Un șpagat sceptic

Fără explicitări și mărturisiri directe, Andrei Pogorilowski ia în glumă, dar pe cont propriu, teme grozav de complicate: cum a fost atunci, cum este acum. Cum a fost / este posibil. Nomenclatură versus trai anonim. Sau, dacă punem și ceva emfază, dictatură versus libertate.

Autor timid, debut lipsit de timiditate. Aceasta ar fi definiția sintetică a lui Andrei Pogorilowski, cu romanul său Cartușe. Es­te cel mai bun titlu lansat de concursul de debut al editurii Cartea Ro­mânească (premiat la edi­ția din 2011) și cea mai convingătoare intrare în scenă în genul (auto)­fic­țiune, din ultima vreme.

Micul roman (neterminat!, se revoltă, înduioșător frus­trat, Marius Chivu) aduce un mic David Foenkinos au­tohton, încă timorat, dar de­bordând de vervă inte­li­gentă, cultivat și înzestrat cu un bun cân­tar al bunului gust. La cei peste 40 de ani pe care-i are, Andrei Pogorilowski încă se mai răsfață în nesiguranța propriei vocații. Pare că obosește cizelându-și cartea la mo­dul narcisiac, drept care ne-o livrează așa cum e - rundă „erotică“ deopotrivă eroi­că și reușită, dar fără prea mare încredere în acel „Va urma“ din final. Cu atât mai remarcabil că juriul concursului a înșfăcat propunerea, obligându-l pe autor să se pro­fesionalizeze.

E ciudat, dar nu prea deranjează „ne­ter­minarea“ cărții. Nu interesează, la urma urmei, cum se termină povestea de amor din­tre burlacul copt și neîntreprinzător Vlad și juna, dar obosita lui colegă de mul­tinațională, Andreea. Ba chiar e mai amu­zant așa, ca ea să-și reîntâlnească pe neaș­teptate la sfârșit fostul iubit, categoria bă­iat de Dorobanți, cu Lexus și tot tacâmul, și să se tulbure, readusă brusc în fa­mi­lia­ritatea lumii ei de pixeli și scheme psi­ho­lo­gice prefabricate pe Internet, după o por­ție căznită, dar nu fără urmări, de sen­ti­men­te crescute cu greu, la umbră, fir cu fir - curată reîmpădurire. Relația celor doi e marea probă de măiestrie dată de Andrei Pogorilowski. Printr-un subiect anodin, res­pectiv o idilă condimentată senzual, re­u­șește să transmită cu haz nebun distanța melancolic-derizivă față de lumea an­xi­oa­să, dar teribil de lipsită de emoții, a ti­ne­rilor de azi.

Cartușe e o variantă de Pyg­ma­lion, din care prozatorul face o parodie fină, mai bine zis un concert mut de făcut cu ochiul peste straturi de modele și pon­cife suprapuse.

Noua Ela Gheorghidiu, Andreea, tocmai se dezmeticește dintr-o depresie post-Lau­rențiu. La 24 de ani, e superbă, dar s-a vă­zut înlocuită de una încă mai tânără, mai epatantă. Ruptura i-a fost comunicată în sti­lul generației: business-like, adică si­multan cu soluția de damage containment (că „să rămână în apartament, fără chi­rie și fără să plătească utilitățile, până își va găsi pe altcineva și va reuși să își reprioritizeze viața“). În ciuda cu­noș­tin­țelor de anger management dobândite pe la team-building-uri și la „cursurile Am­way“, Andreea „oscila haotic între pos­tura de vrabie zgribulită și harpie care des­coperă drujba“. Când se pregătea să-și recucerească iubitul, cu ajutorul schemei SWOT, îl nimerește la telefon pe Vlad, un coleg de birou cam bleg, oricum inofensiv, numai bun de întrebat ce e aia gotic. Ex­plicația lui - i-ar fi plăcut lui Camil Pe­tres­cu! - coboară deștept pe arcul inculturii Andreei: nu e vorba de stilul catedralelor occidentale, cum crede bietul Vlad, ci de eventuala lui legătură cu machiajul fu­nebru, goth, la modă printre fetele tinere. Amorul-școală al celor doi se consumă între aceste două repere. El învață si­gu­ranța bărbatului deplin, iar ea, alfabetul afectelor ghe­muite sub mecanica pu­ternic instrumentalizată.

De-ar fi numai atât și tot ar fi destul pentru un ro­man de debut. Dar Cartușe mai are un fir narativ, care contrapunctează per­ma­nent idila Vlad-Andreea cu amintirile din copilărie ale bărbatului. Cu una dintre ele se deschide, admirabil, cartea. Vlad co­pil este martorul nevăzut al unei îm­pe­recheri neprotocolare dintre doi musafiri, pe când stătea ascuns în „peștera“ pal­toanelor de damă stivuite în camera lui, într-una din nenumăratele seri de pe­tre­cere din casa părinților. Accentul scenei nu cade pe experiența în sine, ci pe in­tensitatea, în special olfactivă, a detaliilor „peșterii“ - o lume regresivă, zidită pe fu­riș, în chiar materia vieții adulților, de un băiețel neglijat, și care procură două pa­gini foarte bune la începutul cărții.

Copilul familiei Hârtopanu avea de toate: casă mare, într-un cartier de nomen­cla­tu­riști, servitoare (pe Mărioara), jucării din import, care stimulau fantastic imaginația șterpelitoare a băieților din vecini, dar mai ales o libertate pe care nu și-o prea dorea. Se plimba des cu tramvaiul, de plic­tiseală. Scotocea prin dulapuri și debarale, sustrăgând diverse obiecte neindentificate. Povestea „cartușelor“ (de fapt, tampoane igi­enice OB, transformate în proiectile de tras la țintă, prin îmbibare cu aracet, even­tual pictate cu carioca roșie) este absolut antologică. Nenimerind ținta, un „cartuș“ se agață de mâna personajului „tovarășa Elena“ din diorama pregătită pentru con­cursul interșcolar „Ceaușescu și copiii“: „Cortina fu trasă, iar delegația avu oca­zia să vadă, printre altele, cum opt copii îmbrăcați în costume populare dansează înlănțuiți hora în jurul unei femei care toc­mai își pune tamponul vaginal însân­gerat pe fața tovarășului de viață“. Nu e mai prejos nici scena bombei lansate din „instalația de ghidaj-parașutaj“ bricolată de copii (șase „vinturi“ furase de acasă Vlad!) și care, „explodând“ cam prin spa­te­le Palatului Victoria de acum, pusese în pi­cioare trupele de Securitate. Sau istoria sălii de box improvizate la subsolul casei: sac de box dintr-o haină de piele veche um­plută cu nisip, proteze dentare din ca­iet dictando sau de matematică, antre­na­mente disperate și fără rezultatul scontat (comparația se face cu paginile de lenjerie intimă bărbați din revista „porno“ Necker­mann!).

Domnul Hârtopanu, de meserie comisar sovietic, era genul ple­cat cu lunile. Venirile lui se anunțau de regulă prin aglo­me­rarea bruscă, sub masa din bu­cătărie, a unui mare număr de lăzi cu bău­turi scumpe, cărate de un șofer, „care se fă­cea remarcat pentru că era extra­or­di­nar de serios și extraordinar de speriat“. Mama, Irina, descinsese direct de la Mos­cova, odată cu încheierea „studiilor“ co­mi­sarului, și avea să se întoarcă la un mo­ment dat definitiv acolo, la agenția TASS pentru care lucra. În intervalele vag ma­terne de la București, se implica episodic cu întrebări de genul „Ai mâncat?“ sau „Azi ai lecție?“. În rest, trimitea din ne­nu­mă­ratele ei delegații în URSS cărți poș­tale re­prezentând mereu aceiași biatloniști la spar­takiada de iarnă. Din fericire, există și amin­tiri comune la Hârtopani: de pildă, Vlad și părinții în vizită la ambasadorul URSS. „Păftim, păftim, maladeț!“, îl în­dem­na gazda. La un moment dat, mama se ținea de umeri cu ambasadorul și dan­sau; tatăl, cam abătut, „bătea tactul ina­bil, pe masa cu intarsii de trandafir, cu o scrumbie afumată, tare ca un șoric ui­tat în pod“. Orice comentariu ar strica efectul!

Umorul lui Andrei Pogorilowski e ire­zis­tibil în multe scene, dar gustul de lacrimi al râsului se simte nu o dată. Cartușe e și un portret pieziș, făcut dinăuntru, din „peș­tera“ proprie, al lumii nomenclaturii comuniste - o lume care, aici, s-a des­prins și a căzut în urmă, ca o treaptă de rachetă după ce și-a îndeplinit misiunea. Nu, nu e o judecată istorică din partea au­torului, ci o constatare foarte concretă, chiar cinică: după moartea tatălui, puțin înainte de revoluția din ‘89, Vlad des­co­perea în difuzorul vechiului aparat de ra­dio estonian 12 minilingouri de aur de câ­te 50 de grame fiecare, plus „200.000 de dolari aranjați în ordinea seriilor, chiar dacă aveau valori diferite, plus încă trei teancuri, făcute sul și legate cu gumă, de bancnote de o mie de mărci germane“. Paisprezece ani a tocat Vlad la această ave­re. Când n-a mai rămas decât apar­ta­men­tul și pianul Bechstein, cumpărat cu un sfert din moștenire, s-a hotărât să iasă în viața reală. Abia atunci se face joncțiunea cu brave new world a zilelor noastre, în care Andreea e exemplarul tipic.

Am pomenit cuvântul contrapunct nu în­tâmplător. În carte vine vorba, de pildă, de sonată, și anume în cele mai ne­ca­no­nice situații (într-o scenă, un joc amoros încearcă să dea viață acestei forme fixe). Prozatorul are formație de muzician. Îl pu­tem bănui deci că a vrut să dea întregii cărți o asemenea structură elaborată, că pe parcurs se va fi plictisit și a abandonat (oare?), lăsând în acest sens cartea ne­ter­minată. Nu m-ar mira nici intenția, nici abandonarea ei, fiindcă tenacitatea nu e ca­litatea cel mai bine reprezentată la An­drei Pogorilowski. Dacă ar fi fost, aveam acum în față un Matei Iliescu, cel puțin. Așa, ne rămâne să luptăm cu temerea că nu va răzbi cu totul dincolo de cochilia au­toficțiunii. Rămâne de văzut.

Totuși, această mică proză de debut e mai dichisită decât pare. De pildă: de ce o cheamă An­dreea pe fetișcana SWOT, care-și exhibă depresia dezasortând hăi­nuțele din pixeli ale unei Hello Kitty ta­ma­gotchi de pe telefonul mobil, pe care o hră­nește maniacal, cu prăjituri din pixeli, în fiecare dimineață la ora 5 fără 5 fără 5?

Poate pentru că face, în numele autorului, mărturisiri incomode pentru el: o lume defectă, dar suprapusă euforic și armonic copilăriei, a fost înlocuită cu o lume vag func­țională, dar disonantă și foarte sear­bădă, în care o femeie ascultă un pian „cu aerul unui om care așteaptă să termini de vorbit cu cineva la telefon“. Pe vre­mea nomenclaturii, un copil descleia ușa șifonierului luxos, ca să obțină, iar și iar, scârțâitul semănând vag cu sunetul de orgă. În zilele noastre, o iubită face curat mutând pianul cu claviatura la perete. La linia de demarcație dintre cele două lumi, un bărbat se despărțea de pianina cop­i­lă­riei lui coborându-i mecanic clapele în­țepenite. Rezolva astfel „vechea și tăcuta tensiune armonică într-un acord final de si minor“. Mici metafore autoironic-me­lancolice despre lucruri grave.

Fără explicitări și mărturisiri directe, An­drei Pogorilowski ia în glumă, dar pe cont propriu, teme grozav de complicate: cum a fost atunci, cum este acum. Cum a fost / este posibil. Nomenclatură versus trai anonim. Sau, dacă punem și ceva emfază, dictatură versus libertate. O face printr-o fandare în poză flaubertiană, căci Andrei Pogorilowski este, pe ici pe colo, Vlad, dar și Andreea. În acest caz, dincolo de scri­itura de mare înzestrare pe care o scoa­te din sertar autorul, trebuie să dibuim și mesajul lui de „pace“: un sceptic șpagat în­tre două realități, reduse fiecare la impe­rfecțiunea ei.

Cum s-ar spune, așa a fost, doar atâta este. //

// ANDREI POGORILOWSKI

// Cartușe

// Editura Cartea Românească, 2012