Un microroman al tranziţiei basarabene

După ce s-a afirmat în zona criticii literare de peste Prut, contrafortistul Iulian Ciocan pare atras acum definitiv de proză. Primul său roman, Înainte să moară Brejnev, apărut la Polirom în 2007, a fost destul de bine primit de critică şi tradus în limba cehă, iar un preview (Mătuşa Frosea) din noul său roman (Tărâmul lui Saşa Kozak) a fost inclus în antologia Best European Fiction 2010 (Dalkey, Archive Press, Champaign, SUA, realizată de Aleksandar Hemon) şi a atras atenţia unor comentatori americani.

Rămâne de văzut dacă şi în ce măsură Ciocan va avea parte de cariera internaţională a unui Dan Lungu, confratele şi congenerul său moldovean de dincoace de Prut. Premise există, iar legătura dintre prozele sau, ceva mai preţios spus, universurile narative ale celor doi nu e doar una tematică. „Asemănarea de familie“ priveşte atât lumea investigată – un fel de cronică la firul ierbii a cotidianului debusolat al comunismului crepuscular şi al tranziţiei postcomuniste –, cât şi o anume amprentă a prozei ruse (linia Cehov-Şukşin-Dovlatov), evident mai accentuată la scriitorul basarabean.

Ciocan nu are virtuozitatea tehnică pe spaţii mici a lui Lungu, moştenită de la microrealiştii optzecismului autohton (îndeosebi de la „sociografi“ tip Nedelciu), are, în schimb, un plus de naturaleţe robustă a povestirii, cu un sound şi un tip de sensibilitate morală specifice, după cum spuneam, maeştrilor ruşi. Ne întoarcem astfel, pe altă spirală a istoriei literare, la mica proză cu inadaptaţi de la începutul secolului XX, care încerca să corecteze caragialismul „lipsit de suflet“ prin compasiunea cehoviană, cu precizarea că „dezrădăcinaţii“ de altădată sunt înlocuiţi de victimele unei tranziţii nebuloase, privite prin lupa unei conştiinţe artistice experimentate. După ce a derulat, nu tocmai ostalgic, filmul comunismului sovietic târziu prin ochii copilului care a fost, Iulian Ciocan încearcă, în prezentul (micro)roman, să developeze şi să sintetizeze, prin intermediul unei galerii de personaje cu extracţii dintre cele mai diverse (pensionarul rus Oleg Olegovici Liulin, vecina sa - văduva moldoveancă Viorica Ionova, picaro-ul ratat Saşa Kozac-Alexandru Cazacu, scriitorul Octavian Condurache şi soţia lui Marcela, bătrâna tuşă Frosea şi soţul ei nenea Vova, afaceristul Victor Tanas ş.a.), o imagine psiho-morală a umanităţii „ieşite din ţâţâni“ proprii postsovietismului basarabean.

Din fericire, prozatorul nostru a renunţat la inserturile metatextuale din Înainte să moară Brejnev, simple „fiţe“ postmoderne care – după cum am mai spus-o/scris-o undeva – forţau un tip de naraţiune ce nu i se potriveşte. Văd în această opţiune un semn de maturizare, identificabil inclusiv în atitudinea etică subiacentă a cărţii - o atitudine de asumare critică, dar decomplexată a identităţii locale, iar nu de bagatelizare a ei prin intermediul unei „uri de sine“ la fel de provinciale ca şi autohtonismul pe care îl combate. Că este aşa o indică şi moto-urile din înaintaşul Constantin Stere: „Da, cifrele statisticei, cifrele moarte şi crude ne arată că se stinge viaţa în poporul nostru, încet, încet, dar cu o continuitate îngrozitoare“ / „Despreţuiesc pe acei care oftează că nu s-au născut în altă ţară civilizată“. Fără a fi propriu-zis abandonată, perspectiva meta nu mai are în vedere textul care se scrie, ci – printre multe altele - lumea literară din Moldova postcomunistă (cu disputele politizate dintre tradiţionalişti şi postmodernişti cu tot, cu iluziile şi deziluziile aferente). Cum? Prin intermediul unui personaj, prozatorul „nouăzecist“ Octavian Condurache, idealist ratat în literatură şi-n dragoste, ucis într-un accident de Land Rover-ul unui nouveau riche grobian (Victor Tanas) pe care nici semnele metafizice (plânsul unei icoane a Fecioarei Maria), nici comoţia morală a soţiei nu-l fac să se „căiască“. Cu toate consideraţiile generale despre societate, viaţă şi condiţia scriitorului puse în pagină, în final, prin „fragmentele din jurnalul neterminat“ al lui Condurache sau prin prezenţa fugară în cadru a unor modele reale recognoscibile (prozatorul canonic Liviu Beschieru, alias Ion Druţă, poeta Leonida Măselari etc.), Iulian Ciocan reuşeşte să evite de justesse satira tezistă, ideologizată, cazurile individuale fiind tot atâtea „cazuri“ ale mentalului colectiv basarabean „de tranziţie“.

Analiza socială din această – inclusiv în intenţie – mică monografie, dacă nu chiar mică frescă a Basarabiei postsovietice e implicită, un efect al concreteţii prozastice. Fapt esenţial, predispoziţia pentru tipic, proprie prozatorului clasic, nu degenerează în moralism tipizant, ci contribuie la conturarea unor personaje vii, ataşante, retenibile, creionate cu mână sigură şi lăsate să se mişte liber în apele limpezi, dar adânci ale unei povestiri sfătoase, trist-mucalite: tuşa Frosea, victimă inocentă a fantasmelor oferite pensionarelor de telenovele sud-americane, incapabilă să accepte că ele nu sunt „realitatea“; pitorescul donjuan Saşa Kozak, care, odată cu asumarea propriei românităţi renegate, alunecă, în mod ironic, spre impotenţă şi spre o ratare sesizabilă dintru început de un ochi atent (îl întâlnim pe Saşa inclusiv ca traficant sezonier în preajma Universităţii „Transilvania“ din Braşov, unde a studiat Iulian Ciocan însuşi...); Marcela Condurache, văduva lui Octavian, soţie-victimă care-şi descoperă o rivală încă şi mai ratată sentimental; „cuplul“ imposibil alcătuit din pensionarul prosovietic Oleg şi vecina sa moldoveancă, unionista Viorica, ambii – bieţi bătrâni care-şi conjură neputincioşi singurătatea... În jurul lor „creşte“, în cercuri concentrice, o societate pestriţă, în criză de identitate.

Oamenii se îmbogăţesc călcând pe cadavre şi sărăcesc din bovarism sau inadaptare, unii se refugiază în fantasme imperiale expirate, alţii visează să evadeze în vacanţe luxoase în Antalya şi în căsnicii avantajoase într-un Occident inaccesibil ori să facă afaceri în România (pe care o descoperă, Nota Bene, la fel de neofertantă ca şi Republica Moldova), tinerii „bîci“ - naţionalişti români de cartier - se bat cu rusofoni pe potriva lor, femeile se zbat să-şi convertească profitabil sexualitatea, funcţionarii de stat („cinovnicii“) îi umilesc pe cei aflaţi la mâna lor, iar dezastrul economic demitizează mesianismele romantice ale anilor ´90.

Cei mai mulţi dintre „eroii“ cărţii eşuează, se degradează, mor, chiar dacă speranţa moare ultima... Autenticitatea socială merge mână în mână cu cea lingvistică, iar autorul – care pune în scenă cu discretă eficienţă tensiunile identitare şi lingvistice ale Moldovei actuale – picură pretutindeni, deloc inocent, elemente de argou „moldovenesc“ (bîci, blea, mudaci etc.): „«E pizdeţ! E bătaie de joc! Mudacii încasează un munte de bănărit şi ne obligă să ne sufocăm în cuşca asta. Păi, şi animalele au parte de un tratament mai bun! Ata, blea, e grija lor faţă de cetăţean?», spuse cu glas tare, către toată lumea, bărbatul cu borsetă“ (subl. a.). Principala reuşită a acestui mic roman al deziluzionării basarabene stă în firescul şi simplitatea complexă a unei naraţiuni cuceritoare, dublate de ştiinţa cu care surprinde, economicos, personalitatea morală intimă a protagoniştilor, ascunsă îndărătul bovarismelor de tot felul. Între iluzie şi eşec se consumă, patetic, drama aproape a tuturor personajelor din Tărâmul lui Saşa Kozak. Aparent paralele, lumile lor se întâlnesc uneori (chiar se ciocnesc), senzaţia generală fiind una „monografică“ – pusă în abis prin intermediul scriitorului Condurache – în care destule fire au rămas prematur suspendate.

Ideea ar fi că între toate aceste planuri sociale comunicarea a devenit imposibilă: „În anii tranziţiei interminabile, am avut de-a face, nu o dată, cu cinovnici impertinenţi, aroganţi, ţâfnoşi, indiferenţi, blazaţi, nemulţumiţi. Aceşti oameni dau impresia că nu au nimic comun cu contribuabilii care-i plătesc. Şi, într-adevăr, dacă stau să mă gândesc mai bine, ce mă leagă pe mine de cinovnicul blazat, care nu mă observă? Mai nimic. Şi nici despre un efort colectiv întru binele ţării, care să unească simplii muritori şi acest soi de cinovnici, nu are rost să discutăm“. Iulian Ciocan a alcătuit, din piese eteroclite, o lume convingătoare literar şi uman, dar nu (încă) un roman în toată puterea cuvântului. Preparativele sunt însă complete, diapazonul a fost bine reglat. Tărâmul lui Saşa Kozak oferă toate premisele necesare unui prozator redutabil, capabil să „unifice“ lumi aparent incompatibile, dar, în fond, strâns legate. Îmi place să cred că următorul roman al lui Ciocan va duce până la capăt ceea ce e acum în stadiul de tranziţie. //

// IULIAN CIOCAN
// Tărâmul lui Saşa
     Kozak
// Editura Tracus Arte,
     Colecţia „Ulysses“
// Bucureşti, 128 p.

Citeste si despre: romancieri basarabeni, literatura rusa, neoclasicism literar, romanul existentialist, stil elaborat.