Un medic american în România Primului Război Mondial

Codrut Constantinescu | 17.01.2017

„Îl vedeam stând în sala de operaţie, uneori până la miezul nopţii, încins şi transpirat, muncind din greu, fără încetare, fiindcă răniţii erau duşi în număr tot mai mare şi pe mulţi i-a întors din pragul morţii. Cât de mulţi din ostaşii noştri, sfârtecaţi în luptă, au rămas în viaţă datorită lui! “

Pe aceeași temă

 

Atmosfera de xenofobie care a caracterizat ultima campanie electorală trebuie disi­pa­tă şi prin cunoaşterea contribuţiei pe care au avut-o străinii la edificarea României Mari, de care încercăm să ne aducem aminte la fie­ca­re 1 Decembrie. Românii nu au fost singuri în aceas­tă fericită împrejurare, re­zultatul unor eforturi şi suferinţe umane uriaşe, ca­re nu s-au rezumat doar la moartea, eroică sau nu, de pe front. Poate şi din acest motiv, românii au meritat Marea Unire, nefiind vorba doar de noroc, cum se referea, într-o ex­primare memorabilă, colaboraţionistul şi germanofilul P.P. Carp.

 

După ce am prezentat într-un număr pre­cedent activitatea căpitanului francez Mar­cel Fontaine, membru al Misiunii Fran­ceze pe frontul din Moldova, care a con­tribuit din plin la reorganizarea şi do­tarea Armatei Române, merită să ne oprim asu­pra unei alte experienţe fas­ci­nante, plină de generozitate şi modestie, com­plet necu­noscută publicului român.

 

Doctorul J. Breckinridge Bayne provenea dintr-o familie ame­ricană veche şi prestigioasă. Ramura Breckinridge era legată mai ales de statul Kentucky: în secolul al XIX-lea, membri ai acestei fa­milii au reprezentat statul în Congres timp de 32 de ani, iar John Cabell Brec­kinridge (1821-1875) a ajuns chiar membru în cabinetul preşedintelui Buchanan şi vicepreşedinte al Statelor Unite, ceea ce atestă o mare calitate intelectuală. Ra­mu­ra Bayne a avut un traseu mai puţin spec­taculos, dar străbunicul Ebsworth Bayne şi-a permis să cumpere în 1811 o suprafață de 133 de hectare în sudul statului Mary­land, unde fiul său, doctorul John Bayne, a construit un conac în stilul sudic numit Salubria, proprietate care va rămâne mai bine de un secol în posesia familiei, până în 1981, când a ars şi apoi a fost demolat. J. Breckinridge Bayne a urmat aceeaşi ca­rieră ca şi tatăl său, dedicându-se me­di­cinei, specializându-se în chirurgie. Până în anul 1916, Bayne a practicat medicina în mai multe spitale, căpătând experienţă, şi-a deschis chiar un cabinet propriu, s-a căsătorit cu descendenta unei foarte bo­ga­te familii, Olga Roosevelt (tatăl ei, Robert, era fratele preşedintelui Theodore Roose­velt - totuşi fără legături de rudenie cu Franklin D. Roosevelt, unul, dacă nu cel mai important preşedinte american al secolului trecut), şi a avut o fetiţă. Se pare totuşi că mariajul nu a fost atât de reuşit, altfel este greu de explicat de ce Bayne a făcut tot posibilul să plece în Europa, afla­tă în cel de al treilea an de război de­vas­tator. Medicul american şi-a scris me­moriile care au apărut într-un moment de maximă încordare a societăţii americane, de aceea şi uşor trecute cu vederea, în anul 1944 (când aviaţia americană bom­barda de zor tocmai locurile pe care Bayne le iubise atât de mult), intitulate destul de neinspirat Bugs and Bullets. De curând, în România, memoriile sale au fost puse în valoare şi comentate de Ernest H. Latham, Jr., în volumul bilingv Un destin ciudat. J. Breckinridge Bayne, un doctor ame­ri­can pe frontul românesc (1916-1919), apă­rut la Editura Vremea.

 

În 1916, când şi-a început Bayne aventura, Statele Uni­­te încă se aflau în ne­u­tralitate. Bayne a plecat din New York spre Li­verpool, de unde a mers la Londra sperând ca ser­vi­ciile lui să fie apreciate de autorităţile engleze, care, însă, l-au tratat cu răceală, îndemnându-l să se alăture unui grup de medici bri­tanici care se ofe­riseră voluntari pentru a merge în Ro­mâ­nia, intrată complet ne­pregătită în vâl­toarea primei conflagraţii mondiale. Micul grup a urmat cam acelaşi traseu precum a făcut-o, cam în acelaşi timp, şi Marcel Fontaine şi ceilalţi ofiţeri şi subofiţeri fran­cezi care au format Mi­siunea Berthelot. Din portul britanic New­castle s-a îmbar­cat pe o navă cu destinaţia Bergen, în Nor­vegia, de unde au mers cu trenul până la Stockholm. Ca şi Fontaine, şi Bayne remar­că atitudinea rece şi neprie­tenoasă a va­meşilor suedezi, care probabil aveau mai degrabă simpatii germane decât antan­tis­te. Drumul ducea spre nordul Suediei, de unde se trecea în Finlanda, ca­re aparţinea Imperiului Ţarist, ajungându-se după câ­teva zile la Petrograd, iar apoi la Moscova şi Kiev. Din Ucraina se cobora în sud, spre România, Bayne ajungând în Bucu­reşti la 7 noiembrie 1916, când deja fron­tul se afla în mişcare, fiind spart de Pu­te­rile Cen­tra­le. A doua zi cum au ajuns, me­dicii anglo-saxoni au şi început să ope­re­ze, fiindu-le repartizat Pavilionul 1 al Spi­talului Militar Regina Elisabeta, care a fost vizitat şi de Regina Maria, o vor­bi­toa­re nativă a limbii engleze. La sfârșitul lu­nii, contraofensiva de pe Neajlov eşu­ând, armata română se afla în plină re­tragere, trecând şi prin Ca­pitală în drum spre Moldova. Bayne îşi adu­ce aminte de am­ploarea evenimen­te­lor, de zgomotul ar­ti­leriei, claxoanele ca­mi­oanelor, bocancii mi­litarilor. Fiindu-i oferită posibilitatea de a se urca în trenul care-i ducea pe co­legii săi britanici spre Iaşi, Bayne, în mod eroic, a refuzat şi a pro­fitat de calitatea sa de (încă) cetăţean al unui stat neutru, ră­mânând în Bu­cu­reşti pentru a-şi îngriji pacienţii care, altfel, ar fi fost supuşi unei morţi sigure. A avut atât de mult de mun­că încât nici nu prea a ieşit din spital pen­tru a observa ocuparea oraşului de că­tre germani.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-asdascodrut.jpg

ERNEST H. LATHAM, JR. - What Strange Fate. J. Breckinridge Bayne, an American Doctor on the Romanian Front  (1916-1919) /
Un destin ciudat. J. Breckinridge Bayne, un doctor american pe frontul românesc (1916-1919).
(Ediţie bilingvă engleză-română; traducere în română de Ioana Ieronim; Editura Vremea, 2016)

 

 

Bayne confirmă imaginea durei ocu­paţii germane (celelalte for­ţe erau oricum satelitare) a Ro­mâniei fără Moldova, de la re­chi­ziţiile (furturile) masive de ani­male, cereale, petrol, confiscarea me­ta­lelor (aici Bayne notează că, atunci când nemţii au dorit să dea jos clopotul din tur­la de pe moşia Prinţului Ghica, aceasta s-a prăbuşit şi l-a ucis pe militarul german ca­re stătea dedesubt) până la aventura moaş­telor Sfântului Dumitru, furat, de data asta, de o ceată veselă de bulgari de la Mi­tropolie, dar întoarse din drum la Giurgiu de aliaţii nemţi, care nu aveau niciun in­te­res să agite şi mai mult spiritele. Unul din­tre militarii români îngrijiţi de Bayne ofe­ră o descriere plastică şi relevantă a per­so­nalităţii şi profesionalismului acestuia: „Un om înalt şi puternic, frumos şi ele­gant, simpatic, plin de viaţă şi bunătate. Nu ştia altă limbă decât a ţării sale. Îl vedeam stând în sala de operaţie, uneori până la miezul nopţii, încins şi tran­spi­rat, muncind din greu, fără încetare, fi­indcă răniţii erau duşi în număr tot mai mare şi pe mulţi i-a întors din pragul morţii. Cât de mulţi din ostaşii noştri, sfârtecaţi în luptă, au rămas în viaţă da­torită lui! (...) Mulţi răniţi îl rugau şi chiar insistau să le amputeze braţul sau piciorul, ca să nu mai sufere, dar el a făcut puţine amputări, încercând pe cât posibil să vindece, nu să mutileze“.

 

Situaţia lui Bayne s-a schimbat în aprilie 1917, Statele Unite declarând război Ger­ma­niei, el nemaifiind cetăţean neutru, ci duşman al regimului de ocupaţie din Ro­mânia. Cu toate acestea, germanii, oameni practici, nu l-au internat în vreun lagăr şi l-au lăsat să aibă în continuare grijă de populaţia din Muntenia atinsă de o di­ver­si­tate de boli, de la holeră la tifos. Mergând la ţară pentru a-i îngriji pe ţărani, Bayne observă sărăcia lor, accentuată de re­chi­zi­ţiile germane. Îngrijind cu abnegaţie bol­navi, el însuși avea să fie atins de holeră, scăpând după săptămâni de suferinţă. În iunie 1918 a acceptat să plece din România ocupată şi s-a întors la New York, unde a de­bar­cat la 14 august 1918, pu­nân­du-se la dis­poziţia au­torităţilor militare ame­ricane care îşi in­tensificau pregătirile pentru a in­terveni în Europa. Fiind unul din­tre pu­ţi­nii ame­ri­cani care văzuseră Fron­tul de Est, a îna­in­tat un lung raport De­­­par­ta­mentului de Stat, care se găseşte şi acum în arhive.

 

Chirurgul Bayne s-a întors în Ro­mânia în 1918, făcând parte din Comisia Crucii Roşii Ame­ri­ca­ne. A traversat din nou Atlan­ticul, ajungând în Anglia, apoi în Franţa, de unde s-a aventurat spre Ro­mânia într-un lung voiaj cu trenul, într-o Europă care se resimţea din plin după cei patru ani de război, în frământare. Din Italia a ajuns în Grecia şi Bulgaria şi, după trei săptămâni, a sosit la Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea caritabilă cu o vervă extraordinară. Chiar dacă nu mai erau răniţi de război, problemele sanitare ale României erau imense, epidemia de tifos făcând în continuare ravagii, sistemul sanitar fiind dezorganizat şi lipsindu-i medicamentele. Beneficiind de ajutor me­dical, dar şi alimentar consistent debarcat prin porturile Brăila şi Galaţi, Bayne a stabilit baza spitalului său mobil în judeţul Dâmboviţa, în comuna Voineşti, de unde putea acorda îngrijiri în 42 de sate din jur. A oferit proteze pentru mutilaţii de răz­boi, mese calde pentru populaţia înfo­me­tată (2.800 de mese zilnic, după cum a no­tat el), medicamente, îngrijire de specia­li­tate, toate gratuite, stârnind admiraţia tu­turor celor cu care a intrat în contact. Pen­tru întreaga sa activitate a fost recom­pensat de statul român cu Crucea Regina Maria Clasa I. La sfârşitul verii anului 1919, Bayne a plecat spre casă şi nu avea să mai revină în România niciodată, mu­rind după un atac celebral în februarie 1964, la 83 de ani. A lăsat o arhivă im­por­tantă despre cele două sejururi româneşti (400 de file au ajuns la Institutul Hoover al Universităţii Stanford din California) pe care a avut grijă să o transporte cale de mii de kilometri şi, mai ales, să o păstreze cu grijă. Grigore Sevescu a publicat în ziarul Universul un articol elogios la adre­sa lui Bayne, în care scria: „către un ase­menea om, noi, românii, avem o da­to­rie ma­re de recunoştinţă şi trebuie ca fap­tele sale să fie aduse la cunoştinţa tu­tu­ror“. Ceea ce am încercat şi noi aici.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22