Pe aceeași temă
Orice ar scrie Radu Paraschivescu se legitimează cu un talent care sare în ochi. Dintr-o modestie care i-a fost deja reproșată, refuză să-și aleagă o uniformă, ca să-l putem clasa. Preferă deghizarea la vedere, ca un bun conservator din vremuri postmoderne.
Despre Radu Paraschivescu n-am scris niciodată până acum. M-a descumpănit mereu ritmul în care trecea dintr-un registru într-altul. Când scrie proză, e un fel de arteziană ficțională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător cu putință, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se țin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la performanțe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric și textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care - înțelept și nemilos cu sine - și-o dresează prin literatură.
Radu Paraschivescu are și mare lipici la public. Orice text al lui, orice apariție televizată, ori în carne și oase, adună spontan o asistență numeroasă, pe care o și vezi de îndată multiplicată grație Internetului. Înfățișarea bonomă, cu privirea sfios întoarsă înăuntru, locvacitatea lui nezgomotoasă, mereu adecvată, în care nu se întâmplă să dea buzna peste interlocutor, dar nici să lase „găuri“ în dialog sau în desfășurător, l-au acreditat de mult ca pe una dintre cele mai dorite prezențe publice în evenimente culturale. Cercetați ce ecou a avut, de pildă, o recentă întâlnire on-line cu cititorii platformei HotNews.ro și-o să vedeți un număr impresionant de accesări, plus un dialog pe forum dintre cele mai lipsite de crispări.
Deocamdată, cam astea sunt lucrurile de care m-am „speriat“.
Totuși, de publicistica celui care a scris Bazar bizar și Ghidul nesimțitului nu te poți feri. Îți iese în întâmpinare, nu cantitativ, ci calitativ, ceea ce în domeniu e lucru rar. E spumoasă, pune ironia în centrifuga de frișcă și reușește să spună grozăvii pe un ton binedispus și necontondent. De unde să-l apuci?! Unii l-au acuzat de răzbunări ascunse, de execuții pe dedesubt.
De fapt, poziția lui față de prezent (eterna noastră temă obsedantă) este una terapeutică. Face ce face și declanșează un hohot de râs care descarcă. Dacă la romanele lui se rămâne, de regulă, cu gura căscată, la articole se râde copios. Puzderie de găselnițe se ciocnesc cu scântei benigne, prin asociația spontană între ceea ce se vede (deci vede oricine) și ceea ce vede sau știe doar el, care are memorie de elefant și darul de a scoate pe masă exemplul cel mai potrivit. Și așa se conturează, discret, „raiul“ lui Paraschivescu - normalitatea - și respectiv opusul lui - aberația, de cele mai multe ori traductibilă prin prostie în toate variantele posibile, deci greu de ridicat la rangul de „iad“.
În Maimuța carpatină avem un autor-observator dezinhibat, dar cuminte, dornic să ne scoată din poza morocănoasă a moralismului mimetic. E ironic, dar nu mușcător. Melancolic, dar fără eclipse de elan. Nu-i scapă nimic, dar iartă, de cele mai multe ori. Și explică răbdător sau chiar justifică: de ce suntem cum suntem? vorbim tare, ca la Obor? ne răstim? claxonăm? cârtim? ne îmbrăcăm ca Doamne iartă-mă etc. etc.? Toate sunt „expresia libertății redobândite“. Radu Paraschivescu nu vânează, adică nu „ucide“, ci pur și simplu caută din priviri și găsește mereu exemplare tipice, gata împăiate de indiferența generală, numai bune să intre în bricolaje gazetărești.
Sub coperta cu deosebire simpatică și direct semnificativă, stau 30 de articole apărute în revista (glossy, dar quality) Esquire. La un loc, fac una dintre cele mai savuroase lecturi, venită la timp în anotimpul așa de prost dispus în care ne găsim. Cartea vine, evident, din școala umorului lui Andrei Pleșu, dar fără ambiția de a-i egala malițiile. Rămâne la bonomia cu țepi mici, care nu rănesc. Toate textele vorbesc, direct sau indirect, despre tranziție - această secvență de timp lăbărțată nefiresc în viețile noastre. Îi inventariază băltirea în mod critic, dar nu disprețuitor.
Sunt luate la rând ipocriziile, micimile de tot felul, proasta creștere, pe care tot mai puțini o remarcă, grobianismul cotidian. Populația din care facem parte are „profil beligerant“ și un teribil apetit pentru insultă, în care totuşi, uimitor!, nu excelează (ar fi alte nații mult mai dotate, susține Paraschivescu).
Din ce vede autorul Maimuței carpatine, principala trăsătură a omului de azi se trage din dictonul cu „numai boul e consecvent“. „Năpârlirea conjuncturală“ sub toate formele ei - traseismul politic („drumețiile de la un partid la altul“), schimbarea clubului sportiv (cu discursul de rigoare, despre „echipa mea de suflet“), „avaria“ survenită în menirea formatorului de opinie care intră brusc în solda vreunui partid etc. - constituie „sportul de mase“ al zilelor noastre.
Populația (tot noi, adică) mai e și nițeluș ipocrită, cu deosebire când vine vorba de moravurile tinerilor. Amor între profesor și elev? Inacceptabil. „Pe vremea mea...“ etc. Când a fost scris textul Liceenii fuck and roll (fără Bănică, fără Buciuceanu), cazul de la Liceul „Jean Monnet“ era la ordinea zilei, așa că autorul găsește de cuviință să-i trăznească un mesaj „anti-mimoze“: face portretul indignaților de serviciu de la televizor, „părinți cu dentiții lumpen“ și inși cu „încrâncenări iacobine“, „pe care plăcerea îi vizitează rar - de obicei pe 29 februarie“.
Kitsch-ul neproductiv (pentru că Dallas-ul de Slobozia falimentează, nu aduce bani, ca la Las Vegas) e haina de fiecare zi. Mare pasiune pentru morți și înmormântări, de preferință persoane publice. Acestea se colecționează și se degustă în privat, dar și profesional (reporterii se bat să informeze în direct văduvele de moartea consortului). România tinde să fie țara „țigodelor“ (palatele-pagode țigănești) și desigur este țara în care Regelui i s-a propus să fie președinte. Dar ilustrarea cea mai copioasă a kitsch-ului o fac textele de manele, plus cele de muzică ușoară. Radu Paraschivescu e as și în această materie. Citează, de pildă, din Bambi, Sexxy, ASIA, Candy, Issa de la Elegance, cu observația amară că a dispărut orice... senzualitate. Mult mai parșive erau, se pare, variantele inocent-cretine din vremea comunismului, din repertoriul unor Doina Limbășanu, Angela Ciochină, Natalia Guberna, sau al „siamezilor Alexandru Jula și Ionel Miron“. Dar listele de nume și citările pentru cunoscători nu sunt numai pentru culoare. Au și mesaj. Radu Paraschivescu pescuiește câte-un fir de dizidență din niște parodii care-ar fi circulat în anii ‘80, fiindcă de!, „așa era pe vremea inepțiilor cu permisiune de la partid și a artei cu tendință roșie“.
Bătaia de joc zâmbitoare își dispută copios ponderea cu nostalgia. Obiectiv îndreptățită, atunci când e vorba de meseriile dispărute (omul care umplea sifoane, legătorul de cărți, tipograful specializat, care se numea „culegar“ sau „vindalac“), sau vinovată. Nu ideologic, ci culinar: cofetăriile ceaușiste (inventar competent în carte!), ca și ritualul curtării „la un suc“ sunt puse față în față cu ehivalentul lor de azi, zdrobitor: „internarea voluntară într-un mall“.
Explicația titlului Maimuța carpatină o găsim într-un text despre plăcerea românului de a copia. Nu e vorba de cât de bine ne-au prins (dar nu ne mai prind) formele fără fond, ci de te miri ce gesturi tembele de stadion (între altele). Tot un fel de tentație a imitației (adică o învățare incompletă) ar fi și cultura „de Bamboo“, cu rezultatele ei absolut flamboaiante. De citit apoi, printre lacrimi de râs, lunga listă de „lufturi“ din textul Rasdaq, canicula și alți măgari, după care te poți răcori cu gafele marilor oameni politici ai lumii. Căutați-i în text pe Prințul Philip al Marii Britanii și pe Bush Jr.
Nimic nu egalează însă cele câteva portrete-crochiu: Andrei Pleșu – privirea lui „peste ramele ochelarilor, cu acel licăr din pupile care anunță că, ascunsă în faldurile catifelei, pândește o încărcătură de dinamită“. Cristian Tudor Popescu și „căutătura lui iacobină“. Manelistul: „miriapodul gelat“. Sau pur și simplu România de azi, rezumabilă prin câteva replici celebre: „Stați liniștiți la locurile voastre!“ (Ceaușescu), „Mircea, fă-te că lucrezi!“ (Ion Caramitru), „Am fost un dobitoc!“ (Constantin Dăscălescu, fost membru al Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român), „Da, doamnă am fost un porc!“ (Adrian Păunescu), „A fost voința lui Dumnezeu ca eu să pasc acest popor“ (George Becali).
Pentru cei grăbiți, e destul și o lectură a titlurilor din sumar. Te-am condus cu șapca-n mână e doar unul, luat la întâmplare, și care vorbește despre un fel de trăscău letal. Titlul ca tomografie a prezentului e explorat într-un articol despre Evenimentul zilei - faza Cristoiu. Azi, e destul de greu să mai pricepem cum Dumnezeu ne puteam distra în așa hal citind gazete în anii ’90, în plin vacarm al destructurărilor postcomuniste, iar azi, europeni, dar nevrozați și morocănoși, abia de mai găsim din an în Paști câte o insulă de bună dispoziție: mai un Pleșu, un Liiceanu în dispoziție senină, vreun Andrei Manolescu în Dilema Veche, vreun rod târziu al Cațavencului de altă dată (Simona Tache & Mihai Radu).
Maimuța carpatină e o carte răcoritoare. Sunt înăuntru, desigur, și banalități, și lucruri știute, și texte mai fără zvâc, cum e și viața. Dar cât de răsplătiți suntem de tonica luciditate a autorului! Radu Paraschivescu e funciarmente senin. Orice ar scrie (cronica sportivă, în care mi se spune că nu are egal, iese cu totul din plăpândele mele competențe) se legitimează cu un talent care sare în ochi. Dintr-o modestie care i-a fost deja reproșată, refuză să-și aleagă o uniformă, ca să-l putem clasa. Preferă deghizarea la vedere, ca un bun conservator din vremuri postmoderne. Cum altfel când - el o spune -, azi, „moartea nu mai citește ziarul, ca în poezia lui Dinescu“, ci „a ajuns să-l vândă“? //
// RADU PARASCHIVESCU
// Maimuța carpatină
// Editura Humanitas, 2013, 251 pag.
