Un bluff psihedelic

Paul Cernat | 30.08.2011

Pe aceeași temă

În urmă cu doi ani, Stoian G. Bogdan devenea, brusc, un nume de succes în poezia noastră tânără, printr-un volum – Chipurile – de o robusteţe suficient de ambiguă literar pentru a imprima „mizerabilismului“ vieţii de provincie o violenţă psihedelică autentică. „Chipurile“ lumpene, de loseri ai unei lumi fără repere ce ascultă numai de legea junglei, vădeau talent de portretist social şi trădau sensibilitatea lirică reprimată a unui „dur cu suflet bun“. Însă, cu toate atuurile sale de prozator latent, semnalate de unii comentatori, SGB n-a reuşit să convingă şi în proza-proză prin „superromanul“ Nu ştiu câte zile (2010), iar întoarcerea sa la poezie s-a produs de curând, printr-un „superpoem“ cu titlu de superdrog, în care romanescul îşi are partea lui.

Ajuns între timp un mic „brand“ vital şi frust, tânărul autor măreşte miza, plusând spectaculos în registru conceptual, metafizic şi vizionar. Să fie oare vorba de o ambiţie a autopropulsării – proprie multor juni prematur covârşiţi de laude – dinspre margine direct în centrul elitei poetice? Tot ce se poate. Că noua reţetă a prins o arată comentariile elogioase de până acum, ca şi prezenţa pe coperta a patra a unor poeţi redutabili (Angela Marinescu şi Ioan Es. Pop, modele de vârf ale noilor promoţii), care îl legitimează empatic pe SGB. Prima salută formula „mai vie, mai viscerală şi mai violentă“ a acestui volum „dezinhibat până la virgulă şi punct“, ce adună personaje favorite precum „junkiştii puri ca lacrima, puşi pe o joacă de-a distrugerea vieţii şi a morţii (…), marginalii gata erotizaţi şi drogaţi (…), inteligenţi, iconoclaşti, rataţi“. Celălalt speculează analogic afinitatea lui SGB cu „radicalii liberi“ din chimie. „Plăcerea de a scrie a lui SGB“ e, într-adevăr, „teribilă şi imensă“, conchide Angela Marinescu, în vreme ce Ioan Es. Pop observă – la fel de îndreptăţit - faptul că TORRENT „e o carte numai bună de povestit“.

Din păcate, autodistrugerii erotico-narcotice a eroilor din TORRENT îi corespunde autodistrugerea literară a unui autor care promitea, deşi nici talentul, nici energia discursivă nu lipsesc. Proiectându-şi personajele de superproducţie hardcore pe ecranul oniric al propriei minţi, într-un spaţiu psihic de excepţie („cel mai cel“), numit, cum altfel? chiar SGB, naratorul încearcă să imprime ştaif cultural primitivismului din Chipurile, ceea ce nu-i, în principiu, deloc rău. Asistăm, pe de o parte, la amplificarea „sintetică“ a sexualităţii prin superdrogul Torrent, producător de orgasme nelimitate şi climaxuri poetice pe măsură. Pe de altă parte, discursul e împănat cu formule desprinse din poeţi „nocturni“ faimoşi, de la Rimbaud şi Eminescu, via Tzara şi Voronca, la Cărtărescu şi Ion Mureşan („dă mânuţa ca să dai şi boticul sau trec pe contrasens / trec prin tirul acesta care vine spre noi ca un lup al imaginaţiei“). Poemul alcoolicilor al lui Mureşan, de pildă, primeşte o replică mai mult decât palidă într-un Poem al drogangiilor.

Problema e că intertextele „prestigioase“ şi megalomania metafizică jucată, chipurile (sic!), autoironic apar ca nişte haine „de firmă“ pe care SGB nu ştie să la poarte. Asocierea de cool şi cult, de argotisme porno sau cogitaţii „de cartier“, cu referinţe înalte şi inserturi culturaliste, e de un prost-gust flagrant: „n-avem un ban, dar ne urcăm într-un taxi. / în viaţă tre`să mai dai ţeapă că nu merge altfel. / căci toţi te fut, te fut şi te fut. Şi dacă nu reuşesc, tot te fut. // pe Stoian G. Bogdan, vă rog, zic, colţ cu Nemuririi… / şi pornim prin noapte. / şi noaptea-i un rând, pe care îl citeşti în gând şi te întuneci. // se spune că pe Nemuririi erau laboratoarele alchimiştilor / pe vremea când adam se juca cu şarpele prin eva. / acum şi de-a pururi e versul acesta“. Ce-i drept, TORRENT-ul nu e asumat semantic doar ca „pastilă“ high, ci şi ca „motor de căutare“ pe Internet cu ajutorul căruia găseşti toate cele („sunt TORRENT în clipa asta, / în mine ard toate filmele, răsună toată muzica /…/ mi-e cald de mor dar am senzaţia că ninge, pizda asta-mi place / parcă mă ţine pe ace şi tot spre ea mă-mpinge…“). Un asemenea concept ar justifica la o adică, „programatic“, inclusiv lipsa de discernământ literar, megapoemul integrând deopotrivă secvenţele expresive şi deşeurile penibile într-o supraconştiinţă hipersenzorială, sau într-o imago mundi autoreflexivă. Mai vechiul „e ca-n Chipurile“ devine astfel „e ca-n SGB“…

Torenţialul op se lasă, vorba lui Ioan Es. Pop, „povestit“, iar intriga lui - de un romantism hardcore – urmăreşte, la modul cvasipicaresc, rătăcirile nocturne ale unui grup de frumoşi junkie ai marilor oraşe: Haha, Kiki, Turbo, Jimi, Gabi etc. prin spaţiul mental amintit, cu un alter ego superviril în prim-plan. Nu lipseşte din gaşca nebună o fată veselă de sacrificiu, Delicia, constrânsă pecuniar să facă sex oral cu un „baştan“ obez şi scârbos, Grăsetul, pe care alter ego-ul cu vocaţie de erou erotic se răzbună omorându-l într-o încăierare… Pe traseul acestei dramolete sordide, presărate cu „agaţamente“, felaţii, încăierări,
joint-uri, reprize de sex paroxistic şi sadomasochist, dar şi îndrăgostiri diafane sau pseudoreflecţii politice antisistem, intră în scenă şi alte figuri „transgresive“, cum ar fi Oana Dilăriţa ori seducătoarea Angela. Secvenţă după secvenţă, poemul se metamorfozează stroboscopic, luând aspect de dicteu computeristic, de text rock sau de experiment exhibiţionist alternând, contrapunctic, cu reprize mellow de baladă visătoare. La un moment dat, include şi un fragment în proză „junkie“, urmat de un altul în care o vedetă pop feminină din România actuală, moartă de curând, e sodomizată în cavou de doi prieteni necrofili, groparul Nicu şi criticul literar Vali. O metaforă a literaturii ce se vrea a fi de un imens grotesc satiric, mai ales că, aflăm, fragmentul e considerat „genial“ de către SGB în virtualul său volum care tocmai se scrie... Are şi de ce: mustraţi de conştiinţă, cei doi complici vor să şteargă urmele „violului“ sepulcral, extrăgând cu paiul din anusul cadavrului dezgolit partea de lichid seminal a fiecăruia: „- Am ajuns la partea ta. Scoate-ţi-o singur! La care Nicu contrariat: - Mi-e scârbă cu acelaşi pai. Nu.“. Iar după numeroase tribulaţii interlope, totul se încheie „ca-n filme“ cu intervenţia fals-justiţiară a poliţiei („te pedepsesc pentru că te-au / ţinut coaiele să fii liber. (…) sunt drogul de vorbe acum şi aici de-a pururi. / deschide ochii strânge pumnul şi zi-mi“). Curat genial, remarcabil radicalism.

Dacă ideea-cadru a TORRENT-ului e ingenioasă, iar în paginile sale sunt prinse şi fragmente poetice reuşite (o menţiune specială meritând insulele de lirism narcoman), „plusările“ culte se dovedesc a fi nişte bluff-uri ce alimentează senzaţia de ghiveci obscen. Evident, „bălăriile“ servite cu toptanul, inclusiv în cele mai nepotrivite contexte, nu sunt ieftine în sine – doar fariseii pudibonzi ar putea crede aşa ceva –, ci, între altele, din cauza pretenţiilor cu care sunt investite veleitar, ca în acest Psalm („cuvintele mele vă developează imaginea aroganţei perfecte dar în realitate / cuvintele mele sunt aroganţa voastră / în care electrizant libertatea mea şi-a înmuiat pana /…/ cuvântul meu e poezeu“). Alminteri, SGB oscilează, compensator, între sentimentalismul mandolinar („nu era dragoste. era poezie // de parcă între noi era poemul / pentru pian / şi-o altă seară // A fost frumos cu tine / i-am murmurat“ etc.) şi bravada coprolalică de gang („la un moment dat am ajuns cu buzele pe savarina păroasă a Lucreţiei Borgia, / fata papei. Mi-a umplut ciocul de lăţei. / futu-ţi morţii mătii şi  lovi-m-aş cu pula de mă-ta… / un sclăvoi a intrat cu scuteru-n mine. M-a julit la deget“, „poate-mi bagă şi mie dumnezeu mâna-n / chiloţi“), combinaţiile celor două registre, generând efecte de genul „mi-a căzut un dinte, să-mi fut două. / nu-mi curge sânge, nu nimic / şi văd în smalţ reflexia lunii / asta-i aceeaşi lună pe care-o cântă poeţii de la-nceputul lumii“ sau „are tatuat semnul acesta pe coapsă / şi coapsa ei e o petală de crin / îl ling cum aş linge luna / şi stelele de pe cer / sunt albastre / mă taie pişarea /…/ : stai aici, pisico, mă duc pân` la baie“.

Prin comparaţie cu autenticitatea dramatică a unui Marius Ianuş, să zicem, „superproducţia“ lui SGB e stridentă şi falsă ca un film de serie B. Apăsând ostentativ ambreiajul unei poezii cu toba de eşapament spartă, autorul TORRENT-ului încearcă altceva decât în Chipurile, dar se arată incapabil să-şi „căftănească“ talentul frust. Mai grav, în mixul de limbaj(e) „dezinhibate“ şi şarjă absolutistă, cele două registre tind să se compromită reciproc. Cu toate ambiţiile şi trucurile sale, noul volum al lui SGB nu depăşeşte nivelul naiv al unei extravaganţe trash. //

// STOIAN G. BOGDAN
// TORRENT. superpoem
// Editura Herg Benet Publishers
// Bucureşti, 2011,
108 p.

Citeste si despre: poezie contemporana, proza moderna, dezinhibarea literaturii, versuri albe, poem psihedelic.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22