat în nemișcare și tăcere. Ceva ne-a făcut să ne oprim simultan, dar nici eu, nici ea nu știam ce era moartea.

Retrospectiv însă, fusesem introduși ei în literatură. La atâția ani distanță încă recit din Blaga, Eminescu, Bacovia, Stănescu, încă simt gustul grav al durerii, dar atunci, pe moment este vară, jucăm badminton în curtea școlii, nu mai e nimeni. Venise vacanța, îi luase pe colegi trenul din Franța. În aceeași curte, pe 27 octombrie 1992, mă duc pașii din reflex. Le zic colegilor care se pregăteau să intre în școală că eu nu vin la ore azi pentru că mama a murit. Și iar, cadru de film. Se face tăcere. O liniște desăvârșită. Ei sunt în jurul meu, nu mă lasă să plec, nici ei nu intră la ore: incomparabila fragilitate și tandrețe a adolescenței! Totul se întâmplă spontan, totul alunecă, îi las în urmă, mă duc către faleză, mă duc în Piața Civică, nu vreau să mă duc acasă, iar când ajung mama e în sufragerie. Priveghiul nu are loc la biserică, ci acasă și eu sunt total depășită ca să cer explicații. Mama nu mai e, pe lângă mine se plimbă vecinele, încerc să nu le văd privirea pentru că nu pot tolera mila abundentă, nu vreau ca ele să plângă înaintea mea sau pentru mine.

Și iar, peste ani, revăd acest moment și de data asta sunt aidoma fetei din pictura lui Edvard Munch, „Dead Mother and Child”. O fetiță îmbrăcată într-o rochiță roșie este în prim-plan. Lângă ea, un pat. În pat, corpul neînsuflețit al mamei. În fundal, agitație. Desigur, totul este un ritual, dar eu, ca și fetița în roșu, nu ne gândim la asta. Atunci nu realizez nimic din ce scriu acum, dar deși este sfârșit de octombrie, doar cu câteva luni în urmă mama și cu mine fusesem la Sinaia! Într-o zi ne-am dus la piață și vorbeam chestii banale. Era un soare de toamnă blând. Apoi am fost la poștă, am luat două vederi, i-am cerut rujul știind că îl are în poșetă, m-am rujat și am imprimat conturul buzelor pe vederi. Am scris ceva laconic, am pus timbrul pe vederi, le-am expediat. Trimiteam vederi unor colegi și ea a zâmbit. Nu m-a certat, nu mi-a făcut morală că nu se cade ca o fată să se poarte așa cu băieții, am continuat să ne plimbăm. O parte din mine revede totul cu încetinitorul, este un film al cărui final m-a schimbat pentru totdeauna, dar eu nu vreau să îl pun într-o cutie și să-l uit acolo. Nu știu dacă m-ar ajuta să am acel fel de „closure” cu mama.

Nici la 30 de ani de când nu mai e nu sunt pregătită. Poate că e mai bine așa. Am 48 de ani, am ajuns să fiu mai „bătrână” decât ea și acum suntem două femei ajunse undeva la mijlocul vieții. Nici eu, nici ea nu știm cum va fi restul narațiunii. Ce știu este că doar educându-mă am scăpat de frică. De dor, nu am cum. Poveștile mamei de odinioară sunt acum în mine și le spun eu, deși, comparativ cu ea, eu am furie, iubire, dor, tenacitate. Eu știu că dacă atunci când mama mi-a zis „am cancer”, în loc să fi fost mută, aș fi reacționat altfel dacă și eu, și ea n-am fi fost izolate, „paralizate” de necunoscut. Numai că realitatea arăta altfel.

În 1992, România este încă vraiște pe toate planurile. Ce știi despre cancer este că ți s-a dat sentința de moarte, tot ce mai ai de făcut este să te pregătești să mori. Cinic! Ce știi despre cancer este că ai greșit cumva și acum plătești, bașca chiar trebuie să îți fie rușine, să îți asumi boala devenită brusc vină. Absurd! Ce știi despre cancer este o mizerie, dar nu ai cuvintele care să te ajute să reacționezi furiei și să te lupți pentru viața ta. Cum să ne fie teamă să vorbim despre ce ne doare ?! Cum să ne fie jenă să mergem la control ?! Cum este posibil ca aceia din provincie să se ducă în Capitală ca să fie tratați, pentru că numai acolo sunt specialiști, se găsesc citostatice etc.?! Cumva iar a trecut timpul, iar noul an, 1993, este pregătit să vină. Mamaia ne face plăcinte. Tata face friptură. Eu cu sora mea nu știu pe unde suntem exact. Eu poate am fost invitată la o petrecere alături de colegii mei din terminală, dar nu cred că m-am dus. Atunci sigur beau, sigur fumez, sigur citesc, sigur sunt în căutări, sigur ascult ad infinitum Queen, sigur plâng. Până când o simt pe mama, o iau în brațe și devenim una.  Îi șoptesc: „Mamă, acum că ai o eternitate la dispoziție, hai, zi-mi, de ce ai vrut să fii soție de baron?”. Mama răspunde: „A fost doar o joacă. Ce e de mâncat? Mi-e foame”. 

P.S.: am scris acest text în onoarea ei, cât și pentru a reaminti că doar 10% din cazurile de cancer la sân sunt ereditare, restul ține de factori care încă nu sunt pe deplin elucidați de către comunitatea medicală. Prevenția cancerului la sân prin mamografie/ultrasunet anual, cât și prin palpare lunară, control periodic făcut atât de către bărbați (!) cât și de către femei sunt încă esențiale în depistarea la timp a acestei boli.  Rodica a murit pe 27 octombrie 1992, la câteva săptămâni după ce împlinise 45 de ani și ceruse urna mobilă de vot pentru o Românie mai educată și bună. 

P.P.S.: în urma câștigării unei sponsorizări AFCN, alături de coregrafi, muzicieni, artiști, vom oferi în aprilie la București și apoi la New York spectacolul după piesa mea, Cancer, Coregrafiat. În imagine este posterul de la ultimul eveniment găzduit de AREAL în cadrul evenimentelor de la „București afectiv” (ARCUB). Imaginea suavă aparține artistei Renée Renard („On Her Side”). Bilete la evenimentul mult-așteptat:

https://arcub.ro/proiect/cancer-coregrafiat-de-cosmin-manolescu/

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22