Un Cehov pentru nelinistea noastra

 Primul enunt: " Toti cei care iubesc teatrul lui Cehov sunt rugati staruitor sa nu vada Unchiul Vania, spectacolul montat de Andrei Serban, pe scena Teatrului Maghiar de Stat Cluj".

 Al doilea enunt: " Toti cei care iubesc teatrul lui Cehov sunt rugati staruitor sa vada (cel putin o data) Unchiul Vania, spectacolul montat de Andrei Serban, pe scena Teatrului Maghiar de Stat Cluj".

 Intrebare: " Pot fi plauzibile, in acelasi timp, ambele asertiuni, altfel perfect antagonice?"

 Raspunsul depinde de "instanta" abilitata sa judece spectacolul:  Ratiunea sau Afectul; de calitatea sensului pe care fiecare dintre noi suntem capabili sa il dam iubirii pentru dramaturgia lui Cehov. Cei pentru care "iubirea" este o forma de posesie in sensul cel mai meschin al cuvantului, o forma de incremenire, de osificare intr-o unica ipostaza aleasa si impusa de subiect; cei pentru care "a iubi" inseamna, intr-un final inevitabil, a sacrifica fiinta adorata prin asfixiere - cei care s-au incumetat sa-l confiste, sa-l "nationalizeze" odata pentru totdeauna pe Anton Pavlovici, acestia nu vor avea urechi decat pentru prima recomandare si, surzi si orbi, nu vor pregeta sa huleasca si sa ridice piatra. Cei pentru care "iubire" nu inseamna altceva decat generozitate si, de aici si din ea, o nesfarsita zbatere spre innoire, intr-o nobila cautare a caii spre vesnicie - cei pentru care fiecare noua lectura a textelor cehoviene inseamna bucuria unor noi si noi galerii descoperite in adancurile prefigurate de acest magician al sufletului omenesc, acestia vor primi spectacolul de la Cluj cu o imensa bucurie si vor intelege, mai mult ca oricand, ca "Cehov, contemporanul nostru" nu numai ca este o sintagma pe deplin valabila, dar este ceva infinit mai mult si mai grav: este un diagnostic. Este diagnosticul bolii cu care noi, traitorii de peste "o suta, doua sute de ani", atat de des cu o atat de desarta speranta invocati de personajele lui Cehov, am pasit in mileniu III.

 Dar nu am pasit numai noi, cei de azi; au venit si ei, "oamenii lui Cehov", personajele lui: i-am gasit proiectati in timp inca din ziua in care au fost plasmuiti. Acesta, de altfel, trebuie sa fie si sensul felului in care Andrei Serban reaseaza lucrurile si locurile in ordinea lor fireasca: cei ce inca se mai cred doar "spectatori" isi ocupa locurile pe scaunele aglomerate pe scena, in timp ce ei, calatorii prin tunelul timpului, sa lafaie in fotoliile din stal, se zbenguie si sa harjonesc in spatiul somptuos al salii. Ei, contemporanii lui Cehov, joaca pentru noi, oamenii zilelor noastre, incercand sa ne transmita un adevar pe care il stiu de cand s-au nascut (1890, anul scrierii  Unchiului Vania), si pe care cei mai multi dintre noi nu l-au aflat nici azi: totul e in van. Dintr-o nobila decenta, Elena Andreevna nu se incumeta sa devoaleze teribila taina decat la persoana a I-a singular: "Am fost doar un personaj episodic". Andrei Serban isi ia libertatea sa-l rosteasca raspicat, cu brutalitate si fara urma de menajamente, nemailasand loc nici unei iluzii. Concentrat doar in cateva cuvinte, cred ca mesajul montarii ar putea fi: "Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, ma simt dator sa va spun ca ceea ce vedeti pe scena nu e nimic altceva decat spectacolul Vietii noastre. In scurgerea ei fara de sfarsit, nu suntem decat niste personaje episodice, intr-o trecere efemera pe scoarta unui bulgare de pamant. Orice zbatere e inutila, nimic nu se poate schimba, nu se admit exceptii pentru nimeni, ca atare, un dram de intelegere si de eleganta nu poate fi decat de apreciat".

 La data aparitiei piesei, Maxim Gorki nota: " Unchiul Vania e un gen cu desavarsire nou in dramaturgie, un ciocan care loveste in capatanile goale ale publicului". Serban nu pare sa impartaseasca aprecierea scriitorului rus referitor la judecata spectatorului de teatru, sau, in orice caz, considera ca a sosit timpul sa se produca o schimbare in judecata acestuia si, ca atare, odata cu lovitura de ciocan, incearca sa induca si o atitudine noua fata de problematica coplesitoare pe care o abordeaza Cehov. Ce trebuie limpede inteles de fiecare dintre viitorii spectatori ai spectacolului lui Andrei Serban, si cu atat mai mult de cei care se vor simti indreptatiti sa emita o judecata publica, este ca de data asta regizorul nu se mai multumeste cu inovatia la nivelul mijloacelor de expresie, ruptura (poate cel mai potrivit ar fi sa spun "Revolutia") pe care o produce se consuma prin excelenta in planul ideatic, in filozofia implicita textului cehovian. Spre deosebire de spectacolele lui anterioare, in care o fantezie debordanta te coplesea sub valurile de semne si mijloace inedite de expresie, de data asta Ideea este tinta pariului la care ne provoaca regizorul si rezultatul, fireste din punctul meu de vedere, este bulversant. Cum s-a ajuns aici? Prin taieturi din text, prin adaugiri din alte scrieri ale lui Cehov, care ar putea sustine o anumita demonstratie? Nici vorba. Textul este qvasi-integral si isi ajunge cu prisosinta. Intr-o abordare leibniziana, Andrei Serban este convins ca orice text valid isi contine interpretarile si sarcina pe care si-o asuma este sa mearga cu descifrarea lor pana la capat. Fara limite si fara complexe. Am vazut pe scenele din Romania cateva montari de referinta ale Unchiului Vania, am vazut filmele lui Nikita Mihalkov si a lui Laurence Olivier, am vazut ecranizarea semnata de Louis Malle. Toate splendide, absolut splendide! Intr-un deplin acord cu "Cehov-ul nostru". Ei, bine, Andrei Serban nu mai e dispus sa recunoasca nimanui, cu exceptia lui Cehov!, nici un drept asupra identitatii si fizionomiei scriitorului rus (nici macar "Maica Rusie" nu mai este inextricabil leaganul/lagarul lumii cehoviene, de aici amalgamul limbilor in care incearca sa comunice intre ele); pentru el Cehov e tot atat "al nostru" pe cat e si "a lui" ("sa percepi lumea pornind de la lume si nu de la tine, de la Celalalt si nu de la Acelasi" - Deleuze) si, ca atare, isi permite sa faca pasul pe care nimeni nu s-a mai incumetat sa-l faca pana acum. Si asa s-a nascut URLETUL! Urletul din adancul rarunchilor al unei lumi care, mereu si mereu, s-a nascut ca sa moara. Toate, absolut toate montarile/ecranizarile cehoviene s-au intrecut sa evidentieze tristetea, si delicatetea, si sensibilitatea, si farmecul, si neputinta, da, mai ales, neputinta cu care generatie dupa generatie paseste intratabil consolata spre Marele Final. Un imens Titanic care se scufunda lin, acompaniat de muzica cea mai suava si de batistele de matase care flutura in mainile celor care se despart gratios, filozofand inept despre vietile lor ratate! "Comediantii" lui Cehov (pe care de acum, pentru prima data!, ii putem numii eroi) si ai lui Andrei Serban nu in felul asta isi vad trecerea prin viata si de aici energia si furia dezlantuita cu care se agata si incearca sa fixeze fiecare clipa. Gandurile, sentimentele, pasiunile, poftele sunt marturisite in chipul cel mai deslusit si fervoarea cu care se lupta in implinirea lor nu are limite. Nu pentru ca ar fi niste retardati, care isi inchipuie macar pentru o fractiune de secunda ca pot modifica deznodamantul. Pentru ca atasamentul total la viata li se pare singurul fel in care ii pot multumi bunului Dumnezeu ca le-a daruit-o.

 Am vazut spectacolul de la  Teatrul Maghiar de la Cluj in mijlocul unor spectatori a caror medie de varsta nu cred ca depasea 30 de ani. O atmosfera de templu pe toata durata reprezentatiei, iar la final, minute in sir, aplauze si ovatii. Bucuria revelatiei unei asemenea splendide capacitati de intelegere nu a fost cu mult sub emotia intalnirii cu Andrei Serban, intr-unul din momentele lui de gratie.

Pentru devotiunea totala cu care au pactizat cu regizorul, ma simt dator sa evidentiez intreaga distributie: András Hatházi, Zsolt Bogdán, József Biró, Imola Kézdi, Anikó Pethö, Emoke Kato, Attila Orbán, Csilla Varga, Ferenc Sinkó.