Pe aceeași temă
Continuăm publicarea seriei textelor despre Cioran prezentate la Colocviul european Cioran – Le pessimisme jubilatoire, ţinut la Salonul cărţii de la Paris şi organizat de Institutul Cultural Român între 17-18 martie 2011.
În nenumărate rânduri, Cioran afirmă că plictisul l-a hărţuit fără încetare de-a lungul întregii sale existenţe. „Singura experienţă profundă pe care am făcut-o în viaţa mea: cea a plictisului“ (C, 32). În unele momente are de suportat accese de plictis care ar omorî un elefant (C, 375), iar alteori are impresia că, sub influenţa lui, creierul nu mai este capabil să-i supravieţuiască (C, 568). Plictisul este menţionat atât de des în scrierile sale, încât suntem tentaţi să-l considerăm ca pe o stare normală, dacă putem aplica acest termen seriei infinite de suferinţe de care Cioran se plânge. Pentru el, „Plictisul declasează spiritul, îl face superficial, dezlânat, îl sapă din interior şi-l dizlocă. (...) Nu cunosc nici un moment în care să nu fi fost aici, alături de mine, în aer, în cuvintele mele şi ale celorlalţi, pe chipul meu şi pe toate chipurile. El este mască şi substanţă, faţadă şi realitate. (...) Bruma de fiinţă de mi-a fost dată, el mi-o macină neîncetat, iar unele fărâme mai rămân din ea doar pentru că-i trebuie materie ca să se poată dezlănţui... Neant în acţiune, el devastează creierele şi le transformă într-o grămadă de concepte fracturate. Nu există idee pe care să nu o împiedice să se lege de altă idee, pe care să nu o izoleze şi să nu o sfărâme, astfel încât activitatea spiritului se degradează într-o serie de momente întrerupte. Noţiuni, sentimente, senzaţii sfâşiate, iată ce lasă-n urma lui. Plictisul este (...) un rău care se întinde dincolo de spaţiu...“ (O, 883).
Deşi se manifestă ca o permanenţă, el este mai uşor de suportat decât disperarea, ura ori vehemenţa care străbat opera lui Cioran de la un capăt la altul, cu o frecvenţă similară. Această prelungire se impune prin absenţa intensităţii, imposibil de regăsit în monotonie: plictisul este incompatibil cu frenezia. El este un factor de subminare, privând spiritul de calităţile sale. Supus discontinuităţii, acesta nu se poate consacra preocupărilor „demne“, cum ar fi de pildă filosofia ori scrisul „frumos curgător“, pe care un autor harnic îl aşterne pe hârtie cu o stare sufletească egală, chiar şi atunci când este răcit... Natura sa ambivalentă („mască şi substanţă“, „faţadă şi realitate“) îl recomandă ca pe un element care acţionează insidios, fără ştirea victimei care-l suportă, căci aceasta este lipsită de capacitatea de a pune în legătură ideile şi lucrurile: funcţia sintactică, cea care ne permite să legăm conceptele, sentimentele, noţiunile şi să le dăm coerenţă este profund afectată. În plus, deşi instaurează vidul, câmpul lui de acţiune este mai larg, căci se întinde dincolo de spaţiu.
Rău imprecis, plictisul nu este mai puţin activ. Forţa sa corozivă aduce atingere fiinţei prin consum metodic, pentru a nu lăsa decât „fărâme“, resturi inutile numai bune de a dispărea în neant. „Niciodată plictisul meu nu a semănat mai bine cu vitriolul ca acum“, scrie Cioran, care adaugă: „Tot ceea ce privirea mea atinge se desfigurează pe vecie. Strabismul meu se comunică lucrurilor“ (C, 30); altfel spus, sub influenţa lui o degradare iremediabilă se exercită asupra a ceea ce intră în câmpul de viziune al insului asaltat de plictis.
Este greu de spus ce anume s-a întâmplat. Întregul univers este cuprins de o posomoreală nimicitoare, care descurajează şi împiedică orice tentativă de a sustrage fie şi cel mai mărunt obiect de la alterarea definitivă ce cuprinde toate lucrurile, vizibile şi invizibile. Căci acest univers şi-a pierdut căldura, culoarea, strălucirea. A devenit îngust; i se văd bine marginile şi, comparat cu fosta lui splendoare, seamănă mai curând cu o caricatură — imagine deformată a unei plenitudini desuete. S-ar zice că o zână rea s-a jucat cu bagheta magică, iar lumea s-a transfomat ca prin minune. Dar minunea care s-a produs este exact contrariul a ceea ce ar trebui să fie: culorile şi-au pierdut prospeţimea — chiar şi cele mai vii au devenit şterse; urâţenia a pus stăpânire pe tot ceea ce poate fi văzut; timpul s-a oprit şi nu mai vrea să treacă. Cum poate fi explicată această prăbuşire a fiecărui obiect în propria lui materie, această pierdere de prestigiu care îl mumifică scutindu-l de orice viitor? Cioran compară acţiunea lui cu efectele durerii, iar diferenţele pe care le constată sunt majore: „Odată ce plictisul se insinuează în noi şi cădem sub invizibila lui hegemonie, totul pare neînsemnat în comparaţie cu el. Acelaşi lucru se poate spune despre durere. Cu siguranţă. Numai că durerea este localizată, în vreme ce plictisul evocă un rău nedesluşit, fără suport, fără nimic în afară de acest nimic, neidentificabil, care ne macină. Eroziune pură, al cărei efect este imperceptibil şi care ne transformă cu încetul într-o ruină nevăzută de ceilalţi şi aproape că nici de noi înşine“ (O, 1481).
Nu este tocmai simplu de găsit o manifestare mai discretă în lunga serie de afirmări ale răului. Când este copleşit de tristeţe, de nostalgie ori de melancolie, individul ştie ce se află la originea acestor stări. Cu plictisul, lucrurile stau altfel: insul se vede pe sine ca pe o „ruină“, invizibilă chiar şi pentru el însuşi, din pricina efectului de eroziune evocat. Acest „rău nedesluşit“ este un presque-rien pustiitor. Nu degeaba Cioran se consideră „devastat de plictis, acest ciclon domol...“ (O, 1668).
În aceeaşi ordine de idei, Cioran se întreabă: „Cum poate fi definit plictisul? Un amestec de proastă digestie şi de catastrofă cosmică“ (C, 852), propoziţie cu atât mai surprinzătoare cu cât, odată cu ea, intră în scenă fiziologia. Cum se poate raporta plictisul la o indispoziţie provocată de starea organelor? Pentru filosoful nostru există o relaţie strânsă între cele două. „De unde provine predilecţia mea pentru plictis?“, se lamentează Cioran. „Am suferit din cauza lui dintotdeauna, în toate oraşele, în toate locurile unde am trăit, la toate vârstele. Nu am impresia că acum sufăr mai puţin din cauza lui. Înclin să cred că această dispoziţie ţine de temperamentul meu, de fiziologia mea, de starea arterelor mele, de nervii, de stomacul meu, de bolile pe care natura mi le-a dăruit cu o generozitate lipsită de sens“ (C, 488). Dacă Cioran invocă temperamentul, aceasta înseamnă poate că plictisul presupune ceva mai mult, un rău mai profund, pe care plictisul însuşi l-ar anunţa numai. Dar calea care ne conduce la a vedea în el o manifestare particulară a melancoliei este prea uşoară.
Plictisul, spune Cioran, „este de esenţă diabolică. Pentru a-l evita, m-am lansat în puţinele mele «realizări»; însă lacunele enorme, suma considerabilă de absenţă care-mi defineşte «cariera», lui i le datorez. Îl simt prezent în măruntaiele mele, în întregul organism, în adâncul fiziologiei mele. Este răul inextirpabil prin excelenţă“ (C, 851-852). El este deci responsabil de discontinuităţile, de lipsa de consecvenţă şi de incapacitatea de a urmări un proiect clar articulat într-o „carieră“. Îl umileşte pe scriitor atacând corpul, obligându-l să ia în seamă starea organelor şi să se întrebe care dintre ele e cel mai atins. Cioran nu face din asta o dramă, obişnuit fiind să suporte vexări încă şi mai supărătoare. El se explică numai, de parcă ar vrea să se scuze pentru caracterul fragmentar şi incomplet al scrierilor sale.
Dar chiar şi aşa, plictisul rămâne învăluit în misterul cauzelor sale irevelabile şi, mai ales, într-o fenomenologie care-i este proprie. Căci ceea ce-l deosebeşte de orice altă mortificare este relaţia lui specială cu timpul. Nu te poţi plictisi dacă un grăunte de nisip nu opreşte mecanismul care ne dă certitudinea că timpul trece. Or, atunci când intervine plictisul, se pare că timpul a contenit. Cioran îl numeşte „timp blocat“ (C, 251). Clipele refuză să înainteze. Impresia că timpul a încetat să treacă este atât de puternică, încât e greu de admis că vreun eveniment oarecare poate interveni în stagnarea clipelor, dar nu numai a lor, ci a universului întreg, care pare încremenit în propria lui materie. De unde sentimentul de vid: lumea s-a golit, iar spaţiul devine un receptacol al nimicului.
Fenomenologia plictisului este magistral nuanţată într-un scurt eseu intitulat Dezarticularea timpului, publicat în Tratat de descompunere (O, 591-592). O întreagă izotopie a timpului este diseminată în acest text, pentru a semnala încetineala, indolenţa secundelor, înaintarea împiedicată a clipelor: „doliu temporal“, „înstrăinare în timp“, „tânjire golită şi apatică“, „timp prea lung“ sunt numai câteva imagini care denunţă discordia profundă dintre fiinţa umană şi lume, provocată de plictis. Acesta devine „timp obosit care-şi suprevieţuieşte, care-şi râde de dimensiunile sale şi care se stinge în pragul propriului său... viitor, târând cu el materia, ridicată subit la rangul de lirism al negaţiei. Plictisul este ecoul în noi al timpului care se sfâşie..., revelaţia vidului, secătuirea delirului care susţine – ori inventează – viaţa...“. Căci totul există prin decret, prin credinţă – în materie, în univers sau în Dumnezeu. O fărâmă de luciditate şi totul dispare. „Realitatea este o creaţie a exceselor, a lipsei de măsură şi a dereglărilor noastre.“ Trezită din delir şi redusă la tăcere, fiinţa descoperă inconsistenţa lumii.
În acelaşi fel, plictisul deţine o apreciabilă forţă de revelaţie: el ne dezvăluie „o eternitate care nu este depăşirea timpului, ci ruina lui“. El instaurează „un absolut plat în care nimic nu împiedică lucrurile să se învârtească în gol, în căutarea propriei lor căderi“. Suntem aici în adâncul infernului, aşa cum şi-l reprezintă Cioran: lipsit de temporalitate, el ar fi tortura omului izgonit din istorie. Întreaga concepţie despre timp şi despre existenţă a lui Cioran este tributară experienţei plictisului, astfel încât ultimul capitol din Căderea în timp, unde sub-eternitatea sau „eternitatea negativă“ ocupă un loc central nu este decât expresia ei consecventă: „Ceilalţi cad în timp; eu, unul, am căzut din timp. Eternităţii care se înălţa deasupra lui îi urmează o alta ce se aşază dedesubt, zonă sterilă în care nu mai încerci decât o singură dorinţă: să reintegrezi timpul (...). Dar timpul este închis, nu mai poate fi atins: şi din imposibilitatea de a pătrunde în el este făcută această eternitate negativă, această eternitate rea“ (O, 1152).
Cioran, care nu crede decât într-un singur capitol din Biblie, în Facere, al cărei caracter veridic îl subliniază în nenumărate rânduri, cu condiţia să fie înţeles ca punct de vedere despre om, dar pe care nu-l admite ca revelaţie, îşi elaborează propria filosofie a istoriei începând cu izgonirea din rai, care corespunde pentru el cu o „cădere în timp“: „După ce a ratat adevărata eternitate, omul a căzut în timp unde a reuşit, dacă nu să prospere, cel puţin să vieţuiască: ceea ce-i sigur este că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei obişnuinţe se numeşte Istorie. Dar iată că o altă cădere îl ameninţă, a cărei amploare este greu de apreciat. De această dată nu va mai cădea din eternitate, ci din timp; iar a cădea din timp înseamnă a cădea din istorie“ (O, 1156).
E straniu viitorul rezervat aici omului, dar el corespunde perfect cu experienţa plictisului, pe care Cioran îl cunoaşte dintotdeauna. Specia umană va avea deci parte, în ultimul stadiu de evoluţie, de o ieşire umilitoare din istorie, care-o va constrânge să accepte existenţa fără rost, lipsită de evenimente şi de interes, menită inactivităţii şi atoniei. Fiinţa umană va privi plină de nostalgie, roasă de regrete către ceea ce va fi fost timpul, fără a putea reintegra „raiul“ istoriei. Astfel iese din scenă omul, într-un mod mai puţin violent decât şi-l imaginează Cioran în alte rânduri, când contemplă, plin de speranţă, apusurile de soare pentru a trăi o impresie de Apocalipsă.
Dar să revenim la problema timpului. Cum poate timpul să încremenească? Cum se poate trăi într-o „eternitate rea“, din care timpul să fie exclus? Nici vorbă de aşa ceva! Cioran începe deci să urmărească secundele pentru a vedea cum trec, una după alta: „Această clipă, încă a mea, iat-o cum se scurge, cum îmi scapă, iat-o cum a trecut. O să mă compromit cu următoarea? Mă hotărăsc: este a mea, îmi aparţine şi este deja departe. Să fabrici trecutul, de dimineaţă până seara!“ (O, 1374). Hotărât lucru, ne este simplu să fii în bună concordanţă cu timpul! De îndată ce este observat, acesta fuge, se ascunde în inactualitate, pentru a nu se întoarce niciodată. La fel ca soldatul Valentin Brû, ajuns comerciant, care contemplă din prăvălia lui ceasornicul neguţătorului de peste drum, Cioran încearcă să surprindă esenţa timpului detaliind secundele. Însă personajul lui Queneau (Le dimanche de la vie, Gallimard, „Folio“, 1973) nu este capabil să prelungească acest exerciţiu dincolo de limita a patru minute, fiind bântuit la sfârşitul acestui interval de imagini bizare, în vreme ce Cioran îl face cotidian, fără a mai număra orele. El întârzie chiar asupra fiecărei clipe, pentru a constata: „Această secundă a dispărut pentru totdeauna, s-a pierdut în masa anonimă a irevocabilului şi nu va mai reveni niciodată. Sufăr şi nu sufăr din cauza asta. Totul este unic – şi nesemnificativ“ (O, 1294).
Atenţia acordată timpului conduce la o contradicţie pe care Vladimir Jankélévitch, într-un admirabil eseu consacrat plictisului, o semnalează din punctul de vedere al filosofiei morale. Este vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de faptul că „timpul ne pare lung“ când ne plictisim, iar în final „viaţa ni se pare scurtă. Cum se fabrică ani atât de scurţi cu clipe atât de lungi? Scurtă şi lungă este viaţa, înţeleagă cine poate! Căci această existenţă interminabilă va fi fost o viaţă scurtă, extrem de scurtă, ca fulgerul în noapte. Ea, care pare atât de lungă prin plictis, va părea scurtă când se va sfârşi. De fapt, contradicţia ţine de dualitatea punctelor noastre de vedere asupra duratei! (...) Un răstimp se schimbă dacă-l vedem concomitent ori după: timpul care trece lent, în vreme ce timpul care a trecut a trecut repede“ (L´aventure, l´ennui, le sérieux, in Philosophie morale, Flammarion, 1998, p. 950). De unde necesitatea, pentru a fi fericit, spune Jankélévitch, de a acorda întâietate nu sieşi şi faptului de a avea, ci celuilalt şi faptului de a fi. „Plictisul vine din egoism“, subliniază filosoful (Ibidem, p. 956). Mai puţin pentru the happy few, între care Cioran, care găseşte că există ceva bun în plictis căci acesta este un revelator, de sine, dar şi de altceva, cu toată umilinţa pe care acest adaos o presupune: „Fără plictis n-aş fi avut identitate. Prin el şi din cauza lui, mi-a fost dat să mă cunosc. Dacă nu l-aş fi încercat niciodată, m-aş fi ignorat cu totul, n-aş fi ştiut cine sunt. Plictisul este întâlnirea cu sine – prin perceperea nulităţii de sine“ (C, 768-769). El este de asemenea purtătorul unei explicaţii a lumii, care conduce insidios la gândul inutilităţii oricărei acţiuni. Imobil în ochiul ciclonului, urmând exemplul timpului care refuză să treacă, cel ce se plictiseşte resimte vacuitatea ca pe o esenţă. El se găseşte în mijlocul unei lumi care merge sigur spre ruină, dându-şi iluzia că devine mai bună.
Nu e nevoie decât de o brumă de luciditate pentru a lua măsura unei astfel de nebunii: „Plictisul este un vertij, dar un vertij liniştit, monoton; este revelaţia insignifianţei universale, este certitudinea, dusă până la stupoare şi până la suprema clarviziune, că nimic nu poate fi făcut, că nimic nu trebuie făcut în acestă lume şi nici în cea de dincolo, că nimic nu există pe lume care să ne convină şi să ne aducă satisfacţie“ (E, 29). Funcţia lui euristică este poate egală cu cea pe care o produce extazul, căci „între Plictis şi Extaz se desfăşoară întreaga noastră experienţă a timpului“ (O, 767): două moduri de a aboli timpul, două forme de eternitate care permit să-ţi închipui că viaţa, în mod esenţial, este posibilă altfel.
În rest, Cioran ar fi putut spune, odată cu poetul care-i era sufleteşte cel mai aproape:
Tu le connais, lecteur, ce monstre délicat,
– Hypocrite lecteur…
Abrevieri
C = Cahiers, Gallimard, 1997.
E = Entretiens, Gallimard, „Arcades“, 1995.
O = Œuvres, Gallimard, „Quarto“, 1995.
Citeste si despre: Emil Cioran, colocviu, plictis, fatalism, nihilism.
