Pe aceeași temă
Ovidiu Bogza ar deține și titlul de cel mai bătrân scriitor, luând în considerare vârsta înaintată la care și-a făcut debutul, în anul 1984 (avea 86 de ani, născut în 1898, la Constanța). Nu avea să mai trăiască decât doi ani. A fost al doilea fiu al familiei Bogza. Tatăl său a fost marinar până când soția i-a impus să acosteze definitiv, devenind administratorul unei balastiere în comuna Blejoi, lângă Ploiești (unde s-a născut Nicolae Bogza-Radu Tudoran). Familia a avut cinci copii (Alexandru, Ovidiu, Elena, Gheorghe și Nicolae). Așa cum menționează și autorul în singura sa carte, a fost nevoit să renunțe la a urma studii universitare (dar a absolvit foarte respectabilul liceu ploieștean Sfinții Petru și Pavel) pentru că moartea tatălui său în 1921 l-a forțat să intre în câmpul muncii, la numai 23 de ani, pentru a-și întreține familia, el fiind cel mai înșurubat în realitate, așa cum vom vedea.
Ovidiu Bogza oferă în volumul Hipopotamul[1] asemenea fraților săi mult mai cunoscuți, un tablou în mișcare a foarte dinamicei și prosperei regiuni petrolifere a Prahovei, cu accentul pus pe partea ei superioară, mai ales cea din zona Buștenarilor, aflată la numai 14 km de Câmpina, de unde s-au extras cantități uriașe de petrol. Spre finalul vieții, Ovidiu Bogza a recreat literaturizat, în două din cele trei nuvele, atmosfera a ceea ce a fost un adevărat El Dorado al aurului negru, folosind multe întâmplări, peisaje și personaje care au existat și pe care le-a întâlnit de-a lungul anilor petrecuți la Buștenari. Doar în prima nuvelă, care dă și titlul volumului, bătrânul scriitor oferă cititorului atmosfera începutului de secol XX dintr-un orășel de provincie (poate chiar Câmpina), unde are un conflict de proporții epice între un cioclu, aparent cu minte puțină și un chip care semăna cu al unui hipopotam, și un afacerist veros, în complicitate chiar cu comisarul de poliție. Alt palier al conflictului este între vechea/tradiționala formă de înmormântare, cu dricul tras de cai și o năzbâtie care pufăia.
În nuvela Pantofii Dorinei este vorba despre un contabil din zonă, care nu ducea lipsă de clienți, având în vedere numărul mare al societăților sau persoanelor fizice active în industria extractivă, dar și în cele conexe, care ofereau diverse servicii, un personaj spumos precum o șampanie regală fabricată la Azuga, un om extrem de popular și duplicitar, aflat sub papucul soției. Portretul lui Ghiță îi oferă autorului prilejul de a oferi informații amuzante despre viața politică interbelică de la firul ierbii, căci primarul Buștenariului avea dușmani care-i doreau îndepărtarea din funcție, pentru a-și instala protejatul. Iar Ghiță era prieten, sau așa susținea el, cu toată lumea, inclusiv cu prefectul de la Ploiești. „Niște politicieni locali, din opoziție, ar fi vrut să-l dărâme pe primarul de care se vorbea că ar avea mâna cam lungă și – cu complicitatea notarului comunal[2] – s-ar fi înfruptat din fondurile destinate construirii școlii, primăriei și casei parohiale. Au făcut apel la Ghiță, un apel care nu mai era de natură fiscală, să intervină pe lângă prefect ca să dispună facerea unei anchete.” Conspiratorii se reuneau în biroul lui Ovidiu Bogza, care administra câteva sonde din zonă. Contabilul însă trăgea de timp, dar nu refuza favorurile conjuraților de la bufet. Trăgea de timp, pentru că prefectul, chipurile, nu putea fi găsit, făcând dese vizite prin județ. Comisia de anchetă de la Ploiești întârzia să-și facă apariția în Buștenari, până când cineva a avut ocazia să-l întrebe direct pe prefect dacă-l știe pe George Pantazi din Buștenari. Uluit, prefectul a negat. Ghiță era duplicitar, fiind nu numai parte a conjurației, dar și un intim al primarului, care era și el petrolist, având nevoie de contabilitate. Autorul îi face o farsă prietenului, care avea o soție extrem de geloasă, și-i strecoară un bilețel, cu o caligrafie feminină, în care o anumită Dorina îl ruga pe contabil să-i cumpere pantofi din Capitală. Scandalul conjugal a fost uriaș, dar a fost reparat tot de narator, care-l răpește (desigur, cu voia celui răpit) pe Ghiță la un meci de fotbal la București, România jucând împotriva Iugoslaviei. Tindem să credem că este vorba despre meciul jucat în data de 11 iunie 1933 în cadrul Cupei Balcanice, când am înregistrat cea mai mare victorie din istorie împotriva Iugoslaviei (5-0), care altfel ne-a cam pus mereu la respect.[3] Petrecerea a continuat în localul ploieștean Picadilly, în drum spre Buștenari. Nu se cădea să se ajungă atât de devreme acasă. Următoarea oprire a fost la o terasă ademenitoare și ofertantă din Câmpina. Sosiți a doua zi dimineața bine amețiți la Buștenari, contabilul Ghiță a fost întâmpinat de o soție complet schimbată, surâzătoare și duioasă, dintr-un motiv banal. Moașa din comună îi spusese că-i văzuse soțul plin de sânge, pentru că ar fi suferit un accident auto grav.
În Odiseea acidului carbonic, ultima nuvelă, este povestită autobiografica tentativă a autorului de a intra pe piața acidului carbonic, împreună cu doi asociați, Gion Tomșăneanu și unchiul său bogat din Băicoi. Gion Tomșăneanu a fost un cârciumar vestit din Buștenari, cu care Ovidiu Bogza a fost prieten (o prietenie cu năbădăi) și cu care a publicat gazeta umoristică Balonul (zece numere apărute în anul 1927). Toate materialele din această publicație foarte puțin cunoscută, șapirografiată, erau semnate cu pseudonim (dar toată lumea din Buștenari știa că sub pseudonimul Clondir se afla Ovidiu Bogza[4]).
Obstacolele tehnice au fost depășite rând pe rând de inventivul Ovidiu Bogza, care avea talente inginerești certe, chiar dacă nu avea o diplomă universitară, doar pentru ca alte probleme insurmontabile să-i apară. Prețul tubului de acid carbonic fiind sabotat de un evreu întreprinzător din Ploiești, întreaga afacere s-a dovedit nerentabilă, eșuând previzibil. Iar mica fabrică, amplasată la ieșirea din Câmpina spre Telega, pe malul râului Doftana, avea să fie canibalizată, atât de românește, încetul cu încetul, de rude sau vecini, care s-au servit de inventarul ei fără să mai întrebe. Ovidiu Bogza a trebuit să se mulțumească în afara administrării unor sonde și cu producerea de sifon, alături de fratele său mai mic, Gheorghe, întreprindere care a avut consecințe și pentru istoria literaturii române, căci așa cum bine se știe, inițialele ștanțate pe sifoanele familiei Bogza erau G și O, care au devenit Geo. Geo Bogza. Așa cum mărturisește Ovidiu Bogza, fusese ademenit în Buștenari de un om de afaceri cu sonde în comună, care aștepta niște despăgubiri substanțiale din partea guvernului britanic. Acesta făcuse presiuni imense pentru ca românii să-și arunce în aer zona petroliferă, în groaznica toamnă a anului 1916, înainte de retragerea în Moldova, pentru a nu cădea în mâinile nemților. Evident, englezii nu au plătit o liră păgubiților.
Ovidiu Bogza s-a mutat ulterior la Câmpina, unde și-a cumpărat o căsuță cu ceva curte, unde avea plantați pomi fructiferi și creștea păsări, și, la un moment dat, chiar un porc (vremurile Epocii de Aur impuneau o autarhie strictă).[5] A fost vizitat de nenumărate ori de frații săi mult mai cunoscuți. La începutul anilor 2000, văduva sa, doamna Eliza Bogza, a oferit întregul inventar al familiei Bogza aflat la Câmpina autorităților locale, pentru constituirea unei case memoriale, ofertă ignorată din motive necunoscute. Se pare că documentele sale au ajuns la Castelul Hasdeu, unde s-ar afla un fond Ovidiu Bogza. Pesemne că autorităților locale le erau suficiente castelul spiritist al lui Hasdeu și casa reconstruită a lui Nicolae Grigorescu[6], nu mai aveau nevoie de o altă bătaie de cap (literară). Această fascinantă familie de scriitori nu are nici azi vreo casă memorială, ca să nu mai spunem de muzeu (dar dacă ar fi existat, atunci cu siguranță aceasta ar fi trebuit să fie în Prahova[7], locul de care au fost cel mai legați). Despre aceste dealuri și locuri a scris un roman, e drept, care a cunoscut mai puțin succes față de altele, și Radu Tudoran[8]. Prima frază este relevantă „Omul venea de la Câmpina, într-o după-amiază spre începutul verii, la câțiva ani după Primul Război Mondial, adus de o trăsură galbenă, cu coviltirul cenușiu, una din trăsurile acelea de moșier, atât de cunoscute într-o vreme pe drumurile de țară”. Peste Buștenari cortina a căzut de mai bine de o jumătate de secol și cine altcineva decât însuși Geo Bogza o putea constata cu resemnare și melancolie? „În ajun- cuprins de un vârtej de gânduri nu mai puțin intens decât acela prin care ar trece Nabucodonosor dacă i-ar fi dat să vadă ce-a mai rămas din Babilon - față în față cu faimosul Buștenari. Acolo unde, în vremurile lui de glorie, se înălțau orgolioase păduri de sonde, acolo unde era un vuiet necontenit de motoare și un necontenit du-te-vino de oameni, sosiți din toate colțurile țării și din alte țări, acolo unde, timp de câteva zeci de ani, petrolul a curs gârlă, acolo unde, în urma unei erupții, nu puțini au devenit peste noapte milionari, în toamna anului 1977 nu se mai zărea - e drept că într-un peisaj care rămâne unul dintre cele mai singulare din câte am văzut, și căruia spiritul meu mult îi datorează - decât un pumn de case, un fel de cătun, strâns în el însuși, cu resemnare și umilință, nemaireamintind prin nimic strălucirea, și nebunia, de pe vremuri.”[9]
1. Mulțumiri domnului Tavi Cojocaru pentru sprijinul în elucidarea acestui mister.
2. În sistemul administrativ de dinainte de 1945, notarul public îndeplinea aceleași atribuții precum secretarul general de primărie, asigurând – teoretic – legalitatea actelor administrative emise de autoritățile locale (care nu trebuiau să încalce legislația națională).
3. Mulțumiri domnului Tavi Cojocaru pentru sprijinul în elucidarea acestui mister.
4. Colecția inedită s-ar păstra în arhiva Muzeului Hasdeu.
5. Ovidiu Bogza şi Fabrica de mâncare din Câmpina de Octavian Onea, în Oglinda de azi, 3 august 2010.
6. Cea originală a luat foc în timpul ocupației germane din 1916-1918.
7. Casa de Cultură din Câmpina poartă numele lui Geo Bogza, în amintirea celor șapte ani cât tânărul scriitor furios a bătut drumul orașului de la Buștenari, dar cam nimeni din oraș nu știe de ce.
8. Flăcările, Editura Eminescu, 1987.
9. Geo Bogza, Ca să fii om întreg, Editura Cartea Românească, 1984-același an în care-i apăruse fratelui său Ovidiu cartea de debut la Editura Albatros – pag. 155.
