Pe aceeași temă
In ultima vreme, se vede tot mai distinct desenul unei noi etape in proza tanara. Dupa Filip Florian - Degete mici, Anca Maria Mosora - Arhanghelii nu mor, sau Florina Ilis - Cruciada copiilor, fata de care carti “mai altfel”, precum Lindenfeld-ul lui Ioan T. Morar, intra automat in rezonanta, isi face loc o noua proza intelectualista, cu ambitii de constructie, imbibata de un tip de reflexivitate cu origini livresti. E cumva semnul decolarii din mazga cotidianului tranzitiei, ajuns aproape de epuizare prin oboseala, deopotriva, a scriitorilor si a lectorilor. Ce se mai poate inventa in zona “experientelor” bahico-erotico-boeme cu iz de cartier? Nici macar umorul nu mai poate sustine indeajuns expozitia de viscere mai mult sau mai putin literare, in timp ce vinovatia difuza si excitanta a cititorului mai copt s-a diluat fatal prin exercitiu fortat. Sub teribilismul de rigoare, disperarea debusolarii se recompune tot mai greu, din resturi, insuficient pentru a mai hrani o atitudine de fronda literara. Nu cred ca e un esec, ci o varsta care tocmai se incheie. Noii tineri furiosi se vor exprima probabil diferit de aici incolo, iar dinamismul extrem al acestor evolutii se explica prin detenta unei indelungate comprimari a evolutiilor literare pana spre finele anilor ‘90.
In acest peisaj in schimbare, Est-falia Stefaniei Mihalache*, unul dintre cele mai bune debuturi initiate de Editura Paralela 45, apare ca un detaliu-cheie, cu efect clarificator. Micul roman contine o poveste de dragoste sofisticat asezata in decor (suficient ca sa nu cada in banalitate), un montaj de portrete decupate din ambianta speciala a campusului multicultural de la Central European University (Budapesta) si multe consideratii de ordin eseistic: despre proza, despre feminism, despre tangajele periculoase ale corectitudinii politice, despre moravuri si prejudecati, in fine, despre Romania. Totul in putin peste o suta de pagini scrise atragator, cu mare siguranta, cu condei afurisit, cu un fel de ironie ideologica nemaiintalnita la tinerii prozatori si cu admirabil temperament.
Azi, cand spunem “temperament”, spunem de regula limbaj decoltat, fortand limitele literarului. Stefania Mihalache isi consuma insa temperamentul in cap. Nici o alunecare necontrolata, nimic care sa exceada demonstratiei pe care cartea o propune tot mai limpede spre final. Parcursul de viata al eroinei - masteranda la CEU, iubita unor “Maestri” succesivi, interesanti ca tinte indepartate si tot mai banali sub lupa intimitatii, dar si subiectul unor experimente pe cat de tari, pe atat de bine tinute in frau, la limita lesbianismului - isi inchide bucla pe bine cunoscuta, sfasietoarea problema romaneasca: intoarcerea acasa, cu tot ce inseamna ea, de la renuntare la voluptatea auto-regasirii: “Est-falia ma asteapta impasibila, ignoranta de alte locuri, ca intotdeauna. Senina. Senila. Cu obiceiurile ei, cu viata ei ilogica”. Urmeaza un epilog abrupt, despre vertijul coborarii printre oameni vii, dupa “fictiunea” social-intelectualista de la CEU. Ultimele pagini fac sa balteasca totul intr-o cancelarie zgribulita de provincie, in ziua petrecerii de 8 Martie, cu maistri si profesori spalati pe creier de o viata tampa, cu chat-uri si chefuri disperate de obsedati ai emigrarii cu orice pret. O Romanie derulata cu repezitorul. Nu prea mult, n-ar avea rost, o cunoastem prea bine.
Dar centrul de greutate al cartii nu e aici. Stefania Mihalache nu aspira la prestidigitatiile noului realism cotidian, desi ne strecoara cel putin o proba ca ar putea performa si aici (de pilda, dialogul cu vecina maniaca, pe un contencios comic-grotesc: curatenia presului de la intrare). Dimpotriva, tot restul mizeaza pe un anumit dozaj de naturalete si artificialitate. In afara schimbarilor de persoana a relatarii, urmarind gradul de implicare in naratiune (cu persoana a doua in pasajele de mare implicare afectiva, cu o confortabila persoana intai in fragmentele eseistice si cu echidistanta persoanei a treia in rest), Est-falia evita demonstratiile de tehnica literara. Naturala e scriitura, care curge frumos, fara sa-si chinuie cititorul cu puzzle-uri compuse cu penseta; artificiale sunt portretele din campusul budapestan. Zara, Katya, Sasha, Igor, Alec si ceilalti nu sunt ceea ce se cheama caractere, ci portrete, schitate in doua-trei tuse, ca sa populeze scena pe care s-a petrecut ceva mult mai important: propria maturizare a Stefaniei Mihalache. Katya si “senzualitatea ei nebuna amestecata cu urmele castitatii sovietice”; Sasha, ucraineanul pasionat de drosophila si de drepturile animalelor, care arunca “ruseste” cu paharul de voda de perete. El transforma un “homo sovieticus” intr-un “homo informaticus”, “care se dezvolta insa numai pe orizontala, prin acumulare de unitati informationale”; Igor colectioneaza maniacal pantofi de firma, drept compensatie pentru frustrarile politice ale familiei sale oropsite de comunisti. De altfel, universitatea insasi este un tip special de artefact social, caruia autoarea ii contempla “destramarea anuala” de “Babel comportamental, sexual, emotional, academic”.
Este la Stefania Mihalache o anumita situare fata de naratiune care trimite la prozele de tinerete ale lui Eliade mai mult decat la orice alt “model”. E in ea o frumoasa aroganta a inteligentei, aceeasi lupta surda si mandra cu demonii senzualitatii, gustul experimentarii amestecat cu vocatia resemnarii nemarturisite; ochii larg deschisi si mana-care-scrie-in-timp-ce-traieste. Poza juvenila figureaza astfel intr-un montaj superior, liber de vulgarizarea si vulgaritatea care fac, din pacate, nota comuna a multor titluri recente.
Ca story, Est-falia povesteste scurta iesire din “falia” vietii autohtone a unei tinere masterande care petrece un an in campusul de la Budapesta si un alt interval (greu de plasat in timp) intr-un stagiu la Londra. Cea de a doua bucla inchide experienta erotica, dar mai ales de initiere afectiva si intelectuala, cu Yoghinul, un barbat intre doua varste, cu poza de dandy academic si cu apartament de revista glossy.
Stefania Mihalache nu este o povestitoare innascuta - cum se spune. Povestea nici nu-i spune foarte mult. Aflata la varsta auto-povestirii, fara acel “auz” caragialean care o face prozatoare pe Veronica A. Cara, de pilda, ea scrie pentru ca gandeste realitatea, asa incat cele mai interesante sunt paginile eseistice, reflectiile de mica sociologie ale intelectualului transplantat din mediul sau, comentariile la excerpte bibliografice - de un inviorator umor sec, “britanic” (“Dracula invadeaza gandurile victimelor sale asa cum le penetreaza carnea (…) Romanul sugereaza vampirismul intrinsec al comunicarii”).
Vorbeam mai sus de “ironie ideologica”. Iata un exemplu, despre CEU: “lumina aceasta blanda a impacarii politice, gustand fericirea de a trai in aceasta eprubeta - model didactic in care s-au folosit elemente chimice usor expirate sau tratate anume ca sa simuleze doar o reactie altfel periculoasa, s-o simuleze doar, ca se uita copiii. Ne simtim cu totii bine, suntem dopati cu 350 $ lunar”. “Oare nu putem ajunge in vest decat prin fictiune?”
In mod ciudat, studiile de gen (in care, aflam din prefata semnata de Gheorghe Craciun, autoarea este titrata) nu i-au dat fervori feministe, ci, dimpotriva, libertati de autoasumare: “Probabil ca in toate vietile mele anterioare am fost femeie, pentru ca altfel nu inteleg voluptatea asta de a ma darui, de a ma lasa dominata, dorinta de a fi calcata in picioare, vocatia de sclava, privirea mea atat de frumoasa, sublima, nepamanteana, in timpul si imediat dupa ce fac dragoste (…) probabil ca-n toate vietile am fost femeie si nu am primit nici o rasplata pentru asta. De aceea nici proza mea nu e o proza de forta, nu e o proza a cotidianului, nu poarta cu ea umoarea realitatii, nici crisparile ei, nu e groasa si pastoasa ca o privire masculina, nici suculenta ca un banc pornografic, nici plina de umor”. Dupa ce tine o conferinta despre “Balkan masculinities”: “Am adus mesajul de pace. Balcanii nu sunt primitivi, salbatici, alienati, barbatii balcanici sunt la fel cu barbatii Vestului…”. Scolita evropeneste, Stefania Mihalache se amuza in postura Bunului Salbatic. O sindrofie de intelectuali londonezi, pretiosi si plini de conformismele nonconformismului, face pagini savuroase, in raspar, despre instrumentele discrete ale excluderii, perfect manuite de societatile corecte politic ale Occidentului.
La o a doua lectura, constati ca tot ce e citabil in Est-falia atrage printr-un fel special de a alatura cuvintele, care tine mai degraba de poezie, de stiinta sintagmei pregnante. O scena de dragoste are loc, de pilda, intr-o “racoare mentolata”; senzualitatea unui barbat e “zadarnica”. Unele scene - cum e cea a intoarcerii spre tara, au o intensitate afectiva de tip poematic: “Timpul ma face praf cu existenta lui naucitoare, imbatabila, adevarata.
Avionul cu hotararea lui metalica, mecanica.
Decolam intr-un timp vertical.
O anabaza. La celalalt capat al ei, ziua devine estica. Si mai uscata”
S-au adunat astfel destule argumente pentru concluzia ca Stefania Mihalache e un prozator atipic. Tot ceea ce tine strict de instrumentele literaturii - naratiune, personaje, tehnica literara - este la ea fie secundar, fie neevident. Personajele sunt romantioase, intamplarile aproape lipsesc. Din fiecare categorie exista insa esantioane care pot da masura virtualitatilor nefolosite (asa este, spre exemplu, compendiul de viata ceausista din fragmentul biografiilor incrucisate de la pp. 88-89). In cartea ei nu se intampla aproape nimic si totusi personajul povestitor evolueaza. Ceea ce ramane dupa lectura sunt, in mod paradoxal, mai degraba idei decat scene de roman. De aceea sunt tentata sa spun ca talentata Stefania Mihalache nu e harazita carierei de prozatoare. (Ce-i drept nici celei de fotomodel, despre care Gh. Craciun face o inexplicabil de lunga paranteza introductiva in prefata). I s-ar potrivi mai degraba un tip de eseu literar prea putin reprezentat la noi (Livius Ciocarlie), prozatorii cu bosa eseistica esuand in genere in uscaciune (cazul Ivasiuc). As vedea-o mult mai bine traind literatura decat scriind despre viata. Dar salut cu bucurie un condei de rasa, prin care se mai schimba putin compozitia suparator de tulbure a prozei din ultimul val.
Stefania Mihalache, Est-falia, Editura Paralela 45, 2004, 137 pag.
